În ce stil trebuie să construim? | In which style should we build?

Termenul „stil” derivă din cuvântul latinesc „stilus”, care desemna inițial condeiul folosit pentru a scrie pe tăblițele de ceară. Conceptul din care continuăm să ne inspirăm și în prezent a apărut pentru prima dată în scrierile grecești și romane despre retorică. În sensul general în care este întrebuințat în zilele noastre, stilul pare a fi o caracteristică inevitabilă a tuturor artefactelor umane obișnuite. Termenul este utilizat în arhitectură, în design, precum și în artele vizuale, în muzică și literatură. El poate fi aplicat, în diferite grade sau niveluri de agregare: putem vorbi despre stilul individual al unui anumit arhitect, despre stiluri naționale/ regionale sau, în ultimă instanță, despre stiluri epocale. Un stil epocal este stilul dominant al unei anumite civilizații, într-o anumită eră istorică. Acest ultim sens este cu precădere cel în care teoria autopoiesisului arhitectural utilizează conceptul de stil. În contextul arhitecturii globale care comunică în interiorul societății globale, stilurile naționale sau regionale și-au pierdut orice semnificație. Noțiunea de stil a căpătat o semnificație istorică deosebită, din perspectiva legăturii sale cu erele istorice, în cartea de referință a lui Johann Joachim Winckelmann, intitulată Istoria artei antice la greci, publicată în 1764. Pe de altă parte, aproape pe tot parcursul secolului al XIX-lea, când conceptul de stil a evoluat spre forma sa actuală, diferențele naționale și regionale erau la fel de marcante ca și diferențele istorice. În 1851, expoziția intitulată „The Great Exhibition of Industry of All Nations” (Marea Expoziție a Industriilor Tuturor Popoarelor), care a avut loc la Londra, a atras atenția asupra fenomenului stilurilor într-o manieră extrem de clară și de concentrată, chiar dacă mai ales din perspectiva stilurilor naționale și regionale. Fizionomiile mediilor construite ale acestor perioade/ regiuni sunt distincte și coerente la nivel intern. Era inevitabil să fie așa, deoarece fiecare stil pornește de la un anumit set de condiții privind performanța, în cazul anumitor instituții sociale, și rezistența la condiții climaterice speciale. Modul în care arhitectura a răspuns acestor condiții a depins de constrângerile istorice și culturale reprezentate de materialele și tehnologiile de construcție disponibile. Toate aceste condiții și constrângeri specifice, care s-au manifestat cu regularitate, au pus bazele unei fizionomii aparte și coerente, care poate fi observată la nivelul întregii producții construite a unei perioade/ regiuni. Ceea ce mulți observatori consideră drept un anume stil este chiar această fizionomie coerentă. Faptul era deja înțeles de istoria artei și teoria arhitecturală ale secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, condițiile și constrângerile sus-menționate doar produc o bază stabilă pentru dezvoltarea stilului în cauză, dar nu pot oferi, prin ele însele, o explicație completă. Pe această bază se manifestă tot soiul de idiosincrazii „culturale” ale producției „artistice” care nu sunt determinate funcțional, dar sunt înrădăcinate genetic într-o evoluție culturală care își produce propria stabilitate din aceste începuturi cvasi-aleatorii. În 1869, arhitectul și teoreticianul arhitecturii Gottfried Semper definea stilul drept „conformitatea unui fenomen artistic cu genealogia sa, cu toate condițiile și circumstanțele devenirii sale”. Această componentă genetică a oricărui stil se bazează pe procese de amplificare autoselectivă care sunt tipice pentru oricare sistem social, conducând la idiosincrazii nejustificate și, în ultimă instanță, imposibil de eradicat. În cadrul istoriei artei, conceptul a fost aplicat retroactiv, pentru a stabili comparații între mai multe tradiții antice diferite, cum ar fi stilul clasic grecesc versus stilul roman versus stilul gotic ca marele stil al Europei medievale etc. S-a considerat adesea că stilurile arhitecturale participă la ceea ce Goethe a denumit „spiritul epocii”.

Conceptul de stil și-a făcut intrarea fulminantă în discursul arhitectural în 1828, prin intermediul pamfletului intitulat „În ce stil ar trebui să construim?” (In What Style Should We Build?). Conceptul era întrebuințat pentru a studia posibilitatea dezvoltării unui nou stil, adecvat epocii prezente. Autorul pamfletului era arhitectul Heinrich Hübsch, care tocmai îi urma lui Friedrich Weinbrenner în funcția de arhitect municipal al orașului Karlsruhe. Potrivit lui Hübsch, arhitectura trebuia eliberată de „lanțurile antichității”, iar clima și materialele de construcție constituiau factorii formativi ai stilurilor: „În primul rând, clima... este cea care conferă un caracter uniform nevoilor unei țări, comparativ cu nevoile alteia”. Hübsch evidențiază forma diferită a acoperișurilor în zone climaterice diferite. Trimiterea la nevoi este ceea ce ne interesează pe noi în cazul de față, precum și faptul că a pus accentul pe progresul înregistrat de arhitectură atât în ce privește creșterea nevoilor, cât și în ce privește dezvoltarea mijloacelor necesare pentru a satisface aceste nevoi: „Pe măsură ce civilizația avansează, nevoile și dorința de confort sporesc, și la fel se întâmplă și cu sarcinile ce revin arhitecturii; prin urmare, oamenii încearcă să le aducă la îndeplinire mai eficient și cu mai puține mijloace mecanice”. Relatarea progresului înregistrat de arhitectură de-a lungul istoriei, din Egiptul Antic, trecând prin Grecia Antică și Roma Antică, este în principal un proces de progres structural în sfera „proporțiilor tehnostatice”, prin care „masa redusă a căpătat o însemnătate din ce în ce mai mare, pentru a ajunge la apogeu în stilul medieval”.

Dezbaterea germană cu privire la posibilitatea și caracteristicile unui stil nou, contemporan, a continuat. În 1845, Rudolf Wiegmann a criticat „eclectismul” timpului său, afirmând că „arhitectura, așa cum este practicată ea acum, intră în conflict cu epoca sa”. Dezbaterea a fost continuată de profesorul münchenez Eduard Metzger și de profesorul berlinez Karl Bötticher care au susținut posibilitatea apariției unui nou stil pe baza construcțiilor din fier. În timp ce Metzger găsea reconfortantă potențiala similaritate stilistică dintre construcțiile din fier turnat și stilul gotic, Bötticher afirma performanța superioară a fierului și potențialul acestuia de a produce „o schimbare de principiu”, având ca efect „un sistem cu totul nou, necunoscut până acum”.

În 1863, Gottfried Semper și-a publicat monumentalul magnum opus Stilul în artele tehnice și tectonice. Cartea lui Semper este un bun indiciu, pentru noi, al importanței pe care a avut-o conceptul de stil în cadrul teoriei arhitecturii între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și nașterea modernismului, la începutul secolului al XX-lea. Este demn de reținut că în titlul celei mai cuprinzătoare și, probabil, celei mai ambițioase lucrări de teoria arhitecturii și a proiectării din acea epocă apare conceptul de stil. Semper abordează chestiunea originii și a evoluției stilurilor istorice la un nou nivel teoretic, mai profund, iar cercetarea sa este susținută de o perspectivă empirică și de o rigoare științifică fără precedent. În același timp, el continuă dezbaterea cu privire la stilul german, întrebându-se încă o dată cum se poate dezvolta un stil nou care să constituie expresia adecvată a vremurilor sale. Această mare operă începe prin semnalarea unei stări de criză în arhitectură și proiectare, făcând aluzie la faptul că „lumea artei se deplasează spre amorf, sugerând, în același timp, crearea unor noi forme”. Semper face aluzie la un lucru important care deosebește epoca modernă de trecutul tradiționalist. În zilele noastre, un stil trebuie realizat „fără a avea în spate un întreg mileniu în care cultivarea unui stil adecvat a constituit norma. Este necesară o sensibilitate artistică mult mai mare... pentru a descoperi (fără beneficiul timpului) forma de artă potrivită pentru toate lucrurile care se impun atenției noastre. O astfel de formă ar trebui să fie una în care munca liberă a omului să apară ca o necesitate a naturii și să devină expresia formală general înțeleasă și percepută a unei idei”.

Fără îndoială, dezbaterea asupra istoriei artei, iar ulterior asupra arhitecturii, care a avut loc pe tot parcursul secolului al XIX-lea în Germania cu privire la posibilitatea unui nou stil a inspirat apariția mișcării moderniste, care în cele din urmă a furnizat cea mai convingătoare expresie stilistică a epocii industriale și, odată cu aceasta, un răspuns remarcabil la întrebarea: „În ce stil ar trebui să construim?”.

„L’architecture moderne”, „Neues Bauen”, „stilul internațional” sau „modernismul”, cum preferăm adesea să îl numim, a fost stilul epocal al secolului al XX-lea, secolul producției de masă fordiste realizate cu mijloace mecanice, care a asigurat extinderea standardului universal de consum bazat pe economiile de scară. Cu toate acestea, societatea continua să se transforme departe de acest model de dezvoltare, astfel încât arhitectura și urbanismul modernist au intrat într-o perioadă de declin și de criză după 1970. Multiplicarea oportunităților oferite de revoluția microelectronicii a generat un nou dinamism și o nouă diferențiere. Arhitecturii i-a luat mult timp ca să înțeleagă, să ajungă din urmă și să înfrunte aceste noi provocări și oportunități. În cele din urmă a apărut parametricismul, ca o traiectorie viabilă pe urmele postmodernismului, ale deconstructivismului și ale foldingului.

Parametricismul ca stil epocal pentru secolul al XXI-lea

Parametricismul este singurul candidat contemporan plauzibil la titlul de stil epocal global al secolului al XXI-lea. Parametricismul este răspunsul arhitecturii la provocările și ocaziile erei informaționale post-fordiste, tot așa cum modernismul a fost răspunsul arhitecturii la era mecanizată (fordistă). Provocările pe care societatea informațională post-fordistă le ridică în calea arhitecturii rezultă din noua diversitate și din interconectivitatea intensă a tuturor proceselor sociale. Oportunitățile pe care le oferă era informațională sunt prelucrarea informațională asistată de calculator, proiectarea, ingineria și metodologiile de fabricație care pot fi utilizate pentru a răspunde noii provocări cu care se confruntă arhitectura, și anume relaționarea spațială și articularea interconectivității dorite a proceselor. Parametricismul aplică astfel noile oportunități la noile provocări pentru a-și aduce contribuția autentică la progresul civilizației mondiale.

Parametricismul este stilul contemporan care își promovează agenda de proiectare pe baza tehnicilor de proiectare parametrice. Ca definiție conceptuală a parametricismul se poate oferi următoarea formulă: parametricismul implică faptul că toate elementele și compozițiile arhitecturale sunt supuse modelării prin intermediul variabilelor. Acest fapt implică o mutație (ontologică) fundamentală în cadrul elementelor constitutive de bază ale arhitecturii. În locul recursului clasic și modern la figurile geometrice ideale, inerent rigide, cum ar fi liniile drepte, dreptunghiurile, cuburile, cilindrii, piramidele (acoperișurile) și sferele (cupolele), parametricismul preferă să apeleze la noțiuni fundamentale topo-logice mai degrabă decât geo-metrice, care sunt, astfel, inerent pliabile: comenzile de tip spline, nurb, subdivs, sistemele de particule (particle-spring systems), sistemele bazate pe agent (agent based systems) etc. Aceste „elemente” noi devin blocurile de construcție fundamental noi ale unor compoziții dinamice care pot fi, ulterior, făcute să rezoneze cu contextul și între ele prin intermediul script-urilor. (În capătul mai sofisticat al spectrului găsim optimizarea multiobiectivă conform unor algoritmi evolutivi.) În principiu, fiecare proprietate a fiecărui element sau complex este supusă variației parametrice și deformării topologice. Tehnica esențială pentru gestionarea acestei variabilități constă în scriptarea unor reguli care diferențiază mulțimile sau sistemele de elemente – adesea în legătură cu parametrii de performanță sau cu parametrii contextuali – și care stabilesc corelații între diversele mulțimi sau subsisteme diferențiate.

Deși noul stil depinde în mare măsură de aceste noi tehnici de proiectare, el nu poate fi redus la simpla introducere a unor instrumente și tehnici inovatoare. Un stil nou este o paradigmă nouă, însă un tip specific de paradigmă nouă, și anume o paradigmă pentru disciplinele proiectării, încorporând, astfel, o nouă vizualitate (fizionomie, fenomenologie), precum și o nouă metodologie și un nou cadru conceptual. Ceea ce caracterizează noul stil sunt ambițiile și valorile noi – atât din punctul de vedere al formei (valori estetice), cât și din punctul de vedere al funcției (valori de performanță) – care vor fi urmărite cu ajutorul unor instrumente și tehnici noi. Parametricismul urmărește o ordine spațială nouă și complexă prin intermediul principiilor diferențierii și corelației. Scopul este acela de a intensifica interdependențele interne în cadrul proiectării arhitecturale, precum și afilierile externe și continuitățile în interiorul contextelor urbane complexe. Dar de ce are însemnătate acest aspect?

Parametricismul și progresul

Numeroși critici ai arhitecturii parametrice și ai parametricismul se întreabă: care este relevanța societală a geometriilor și a compozițiilor spațiale complexe pe care proiectarea parametrică le face posibile? Oare arhitecții nu dau astfel dovadă de un narcisism costisitor și egoist care distrage atenția de la funcția socială a arhitecturii? Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundem. Pentru aceasta, trebuie să precizăm, mai întâi, cu claritate funcția societală a arhitecturii și a proiectării urbanistice, și anume ordonarea spațială a proceselor sociale. Creșterea densității, a diversității și a interconectivității proceselor vieții contemporane necesită configurații spațiale complexe care să permită desfășurarea unei game largi de scenarii evenimențiale, situate în proximitate unele față de altele și conștiente unele de altele. Organizările spațiale complexe necesare pot funcționa doar dacă participanții care trebuie să se reunească în vederea participării la diverse evenimente se pot orienta și pot străbate cu succes spațiile pe care le întâlnesc. Pentru aceasta este nevoie de o arhitectură articulată. Caracteristicile generale ale parametricismului, cum ar fi curbilinearitatea, gradienții și rezonanțele corelative, sunt, se pare, mai eficiente în vederea articulării lizibile a multitudinii dorite de relații între spațiile relaționate. Fără curbe, tranziții subtile și gradienți, scena urbană complexă degenerează rapid în haos vizual. Subsistemele urbane care ar putea fi corelate prin intermediul unor script-uri asociative bazate pe reguli ar putea include masele urbane diferențiate, topografia, circulația vehiculelor și a pietonilor. Instituirea unor dependențe sistematice prin intermediul proceselor de proiectare bazate pe reguli conduce la creșterea densității informaționale a mediului construit, deoarece fiecare lanț de dependențe poate fi analizat cu ajutorul inferențelor. Arhitectul poate alege și calibra corelațiile adaptative dintre diferitele subsisteme diferențiate intern, astfel încât diferitele sisteme să devină, într-adevăr, „reprezentări” unele ale altora, în sensul ca utilizatorii care navighează prin mediul urban să poată nu doar urmări gradienții (vectorii de transformare) în fiecare dintre subsisteme, ci să poată și deduce sistemele care nu sunt încă vizibile și pe cele invizibile din ceea ce este vizibil, de exemplu, silueta masei urbane ar putea „reprezenta” topografia subiacentă, iar ulterior ar putea facilita deducțiile cu privire la rețeaua de străzi și alei. În mod similar, în cadrul unui complex cu utilizări mixte, sistemul structural articulat diferit ar putea reprezenta sau indica distribuția programului. Rezultatul ar putea fi un mediu ordonat în mod complex și bogat informațional, ca un puternic aparat de ordonare socială care facilitează procesul complicat de cooperare socială. Visul meu este un mediu construit care să fie diferențiat extrem de riguros și corelat ca un mediu natural, unde, de exemplu, albia râului să poată fi dedusă din topografie, unde râul, împreună cu topografia și cu orientarea soarelui determină diferențierea florei și unde fauna poate fi dedusă din flora prezentă, permițând, astfel, animalelor să se deplaseze și să ajungă la resursele vitale de care au nevoie cu ajutorul proceselor de informare cognitivă proprii. Cel mai simplu exemplu este, probabil, cel al parcursului unei bacterii de-a lungul unui gradient nutrițional. Versiunea cea mai complexă și mai sofisticată ar fi cercetarea umană a mediilor urbane bogate în informații, complex relaționate, după cum atestă și aplicarea atentă și abilă a principiilor parametricismului. Ar trebui să ne putem deplasa prin orașe și să ajungem la resursele vitale distribuite în acestea cu aceeași siguranță de sine cu care se deplasează și animalele, deținând același tip de procesare cognitivă subliminală, și anume o „stare de detașare”, mai degrabă, decât o stare de descifrare concentrată a unor însemne sau hărți. Întregul mediu construit trebuie să devină o interfață de 360 de grade de comunicare multimodală, deoarece capacitatea de a naviga prin medii urbane dense și complexe a devenit un aspect crucial al productivității globale din zilele noastre.

Un corolar al acestei metodologii de proiectare ar fi apariția unor peisaje urbane de o frumusețe complexă și a unor identități urbanistice unice, spre deosebire de haosul vizual amenințător și urât de acum și de uniformitatea zgomotului alb derutant și lipsit de identitate, rezultat al actualei „urbanizări pe groapa de gunoi”. Creșterea capacității comunicative a mediului construit prin intermediul proiectării parametrice bazate pe reguli atinge, astfel, chiar centrul funcției societale a arhitecturii de ordonare a rețelei de scenarii de interacțiune socială care alcătuiesc societatea contemporană.

Cu toate acestea, adevărul este că, în loc să se apuce de treabă având în minte un scop social clar, comunitatea arhitecturii parametrice încă își mai flexează mușchii. În numeroase birouri și școli de arhitectură recente, explorarea ludică a noilor instrumente parametrice are drept rezultat proiecte care nu fac față analizei critice a scepticilor, care cer să vadă relevanța societală și performanța socială a eforturilor de proiectare. Utilizarea societală strategică a arhitecturii parametrice devine o agendă urgentă care trebuie afirmată și abordată explicit odată cu mișcarea arhitecturii parametrice. Autocritica pe baza formulării explicite a sarcinii-cheie este crucială: ordonarea proceselor complexe ale vieții sociale cu ajutorul unei ordini spațiale complexe, lizibile, bogate în informații. Este în joc credibilitatea continuă a parametricismului. Totuși, trebuie să continuăm să protejăm și nevoia de joc continuu în explorarea de noi instrumente, tehnici și repertorii. Inovația impune o oscilație între explorarea cu final deschis, testarea concretă și încercările riguroase de transpunere în practica arhitecturală cu succes.

Parametricism versus pluralism

Parametricismul este, în acest moment, superior tuturor celorlalte stiluri care încă mai sunt urmărite cu orice preț. Aceasta implică faptul că parametricismul ar trebui să invadeze piața și să pună capăt acestui pluralism al stilurilor (rezultat al crizei modernismului), care continuă de prea multă vreme din cauza inerției ideologice. Poate cel mai evident argument în favoarea superiorității parametricismului este faptul că e singurul stil care poate profita de revoluția informatică aflată la cârma civilizației contemporane. Mai exact, este singurul stil sensibil la progresele înregistrate recent de tehnologiile de construcție și de ingineria protecției mediului bazate pe analiză computațională și tehnici de optimizare. Toate celelalte stiluri s-au dovedit incapabile să gestioneze diferențierile structurale și tectonice adaptative care rezultă din noua inteligență tehnică; cu alte cuvinte, își forțează adepții să irosească această șansă și, astfel, să irosească resurse.

Cel mai important: în afară de faptul că este singurul stil contemporan care poate utiliza în mod eficient noile tehnologii ale erei informatice, parametricismul este și singurul stil contemporan care poate aborda în mod eficient noile sarcini societale atribuite arhitecturii în urma noii dinamici sociale generate de era informatică.

Pluralitatea stilurilor trebuie să cedeze locul unui parametricism universal, care să îi permită arhitecturii să aibă încă un impact vital, decisiv și transformator asupra mediului construit, așa cum a avut modernismul în secolul al XX-lea. Argumentele mele privind superioritatea parametricismului și potențialul pe care îl prezintă cele mai bune practici, precum și speranțele mele și apelul de unire a eforturilor de cercetare și proiectare în vederea instituirii unui stil unificat, hegemonic care să devină stilul epocal principal al secolului al XXI-lea au fost blamate ca fiind dovezi de megalomanie și de impunere autoritaristă ce amenință să înăbușe creativitatea. În opoziție cu această prejudecată, parametricismul este prin definiție deschis și a deschis calea spre un nou, vast și inepuizabil univers de posibilități de explorare creativă; în același timp, el a scos din circuit doar domeniile epuizate și minuscule, prin comparație, ale clasicismului și modernismului, precum și pe cele care demisionaseră deja de bunăvoie, POMO și DECON. Evident, nici nu pot, nici nu doresc să impun nimic. Eu doar comunic în speranța de a găsi potențiali colaboratori într-o întreprindere care nu se poate afirma decât ca proces colectiv, unde principiile bazate pe cele mai bune practici pornesc de jos în sus, după care (în cazul ideal) constrâng și dirijează un proces cumulativ de cercetare și inovare.

Afirmația pluralistă apriorică potrivit căreia toate stilurile sunt la fel de valabile nu reprezintă altceva decât o dogmă confortabilă, dar falsă. Sofismul constând în celebrarea pluralismului de stiluri este analog cu sofismul multiculturalismului și rodul aceluiași mediu intelectual afectat de politețea corectă politic care preferă să alunece ușor pe deasupra realităților, apelând la eufemisme, în loc să le abordeze frontal. Din dificultatea de a analiza o lume din ce în ce mai complexă și de a argumenta în mod coerent despre meritele și deficiențele unor stiluri (ireconciliabile) s-a născut pretenția potrivit căreia toate stilurile ar fi la fel de „valabile”, o abdicare patetică de la orice ambiții și responsabilități intelectuale, omniprezentă, astăzi, în rândul „clasei gânditoare”. Pluralismul are sens doar temporar, în perioadele de tranziție cercetătoare, ca o competiție între diverși concurenți pe drumul lor spre un nou stil superior și spre cele mai bune practici, care merită să devină omniprezente. Aceasta a fost perioada lui POMO și a lui DECON după falimentul modernismului. Considerat drept scop și valoare în sine, pluralismul înseamnă stagnare. Pluraliștii (precum multiculturaliștii) sunt prea toleranți timp de prea multă vreme, în sensul că acordă protecție intelectuală tuturor stilurilor retro disfuncționale, tuturor valorilor intelectuale falite. Toleranța față de înapoiere nu ajută pe nimeni, nici măcar pe cei rămași în urmă; iar aici includem toate acele triburi arhitecturale, arhitecți calificați sau aspiranți, care își refuză avantajele civilizației noastre informatizate din cauza prejudiciilor, a lipsei de viziune și de efort și, nu în ultimul rând, din cauza ideologiei leneșe și paralizante a (multiculturalismului) pluralismului, care și-a depășit cu două decenii perioada în care a fost util devenind, astfel, un obstacol în calea progresului nostru.

Stilurile nu sunt neutre față de progresul societății, respectiv față de evoluția productivității, prosperitate și libertate. În timp ce productivitatea reală a stilurilor concurente va fi testată pe piață, prin compararea succesului arhitecților care le practică (și, în cele din urmă, al clienților lor), productivitatea potențială a stilurilor poate fi analizată teoretic. Această posibilitate trebuie recunoscută chiar înainte să începem vreo dezbatere cu privire la direcția de urmat pe viitor. Ofer și aici câteva aluzii în acest sens, lucru pe care am încercat mereu să îl fac în toate cărțile mele.

Mobilizarea eforturilor pentru a crea impact

Pluralismul permanent al stilurilor înseamnă stagnare arhitecturală și dezarticulare urbană. Discursul disciplinei ar trebui să aibă ca scop obținerea unui rezultat care să ne poată propulsa într-o direcție coerentă, nu să permită miilor de intervenții arhitecturale care alcătuiesc orașul să intre în conflict unele cu celelalte. Ideea unei hegemonii metodologice sau a unui etos global al bunelor practici nu are nimic de temut în ea. Ea nu înăbușă, ci dimpotrivă, dă frâu liber creativității inovatoare și generatoare de impact. Parametricismul implică o creștere atât a ordinii, cât și a libertății, prin comparație cu toate stilurile anterioare. Universul posibilităților și noile oportunități creatoare pe care le oferă sunt de-a dreptul entuziasmante. Cea mai adecvată analogie, în cazul de față, este cea cu „formele fără de sfârșit ale naturii”. Și în acest caz, bogăția evoluează pe baza legilor stricte ale naturii. Acumularea unei ordini urbane multiauctoriale, cu multiple straturi complex corelate, poate fi văzută prin analogie cu evoluția unui ecosistem complex. Acest lucru are foarte puțin în comun cu marșul la unison – aceasta era versiunea modernismului asupra hegemoniei – și mult mai mult cu o ecologie a speciilor și formelor de viață diferite care evoluează împreună. Fiecare intervenție urbană nouă a unui arhitect poate fi comparată cu evoluția unei specii noi care își găsește propriul drum și propriile script-uri, în funcție de care înregistrează, se adaptează și rezonează cu ecologia urbană dată. Să ne gândim la anumite specii de mușchi care cresc pe suprafața unor formațiuni stâncoase, accentuând porțiunile mai puțin adânci ale stâncii. Ceea ce se exclude este impunerea aleatorie, voluntară, arbitrară care perturbă țesătura complicată și în evoluție a orașului, precum gunoiul aruncat în natură. Ceea ce se cere, în schimb, este ca noua contribuție să rezoneze cu contextul său și, astfel, să comunice cu acesta prin prezentarea soluției sale ca o funcție de ceea ce întâlnește. Cu toate acestea, modul în care o nouă intervenție transcodează și accentuează ceea ce este acolo – prin amplificare, inversiune, camuflaj sau în alt mod – ține de invenția creatoare a arhitectului-autor. Să nu tulburăm acest sistem ecologic unde înfloresc mii de flori, dar să împiedicăm poluarea sa prin aruncarea gunoiului pluralist la întâmplare, peste tot în jurul nostru.

Articol preluat din catalogul expoziției „Zaha Hadid la Ermitaj”, Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg, Federația Rusă, 2015

Referințe:

Karl Bötticher, The Principle of Hellenic and Germanic Ways of Building, titlul original în germană din 1846: Das Prinzip der hellenischen und germanischen Bauweise hinsichtlich der Übertragung in die Bauweise unserer Tage.

Heinrich Hübsch, In What Style Should We Build?, titlul original în germană din 1828: In welchem Style sollen wir bauen?

Eduard Metzger, „Beitrag zur Zeitfrage: In welchem Stil man bauen soll!”, în: „Allgemeine Bauzeitung”, Vol 10, 1845.

Patrik Schumacher (2011-04-20), The Autopoiesis of Architecture: A New Framework for Architecture: 1 (p. 464). London: John Wiley and Sons. Kindle Edition.

Gottfried Semper, Über Baustile (1869), extrase retipărite în: Gottfried Semper, Wissenschaft, Industrie und Kunst, Neue Bauhausbücher, Mainz/Berlin: Florian Kupferberg Verlag, 1966.

Gottfried Semper, Style in the Technical and Tectonic Arts; or, Practical Aesthetics, Los Angeles: Getty Research Institute, 2004.

Patrik Schumacher, The Autopoiesis of Architecture - Volume 1 - A New Framework for Architecture, London: John Wiley and Sons, 2010.

Patrik Schumacher, The Autopoiesis of Architecture - Volume 2 - A New Agenda for Architecture, London: John Wiley and Sons, 2012.

Rudolf Wiegmann, Thoughts on the Development of a Contemporary National Architectural Style for the Present, titlul original în germană din 1841: Gedanken über die Entwicklung eines zeitgenössischen nationalen Baustils.

The term ‘style’ derives from the Latin word ‘stilus’ originally denoting the stylus used for writing on wax tablets. The concept upon which our contemporary notion still builds appeared first in ancient Greek and Roman writings on rhetoric. In the general sense the term is employed now, style seems to be an inevitable feature of all regular human artefacts. The term is used in architecture, design and in all the different arts: visual arts, music and literature. The term can be applied with different degrees or levels of aggregation: we might talk about the individual style of an individual architect, about national/regional styles, or finally about epochal styles. An epochal style is the dominant style of a particular civilization within a particular historical era. It is primarily in this last sense that the theory of architectural autopoiesis uses the concept of style. Under the condition of world architecture communicating within world society, national or regional styles have lost all significance. The notion of style was first given historical significance, in terms of being related to historical eras, in Johann Joachim Winckelmann’s seminal The History of Ancient Art among the Greeks, published in 1764. However, throughout most of the 19th century when the concept of style evolved into its current shape, national and regional differences were as salient as historical differences. In 1851 the ‘Great Exhibition of Industry of all Nations’ in London brought the phenomenon of styles into the clearest and most concentrated view – albeit primarily in terms of national and regional styles. The physiognomies of the built environments of these periods/regions are distinct and internally consistent. This is inevitable because each style is based on a particular set of conditions that include performance demands in terms of particular social institutions, as well as resisting particular climatic conditions. The respective architectural responses to these conditions are subject to historical and cultural constraints with respect to the material and technological conditions of construction. Together, the specificity and regularity of these conditions and constraints lay the basis, in each case, for the peculiarly coherent physiognomy that can be observed across the totality of the building production of the respective period/region. It is this coherent physiognomy that observers identify as a particular style. This much was already understood by 19^th-century art history and architectural theory. However, the above mentioned conditions and constraints only produce a stable basis for the development of the style in question, but cannot in themselves offer a full account. Upon this basis play ‘cultural’ idiosyncrasies of ‘artistic’ production that are not functionally determined but that are genetically rooted in a cultural evolution which produces its own stability from its initial, semi-random beginnings. In 1869 the architect and architectural theorist Gottfried Semper defined style accordingly as ‘the conformity of an artistic phenomenon with its genealogy, with all the conditions and circumstances of its becoming’. This genetic component of any style is based on processes of self-selective amplification that are typical for any social system, leading to otherwise unaccountable and ultimately ineradicable idiosyncrasies. Within art history the concept was applied in retrospect, to the comparison of different, ancient traditions like the Classical Greek style vs the Roman style vs the Gothic style as the great style of medieval Europe etc. Architectural styles were often seen as participating in what Hegel had termed the ‘spirit of the age’.

The concept of style first entered architectural discourse in full force in 1828, with a pamphlet entitled “In What Style Should We Build?” The concept was now used to pose the possibility of developing a new style for the present era. The author of the pamphlet was the architect Heinrich Hübsch who had just succeeded Friedrich Weinbrenner as the municipal architect of Karlsruhe. According to Hübsch, architecture had to be freed from ‘the chains of antiquity’. Hübsch regarded climate and building material to be the formative factors of styles: ‘In the first place the climate... gives a uniform character to the needs of one country as compared with another.’ Hübsch is pointing to the different forms of roofs in different climates. The reference to needs is of interest for us here, and the fact that he emphasized progress in the development of architecture in relation to both the expansion of needs and the development of the means to satisfy them: ‘With the advance of civilization, the needs and demands for comfort expand, as do the tasks of architecture; and so people try to carry them out more efficiently and with less mechanical work.’ His historical account of architectural progress from ancient Egypt via ancient Greece and Rome is primarily a process of structural progress in terms of ‘technostatic proportions’ whereby ‘lightness steadily increased to reach its peak in the medieval style’.

The German debate about the possibility and the characteristics of a new, contemporary style continued. In 1845 Rudolf Wiegmann criticized the ‘eclecticism’ of his time stating that ‘architecture in its present practice stands in contradiction to its era’. The debate continued with contributions from the Munich professor Eduard Metzger and the Berlin professor Karl Bötticher, both arguing for the emerging possibility of developing a new style on the basis of iron constructions. While Metzger seemed comforted by the potential stylistic similarity between cast iron constructions and the Gothic style, Bötticher’s argument rested on the superior performance of iron and on its potential for a ‘change of principle’ resulting in a ‘new and hitherto unknown system”’.

In 1863 Gottfried Semper published his monumental magnum opus Style in the Technical and Tectonic Arts. Semper’s book can serve here as an indication of the importance of the concept of style within architectural theory from the second half of the 19^th century until the advent of Modernism in the early 20^th century. It is noteworthy that the concept of style features in the title of the most expansive and perhaps most ambitious theory of architecture and design of its era. Semper addresses the question of the origin and the development of historical styles at a new deeper theoretical level, backed up by an unprecedented level of empirical breadth and scholarly rigour. At the same time, he continues the German style debate by once more posing the question of how to develop a new style that would be the appropriate expression of his own time. The grand work starts by announcing a state of crisis in architecture and design, alluding to ‘a world of art passing into the formless, while suggesting at the same time a new formation in the making’. Semper is alluding to an important fact that distinguishes the modern era from the traditional past. Today a style must be conjured ‘without a millennium of popular custom to cultivate a suitable style. It requires far greater artistic sensitivity . . . to hit upon (without the benefit of time) the right art-form for all the new things pressing themselves upon our attention. Such a form would be one in which free human work appears as a necessity of nature and becomes the generally understood and perceived formal expression of an idea.’

There can be no doubt that the German art-historical and then architectural debate throughout the 19^th century on the prospect of a new style has been inspiring the emergence of the modern movement which finally delivered the convincing stylistic expression of the industrial age and thus a compelling answer to the question “In which style should we build?”.

‘L’architecture moderne’, ‘Neues Bauen’, the ‘International Style’, or as we now prefer to say ‘Modernism’, was the epochal style of the 20^th century, the century of Fordist mechanical mass production delivering the stable expansion of a universal consumption standard based on economies of scale. However, society was transforming away from this model of development and Modernist architecture and urbanism went into decline and crisis since the 1970s. A new dynamism and differentiation was engendered by the proliferation of the opportunities delivered by the micro-electronic revolution. It took a long time for architecture to grasp, catch up with and cope with these new challenges and opportunities. Eventually Parametricism emerged as a viable trajectory on the back of Postmodernism, Deconstructivism and Folding.

Parametricism as Epochal Style for the 21^st Century

Parametricism is the only plausible contemporary candidate to become the global epochal style for the 21^st century. Parametricism is architecture’s answer to the challenges and opportunities of the (post-fordist) information age, just as modernism was architecture’s answer to the (fordist) mechanical age. The challenges that postfordist information society poses to architecture issue from the new diversity and intense interconnectedness of all social processes. The opportunities that the information age offers are the new computationally supported information processing, design, engineering and fabrication methodologies that can be brought to bear on architecture’s new challenge of spatially networking and articulating the desired interconnectedness of social processes. Parametricism thus applies the new opportunities to the new challenges in order to make its genuine contribution to the advancement of world civilization.

Parametricism is the contemporary style that is advancing its design agenda on the basis of parametric design techniques. As conceptual definition of parametricism

one might offer the following formula: Parametricism implies that all architectural elements and compositions are subject to modulation via variables. This implies a fundamental (ontological) shift within the basic, constituent elements of architecture. Instead of the classical and modern reliance on ideal, inherently rigid geometrical figures like straight lines, rectangles, cubes, cylinders, pyramids (roofs), and spheres (domes), the new primitives of parametricism are topo-logical rather than geo-metric, and thus inherently pliable: splines, nurbs, subdivs, particle-spring systems, agent based systems ect. These new ‘elements’ become the fundamentally new building blocks for dynamical compositions that can be made to resonate with contexts and with each other via scripts. (On the more sophisticated end of the spectrum we find multi-objective optimization with evolutionary algorithms.) In principle every property of every element or complex is subject to parametric variation and topological deformation. The key technique for handling this variability is the scripting of rules that differentiate arrays or systems of elements - often in relation to performance parameters or contextual parameters - and that establish correlations between the various differentiated arrays or subsystems.

Although the new style is to a large extent dependent upon these new design techniques, the style cannot be reduced to the mere introduction of new tools and techniques. A new style is a new paradigm. But is a specific type of new paradigm, namely a new paradigm for the design disciplines and thus it encompasses a new visuality (physiognomy, phenomenology) as well as a new methodology and conceptual framework. What characterizes the new style are new ambitions and values - both in terms of form (aesthetic values) and in terms of function (performance values) - that are to be pursued with the aid of the new tools and techniques. Parametricism pursues a new, complex spatial order via the principles of differentiation and correlation. The goal is to intensify the internal interdependencies within an architectural design as well as the external affiliations and continuities within complex, urban contexts. But why does this matter?

Parametricism and Progress

Many critics of parametric design and parametricism ask: What is the societal relevance of the complex geometries and intricate spatial compositions made possible by parametric design? Is this not an expensive, indulgent and self-serving narcissism on the part of designers that distracts from the social task of architecture? This question must be answered. In order to answer this question we need to clarify the societal function of architecture and urban design: the spatial ordering of social processes. The increasing density, diversity and interconnectedness of contemporary life processes requires complex spatial configurations that allow a diversity of event scenarios to unfold in close proximity and awareness of each other. The required complex spatial organizations can only function if the participants that need to come together in the various event scenarios can successfully orient and navigate the spaces they encounter. This requires architectural articulation. The general characteristics of parametricism like curvelinearity, gradients and correlative resonances are potentially more effective in the legible articulation of the desired multitude of relations between the networked spaces. Without curves, smooth transitions and gradients the complex urban scene quickly degenerates into visual chaos. The urban subsystems that might be correlated via rule based associative scripts might include the differentiated urban massing, topography, vehicular circulation, and pedestrian circulation. The establishment of systematic dependencies via rule based design processes increases the information density of the built environment because every dependency chain can be traced back via inferences. The designer might choose and calibrate the adaptive correlations between the internally differentiated subsystems so that the different system do indeed become “representations” of each other in the sense that users navigating the urban environment can not only follow the gradients (vectors of transformation) in each of the subsystems, but can infer not yet visible and invisible systems that from what is visible, e.g. the silhouette of the urban massing might “represent” the underlying topography and then allow the street- and path-network to be inferred. Similarly, within a mixed-use complex the differentially articulated structural system might represent or indicate the program distribution. The result could be an intricately ordered and thus information-rich environment as permanent broadcast and powerful social ordering apparatus that facilitates the intricate process of social cooperation. My dream is a built environment that is so rigorously differentiated and correlated like a natural environment where e.g. the river’s path can be inferred from the topography, where the river together with topography and sun orientation differentiate the flora and where the fauna can be inferred from the flora and thus allows animals to navigate and home in on their vital resources via their cognitive information processing. The most primitive example is perhaps the bacteria’s path along a nutrition gradient. The most complex and sophisticated version should be the human browsing of information rich urban environments with the deep relationality we can expect from the skillful and careful application of the principles of parametricism. We should be able to navigate cities and home in on the vital social resources distributed within it with the same assuredness that characterizes animal navigation, with the same kind of subliminal cognitive processing, i.e. in a ‘state of distraction’ rather than via an effortful deciphering of signage or maps. The whole built environment must become a 360 degree interface of multi-modal communication, as the ability to navigate dense and complex urban environments has become a crucial aspect of today’s overall productivity.

A corollary of this design methodology would be the emergence of intricately beautiful city-scapes and unique urban identities instead of the current ugly and menacing visual chaos and disorienting, identity-less white noise sameness that is the result of the current “garbage spill urbanisation”. The enhancement of the communicative capacity of the built environment via rule-based parametric design thus goes to the heart of architecture’s societal function of ordering the network of social interaction scenarios that make up contemporary society.

However, admittedly the parametric design community is still flexing its muscles rather than going to work with a clear social purpose. In many young design studios and schools of architecture the playful exploration of new

parametric tools results in designs that cannot yet stand up to the critical scrutiny of the sceptics that demand to see the societal relevance and social performance of design efforts. The strategic societal utilization of parametric design becomes an urgent agenda that must be explicitly posed and addressed now with the parametric design movement. Self-criticism on the basis of the explicit formulation of the key task is crucial: the ordering of the complexity of social life processes via complex, legible, information-rich spatial orders. The continued credibility of parametricism is at stake. However, we must also protect the need for continued playfulness in the exploration of new tools, techniques and repertoires. Innovation requires the oscillation between open ended exploration, determinate testing and rigorous attempts at successful practical application.

Parametricism against Pluralism

Parametricism is by now manifestly superior to all other styles that are still pandered and pursued. This implies that parametricism should sweep the market and put an end to a pluralism of styles (that resulted from modernism’s crisis and) that has been going on for far too long due to ideological inertia. Perhaps the most obvious argument for the superiority of parametricism is the fact that it is the only style that can take full advantage of the computational revolution that drives contemporary civilization. More specifically it is the only style congenial to recent advances in structural and environmental engineering capacities based on computational analytics and optimization techniques. All other styles are incapable of working with the efficiencies of the adaptive structural and tectonic differentiations that issue from the new engineering intelligence, i.e. they force its adherents to waste this opportunity and thus to waste resources.

More importantly, aside from being the only contemporary style that can efficiently utilize the new technologies of the information age, parametricism is the only contemporary style that can adequately address the new societal tasks posed to architecture by the new social dynamics engendered by the information age.

The plurality of styles must make way for a sweeping parametricism to allow architecture to finally make once more a vital, decisive, transformative impact on the built environment, the way modernism had done in the 20^th century. My arguments about parametricism’s superiority and best practice potentials as well as my attendant hope and call for a further convergence of research and design efforts towards the establishment of a unified, hegemonic style that could become the mainstream epochal style of the 21^st century have been decried as megalomania and authoritarian imposition threatening to stifle creativity. In contrast to this prejudice, parametricism’s is inherently open ended and has opened up a whole new huge, inexhaustible universe of possibilities for fresh creative explorations, while closing down only the worn out and comparatively miniscule realms of classicism and modernism as well as the already self-retired realms of POMO and DECON. I certainly neither can, nor wish to impose anything. I communicate in the hope of finding potential collaborators in a venture that can only take off as a collective process where best practice principles emerge from the bottom up and then (hopefully) constrain and direct a cumulative research and innovation process.

The pluralist a priori that all styles are equally valid is nothing but a comforting and false dogma. The fallacy of celebrating a pluralism of styles is an analogue of the fallacy of multiculturalism and a misconceived child of the same intellectual milieu, an intellectual milieu blunted by a PC politeness that prefers to gloss over realities with euphemisms rather than to confront them. The difficulty of analysing an increasingly complex world and the difficulty of consistently arguing about the merits and demerits of (irreconcilable) styles leads to the pretence that all styles are equally “valid”, a pathetic abdication of intellectual ambition and responsibility, pervasive among today’s ‘thinking people’. Pluralism makes only sense temporarily in periods of searching transition as competition between contestants on the way to find and establish a new superior style and best practice that deserves to become pervasive. This was the period of POMO and DECON after the bankruptcy modernism. Set permanent as an end and value in itself pluralism spells stagnation. Pluralists (like multi-culturalists) are too tolerant for too long in the sense of giving blanket intellectual cover to all manner of dysfunctional retro styles and intellectually bankrupt values. Tolerance towards backwardness helps nobody, not even the laggards; and this includes all those architectural tribes, architects and would be architects who lock themselves out of the advances of our new computationally augmented civilization due to prejudice, lack of insight, and effort, and not least due to the pervasive, lazy and paralyzing ideology of (multi-culti) pluralism that has outlived its temporary usefulness already for two decades and has thus become a fetter on our further progress.

Styles are not neutral with respect to societal progress, i.e. with respect to advancing productivity, prosperity and freedom. While the real productivity of the competing styles will be tested in terms of the comparative market success of architects (and ultimately of their clients), the prospective productivity of competing styles can be theoretically analysed. This possibility must be granted before we can even start debating the direction forward. I am giving hints towards this here and have been trying to do this in detail in my books.

Gearing up to make an impact

A permanent pluralism of styles spells architectural stagnation and urban disarticulation. The discipline’s discourse should aim at arriving at a result that can steer us forward in a coherent direction rather than allowing the myriad architectural interventions that make up the city to contravene each other’s agendas. The idea of a methodological hegemony or a pervasive global best practice ethos is nothing scary. In unleashes rather than stifles truly innovative and impactful creativity. Parametricism implies the enhancement of both order and freedom in comparison with all prior styles. The universe of possibilities and new creative opportunities it opens up are exhilarating. The apt analogy here is with the “endless forms of nature”. Here too richness evolves on the basis of rigorous laws of nature. The multi-author accumulation of an intricately layered and correlated urban order can be viewed in analogy to the evolution of a complex ecosystem. This has very little in common with marching in unison – this was modernism’s version of hegemony - but much more with an ecology of different co-evolving species and life-forms. Each architect’s new urban intervention can be compared with the evolution of a new species that finds its own way and scripts according to which it registers, adapts and resonates with the given urban ecology. Think of a certain species of moss growing over a rock formation and accentuating the rock’s shallower slopes. What is excluded is a random, wilful, arbitrary imposition that disrupts the city’s evolving intricate texture, like garbage thrown into nature. What is instead demanded is that the new contribution resonates and thus communicates with its context by scripting its solution as a function of what it encounters. However, the way a new intervention transcodes and accentuates what is there – by amplification, inversion, camouflage or whatever else – is a matter of the architect-author’s creative invention. Let an ecology of a thousand flowers bloom, but prevent the current pluralist garbage spill pollution that is choking us everywhere.

Published in: Zaha Hadid at the Hermitage, Exhibition Catalogue, State Hermitage Museum, St.Petersburg 2015

References:

Karl Bötticher, The Principle of Hellenic and Germanic Ways of Building, German original from 1846: Das Prinzip der Hellenischen und Germanischen Bauweise hinsichtlich der Ubertragung in die Bauweise unserer Tage.

Heinrich Hübsch, In What Style Should We Build?, German original from 1828: In welchem Style sollen wir bauen?

Eduard Metzger, ‘Beitrag zur Zeitfrage: In welchem Stil man bauen soll!’, in: Allgemeine Bauzeitung, Vol 10, 1845.

Schumacher, Patrik S. (2011-04-20). The Autopoiesis of Architecture: A New Framework for Architecture: 1 (p. 464). John Wiley and Sons. Kindle Edition.

Gottfried Semper, Uber Baustile (1869), extracts reprinted in: Gottfried Semper, Wissenschaft, Industrie und Kunst, Neue Bauhausbücher, Florian Kupferberg Verlag (Mainz/Berlin), 1966,

Gottfried Semper, Style in the Technical and Tectonic Arts; or, Practical Aesthetics, Getty Research Institute (Los Angeles), 2004,

Schumacher, Patrik, The Autopoiesis of Architecture - Volume 1 - A New Framework for Architecture, John Wiley and Sons. 2010

Schumacher, Patrik, The Autopoiesis of Architecture - Volume 2 - A New Agenda for Architecture, John Wiley and Sons. 2012

Rudolf Wiegmann, Thoughts on the Development of a Contemporary National Architectural Style for the Present, German original from 1841: Gedanken über die Entwicklung eines zeitgenossischen nazionalen Baustyls.