Argument

Arhitectura și urbanismul structurează spațiul. Nu pentru că mediul natural n-ar avea structură proprie – și încă de o coerență cum niciun arhitect nu poate spera să imagineze vreodată –, ci în urmărirea ideii neîncetat reinventate a mediului locuit: util, protector și, desigur, semnificativ.

Un produs secundar previzibil și totuși mereu neașteptat al intervențiilor de structurare antropică a spațiului este apariția colaterală a spațiilor destructurate. Chiar dacă admitem că o posibilă definiție a spațiului destructurat e mai bogată, permițând ipostaze nuanțate și diverse, îl putem considera aici ca rezultând fie ca reziduu al proiectului – ca de pildă locurile fără număr și fără nume de sub viaducte –, fie în urma părăsirii unor structuri cândva locuite, dar întotdeauna în preajma sau în urma amenajărilor funcționale. Acestea pot însemna orice edificiu, construcție sau instalație având ca destinație locuirea în sensul cel mai larg. Într-o ordine dezirabilă, spațiile destructurate ne apar ca disfuncții.

Reintegrarea acestor discontinuități în țesătura continuă a locuirii este așadar o preocupare la fel de firească a arhitecturii și urbanismului ca amenajarea însăși. Iar inventivitatea pusă în joc pentru a găsi soluția fiecărui caz în parte întrece adeseori iscusința profesională de fiecare zi.

De aceea, un exercițiu de abordare a spațiilor destructurate în cadrul unui tur de orizont inegal și ludic, lucid, dar fără pretenția epuizării temei, constituie o tentativă de răspuns pe măsura diversității de natură și anvergură a fațetelor chestiunii spațiilor destructurate. Formula cea mai potrivită pare a fi aceea a unei competiții care să vizeze atât modul de a pune problema, cât și pe cel de a o rezolva. Arhitecții și urbaniștii au fost, așadar, invitați să caute locuri asociabile versatilului concept de „spațiu destructurat”, pe care apoi să le structureze cu mijloacele proprii arhitecturii și urbanismului. Drept rezultat, o parte însemnată a contribuțiilor la dosarul acestui număr al revistei „Arhitectura” se constituie din șase studii de caz – compuse din analiză de sit și propunere de rezolvare –, selectate dintre cele douăsprezece proiecte primite la redacție în urma unui „call for projects”.

Trebuie remarcată diversitatea stadiilor de abordare: între contribuțiile publicate se află un proiect de școală, unul premiat la un concurs de arhitectură, dar și unul aflat într-o avansată fază de execuție. Aspectul este semnificativ, întrucât indică existența preocupării față de problematica spațiilor destructurate la oricare dintre nivelurile profesiunii. Varietatea proiectelor, inerentă temei și consecință directă a feluritelor situri tratate, sugerează totuși o orientare comună a autorilor înspre cazurile intraurbane, marcând interesul pentru reinventarea unei ambianțe citadine cu referent în perioada pre-mașinistă, dar croită pe măsura societăților postindustriale. Iar trăsătura comună a tuturor celor șase studii de caz este revenirea la o scară umană, atenția acordată vecinătății imediate, relațiilor nu doar vizuale, ci și tactile ori chinestezice dintre elementele spațiale și cel care le parcurge¹. Se observă așadar o – îmbucurătoare – întoarcere a proiectului urban către cetățean. O tentativă de reinventare a simbiozei dintre urbs și civitas, aflată în continuu dezechilibru de când uneltele pe care le-am inventat tind să ne uzurpe locul în cetate.

Trei dintre proiectele dosarului tematic tratează maluri de apă: Someșul la Satu Mare, Mureșul la Ditrău și Dâmbovița la București. Intervențiile, diferențiate nu doar de trăsăturile specifice fiecărui sit, ci și de personalitatea autorilor respectivi – Dana Cosma, Köllő Miklós și, respectiv, echipa Bianca Gioadă, Elena Marcu-Ștefănescu, Andrei Ștefănescu, îndrumată de arh. Marius Velicu – împărtășesc opțiunea pentru funcțiuni de loisir amenajate în mediul natural-urban dominat de prezența râului. În cazul Bucureștiului, efortul de amenajare vizează și integrarea funcțională cu vecinătatea mai întinsă – Campusul Universitar Politehnica și Căminele studențești din Regie. Interesul pentru reformularea relației dintre oraș și apă, înlocuind aspectul tradițional, economic-productiv, cu cel contemplativ-recreativ este de remarcat și pentru că sincronizează preocupările noastre în domeniu cu cele similare din țările care s-au industrializat și dezindustrializat înaintea României.

Proiectul intitulat „[Re]Fabricăm orașul – trecutul ca viitor”, al echipei formate din Corina Cosmescu, Ana Maria Negru, Alexandra Tudor, Elena Bărbuș, Carmen Matiz, Szőke Anikó, are ca obiect situl industrial Independența din Sibiu. Derelictul arhitectural de 9 hectare, eșuat la periferia orașului istoric, dar aflat acum în miezul țesutului urban, este propus, conform autorilor, a fi reabilitat ingenios și cu intervenții minime la nivelul infrastructurii, pentru început, lăsând ca inițiativa citadinilor să continue în timp opera de recuperare a patrimoniului industrial.

Următoarele două proiecte exemplifică situații în care spațiile urbane au ajuns a se destructura prin contagiune, ca urmare a părăsirii unor clădiri. Astfel, propunerea Florinei Pop de revitalizare a sălii de cinematograf Popular este diferită de cele vizând spații neconstruite sau reziduale, în măsura în care realizează restructurarea unui mediu urban istoric – După Ziduri – din Brașov. Intervenția arhitectural-restauratoare propusă nu se oprește la clădire, ci se extinde contextual și asupra vecinătății care, pusă în valoare, contribuie la rândul ei la valoarea edificiului reabilitat. În sfârșit, pe aceeași linie, dar într-un mediu urban foarte diferit, se înscrie și proiectul Cătălinei Vărzaru, care își propune reabilitarea și refuncționalizarea Casei Științei și Tehnicii pentru Tineret de la Giurgiu. Și aici, intervenția cuprinde spațiile dincolo de edificiu, realizând astfel și restructurarea „defectului urban” generat de abandonarea clădirii.

În continuarea proiectelor din dosarul tematic, eseul Ioanei Tudora (al cărui titlu ar putea parafraza dilema hamletiană) articulează poziția profesionistului-locuitor: acuitatea observației arhitectului și peisagistului este dublată de implicarea afectivă a bucureșteanului care-și cunoaște și iubește – tocmai pentru „lipsa lui de structură” – orașul, cum numai cineva născut și crescut în el o poate face. Pe cât de personală, pe atât este de potrivită abordarea autoarei pentru oricare arhitect și oricare citadin dornic să-și înțeleagă orașul. Cele două stadii – critic și afectiv – ale abordării spațiului urban, congruente, susțin un mesaj precis și, în același timp, subiectiv, lămuritor și totodată sugestiv.

O altă ipostază a acestei dualități a problematicii spațiilor destructurate, care oglindește, în fond, eterna dinamică a edificării spațiului antropic, este particularizată în articolul lui Günter Schlusche despre Zidul Berlinului. El este urmat de o evocare semnată de Alexandru Damian a insolitului Muzeu al Bombardamentelor de la Belgrad. Dosarul este încheiat de o relatare a lui Mirel Drăgan despre workshopul studenților-arhitecți timișoreni, desfășurat la Sebeș în 2015 și având ca obiect studiul fortificațiilor de aici, dar și, pe termen mediu, găsirea modurilor în care comunitățile locale pot fi atrase în revalorizarea, întreținerea și, mai ales, re-locuirea spațiilor urbane uitate.

În afara dosarului, dar legat de tematica lui, studiul lui Petru Mortu despre Gara Băneasa prezintă un caz aparte, în care un edificiu valoros și funcțional tinde să piardă orice interes urban din pricina intervențiilor destructurante din imediata sa vecinătate.

Revista „Arhitectura”, prin numărul dedicat chestiunii spațiilor destructurate, aduce în prim-plan o tematică dintre cele mai actuale. Totodată și oarecum neașteptat, prin exaltarea marginalității, așadar printr-o întoarcere a perspectivei dinspre periferie către centru, ea izbutește o problematizare inedită a urbanității și a urbanismului.

NOTĂ

1. Regăsim în ele un fel de abordare precum cel teoretizat și practicat cu succes de Raoul Bunschoten, materializat în numeroase studii făcute în echipă cu studenții săi și descris, de pildă, în Urban Flotsam. Stirring the City, Rotterdam, 010 Publishers, 2001.