Ruralul, vremurile și arhitectul | The Rural Environment, the Times, and the Architect

Mediul rural reprezintă aproximativ 80% din teritoriu și circa 45% din populația României. Contribuie la PIB cu 7% prin activitățile desfășurate, din care 5% sunt datorate agriculturii. Discrepanța dintre indicatori (resurse/ rezultate) este evidentă pentru oricine, ca și faptul că agricultura a devenit aproape unica ocupație a mediului rural (lucru ce expune locuitorii mediului rural la primejdiile fluctuațiilor pieței produselor agricole).

Cui datorăm acest fapt?

Știm că trecutul oferă resurse de creștere/ dezvoltare a viitorului prin cunoașterea acumulată. De asemenea, viitorul oferă recunoaștere a valorii trecutului, oferind simultan identitate celor ce folosesc/ transmit cunoașterea. A ignora cu bună știință acumulările trecutului înseamnă a irosi cunoașterea, în fapt, resursele, înseamnă a reîncepe de la zero de fiecare dată, adică a rămâne mereu în urmă. Nevalorificând cunoașterea moștenită, suntem condamnați la soarta lui Sisif, suntem condamnați la a bate pasul pe loc, la subdezvoltare.

Ce e de făcut?

Secolul al XXI-lea schimbă ordinea nevoilor și priorităților, ne obligă să înțelegem că nu există decât o singură paradigmă responsabilă și aceea presupune o simbioză cu mediul, respectul față de comunitate și folosirea chibzuită a resurselor disponibile. Toată cunoașterea acumulată în trecutul rural nu face decât să valorifice aceste principii atemporale, într-un mod simplu și eficace, folosind doar resurse locale. Credem că a sosit timpul să ne aducem aminte de toate acestea și să punem în valoare cunoașterea și resursele neglijate, într-un mod responsabil.

Satul trebuie să se schimbe dacă vrea să supraviețuiască.

Mediul rural nu poate să mai fie sinonim doar cu asistații sociali, dacă vrea un viitor.

„Beneficiarii“

Comunismul și postcomunismul au reușit, în bună măsură, să șteargă și mândria de a fi de la țară, au reușit să distrugă păstrătorii cunoașterii și conștiinței rurale, înlocuindu-i cu indivizi fără coloană vertebrală, cozi de topor ale sistemului sau, mai nou, ale oricărui partid aflat la guvernare. Azi, mediul rural din România ni se prezintă sărăcit, golit de o bună parte din populația activă (plecată la muncă în vestul Europei), stors de oricine vrea să facă lucrul acesta. E un teritoriu neprotejat de nimeni, iar cei ce ar trebui să facă asta sunt ca „lupul cioban la oi”, risipind resursele și distrugând mediul natural în cel mai iresponsabil mod. În același timp, din fericire, încet-încet, își fac loc noi locuitori rurali, proveniți din mediul urban. Aceștia vin cu un nou set de valori, paradoxal compatibil cu valorile ancestrale, uitate astăzi, în bună măsură, de comunitățile rurale. E vorba de tineri educați, umblați în lume, care găsesc în rural un mediu propice pentru a-și trăi viața conform propriilor valori (vezi downshiftingul, dar nu numai). Simultan, o parte din „fiii satelor” revin în mediul de origine – odată ieșiți la pensie sau întorși de la lucru din străinătate – pentru a începe o activitate productivă. Pentru ei mediul urban/ străinătatea a fost doar proba succesului în viață, fără a reuși să-i asimileze, chiar dacă le-a alterat obișnuințele, le-a completat educația și le-a oferit diferite oportunități. Astfel, pe lângă populația rămasă acasă și îmbătrânită, își face loc o nouă populație pusă pe fapte mari. Aceasta, datorită educației acumulate și a unui mic capital, știe și vrea să valorifice oportunitățile pe care le oferă acest mediu, care au fost ignorate (în cel mai bun caz) sau irosite.

Asistăm la începutul unei schimbări de paradigmă. O nouă identitate e pe punctul de a se naște din întâlnirea atemporalului cu valorile secolului al XXI-lea. Acest lucru va furniza noi abordări în activitatea economică/ socială/ culturală și, probabil, noi modele de trai – ce pun împreună datini și obiceiuri păstrate în spirit cu noi forme de civilizație furnizate de experiența acumulată în Vest, accesul la informarea globalizată/ internet, accesul la energii regenerabile, uzarea de concepte ca blue-economy, open source philosophy, downshifting etc. Acest lucru poate fi mult amplificat și cu ajutorul GAL-urilor (Grupurilor de Acțiune Locală), care pot deveni pârghia care să comute mediul rural din modulul „asistat social”, în modulul „pivot economico-cultural” în România. Această pârghie poate fi mai bine orientată de către arhitecți, în vederea folosirii mai eficiente a resurselor locale care pot juca un rol esențial în această ecuație. În acest sens, exemplificăm doar prin câteva domenii de activitate: folosirea tehnicilor și materialelor locale, conservarea peisajului cultural autentic, repararea/ restaurarea/ conversia fondului construit valoros în funcție de necesitățile comunității, implementarea de noi tehnici ce folosesc materialele locale (naturale, eficiente, regenerabile) în investițiile noi, atât din mediul rural, cât și din cel urban.

Schimbarea este necesară și trebuie să se producă și la nivelul educației populației, în școli, dar și în afara lor (cu prilejul unor acțiuni sociale, de ecologizare, la biserică, de sărbători etc.). Trebuie promovată în legătură directă cu sănătatea (prin igienă), cu bunăstarea și recâștigarea încrederii în forțele proprii și a stimei de sine. Ea trebuie să aibă ca rezultat formarea unei conștiințe de tipul „sunt propriul meu stăpân/ eu trebuie să am grijă de mine și ai mei” și să combată comportamentul de tip ,,statul trebuie să rezolve/ mie să-mi dea statul/ statul trebuie să aibă grijă de mine”. În acest sens, și depășirea complexului de inferioritate al locuitorului rural față de cel urban, indus începând cu anii ‘50 (și colportat în mod inconștient și azi), se poate face tot prin educație și prin conștientizarea calității vieții care o poate oferi mediul rural: sănătate, echilibru, speranța de viață etc.

În acest timp, arhitecții…?

Arhitecții au ocazia să participe la această dinamică nu doar ca desenatori ai unor noi obiective, ci ca vectori activi. Pentru asta însă ei trebuie să se schimbe, să învețe lucruri noi, să se adapteze la prioritățile secolului al XXI-lea.

Pornim de la realitatea pe care ne ferim să o numim: arhitectul nu e cunoscut în mediul rural (adică pe 80% din teritoriu și de către 45% din populație). Nici cuvântul ,,arhitectură” nu e cunoscut aici, chiar dacă toți locuiesc în case. De ce? Avem cel puțin trei organizații profesionale ale planificatorilor de spații în România (arhitecți, urbaniști etc.) și cca 9.000 de arhitecți și urbaniști. Și rezultatele?... vedeți pensiunile rurale construite pe fonduri europene și alte obiective asemenea. Pe de altă parte, sunt arhitecți care atunci când aud de mediul rural strâmbă din nas, cu dispreț sau dezgust, tributari ai unei percepții fără viitor. Alți arhitecți îmi spun: „Bine, tu ești din Transilvania, acolo-i altfel...”. Poate, dar sărăcia, dezolarea și lipsa unei viziuni consecvente pentru viitor e (încă) simțită și aici. Important e să înțelegem nevoile prezente, dar și resursele considerabile ce pot fi activate și să începem să le articulăm pentru a declanșa mecanisme de dezvoltare bazate pe simbioză și regenerabilitate.

GAL-urile și arhitecții au șansa de a fi declanșatorii acestor procese care, de la un anumit moment dat, pot genera o altă percepție asupra calității vieții din mediul rural.

Ce poate face arhitectul pentru locuitorul rural?

În primul rând să învețe să se pună în pielea lui, să îl asculte, să-i vorbească cu cuvinte pe care acesta le înțelege. De abia după aceea să răspundă nevoilor acestuia, cât mai simplu și mai discret, altfel își ratează (din nou) rostul lui în acest mediu. El trebuie să participe la relația om-loc cu simplitate, fără veleități demiurgice, doar ca un catalizator al unei relații de simbioză între om și locul lui.

Adecvarea demersului arhitectului la realitatea cotidiană rurală ar putea fi prima necesitate, urmată de măsură (nu ca până acum). Arhitectura cotidiană, cea care nu epatează, dar îți provoacă un plăcut sentiment de „acasă”, e căutată de noii locuitori rurali (vectori importanți), alături de dorința de autentic și nevoia de normalitate. Acestea, completate cu tot ceea ce oferă tehnologia energiilor regenerabile, alimentația sănătoasă, folosirea materialelor naturale și a tehnicilor locale, traiul (pe cât posibil) în afara sistemului, fără a face un „statement” din asta.

Locuitorul rural nu își dorește o rachetă pe post de gospodărie și nici o mediatecă pe post de șură. El își dorește să locuiască îndestulat cu ai lui, să-și adăpostească vitele, să-și îngrijească avutul și să-și chivernisească cele necesare. E un echilibru în care nu știu dacă avem dreptul să intervenim și nici dacă știm să intervenim în mod fericit. Totuși, arhitectul e chemat să intervină – prin prisma legislației în vigoare, deseori acest lucru nefiind garantul calității rezultatului și nici al satisfacției beneficiarului. Multiplicând acest tip de demersuri la scară semnificativă (inclusiv până la PUG-urile din mediul rural – cel mai des pur formale sau depășite de dinamica vieții satelor) mă întreb, deseori, unde începe și unde se termină rolul arhitectului în viața așezărilor respective.

Concluzie

Sunt sate care mor, sunt sate care acum se nasc. Sunt altele care pot renaște dacă vrem și știm să le îngrijim până vor putea să-și poarte din nou singure de grijă. Oamenii satului, chiar dacă azi au telefoane mobile și mașini străine second-hand, păstrează o zestre de care nu sunt conștienți, dar care în situații critice răbufnește, făcându-și simțită prezența. Secolul al XXI-lea, prin prioritățile sale, reunește cunoașterea globalizantă cu zestrea preexistentă. E timpul să înțelegem cu toții acest fenomen și să-i facem... loc. Cu măsură.

The rural area takes up approximately 80% of the national territory and is the living space of approximately 45% of Romania’s population. It contributes to the GDP with 7%, with 5% coming from agriculture. The discrepancy between the indicators (resources/ results) is obvious for anyone, as well as the fact that agriculture has become almost the exclusive occupation in the rural environment (exposing the inhabitants to the danger fluctuations in the market of agricultural produce).

Who is responsible for this?

We know the past offers resources for growth/ development in the future through accumulated knowledge. Also, the future acknowledges the value of the past, providing in the same time identity to those who use/ transmit the knowledge. To willingly ignore the know-how of the past is to waste knowledge or, more specifically, resources; it means to start from scratch every time and to always lag behind. By choosing not to exploit the inherited knowledge we are condemned to the fate of Sisyphus; we are condemned to remain stuck in the mud and underdeveloped.

What can be done?

The 21^st century changes the order of the needs and priorities; it urges us to understand there is only one responsible paradigm that requires a symbiosis with the environment, respect for the community and the rational use of the available resources. All the knowledge gathered in our rural past simply places value on these timeless principles in a simple and efficient manner, using solely local resources. We believe it is time to remember all these and to highlight the neglected resources and knowledge in a responsible manner.

To survive, the village needs to change.

To have a future, the rural environment can no longer be synonymous with social assistance.

“The beneficiaries”

Communism and post-communism have largely succeeded in destroying the people’s pride of originating from the countryside, along with the preservers of rural knowledge and conscience, replacing them with spineless individuals – the basest specimens of the system or, more recently, of any ruling party. Nowadays, the rural environment in Romania appears impoverished and empty, with the largest part of its active population (gone to work in Western Europe), and ravaged by whoever is willing to do so. This territory is not protected by anyone, and those who should do the job often act as the “wolf guarding the sheep”, wasting the resources and destroying the natural environment in the most irresponsible way. Concurrently, and fortunately, a new kind of rural dwellers is slowly emerging, originating in the urban environment. They come with a new set of values which are, paradoxically, compatible with the ancestral values largely forgotten today by the rural communities. These are educated young people, who have also travelled the world, and who consider the rural environment the right place to live, according to their own values (see downshifting, inter alia). Simultaneously, some of the “villages’ sons” are returning to their original environment – once they retire or return from the work abroad – to start a productive activity. For them, the urban/ foreign milieu simply tested their capacity to succeed in life without managing to integrate them, notwithstanding that it altered their habits, completed their education and provided them with different opportunities. Thus, next to this aged population left at home, a new population has emerged, ready to take over the world. Due to accumulated education and a small capital, it wants and knows how to exploit the opportunities provided by this milieu, opportunities that have been ignored (at best) or wasted.

We witness a shift in paradigm. A new identity is about to be born from the encounter of the timeless with the values of the 21^st century. It will provide new approaches in the economic/ social/ cultural activity and, most likely, new patterns of living, merging the customs and habits preserved in the spirit with new forms of civilization provided by the experience accumulated in the West, by the access to globalized information/ the Internet, to renewable energies, and the use of concepts such as blue-economy, open source philosophy, downshifting etc. This reality can be augmented even more with the help of GALs (Groups of Local Action), which can leverage this transition of the rural environment from the “socially assisted” module to the “economic-cultural driver” one in Romania. Architects can better orient this leverage tool to make better use of the local resources, which play an essential part in this equation, in fields such as the use of local techniques and materials, the preservation of the authentic cultural landscape, the repair/ restoration/ conversion of the valuable built-up stock according to the needs of the community, the implementation of new techniques which use the local materials (natural, efficient, renewable) in new investments, both in rural and urban environment.

Change is necessary and needs to affect the education of the population as well: in schools, and outside them (on social actions, greening efforts, in churches, on celebrations etc.) in direct connection with the health care standards (through sanitary education), with prosperity and regaining confidence in one’s own forces and self-esteem. It needs to result in the formation of a conscience that states “I am my own master/ I alone take care of myself and my people”, and to fight against the belief that “the State will take care of this/ I will receive from the State/ the State must take care of me”. In the same line of thought, the rural dwellers must overcome their complexes of inferiority towards the urban dwellers, induced since the 1950s (and unconsciously perpetuated to this day), which can equally be done through education and by growing more aware of the quality of life available in the rural environment: a healthier, more balanced, and longer life etc.

In the meantime, the architects…?

The architects have the chance to be part of this dynamic not only as setters of new goals, but also as active vectors. In order to do this, however, they need to change, to learn new things and to adapt to the priorities of the 21^st century.

We start from a reality that we are fearful to spell out: the architect is not known in the rural environment (namely on 80% of the territory and by 45% of the population). The word “architecture” is not known there either, even though everybody lives in houses. Why is that? There are at least three professional organizations of space planners in Romania (architects, urban planners etc.) and approximately 9,000 architects and urbanists. What are the results? The rural pensions built from EU funds and the like. On the other hand, there are architects who pull a wry face in disgust or contempt when they hear of the rural environment, as adepts of a perception without a future. Other architects tell me: „Well, you are from Transylvania, and it is different there...”. It might be, but the poverty, the desolation and the lack of any consistent vision for the future is felt here as well. It is important to understand the current needs and the considerable resources which can be activated, and to begin to spell them out, in order to trigger development mechanisms based on symbiosis and renewability.

The GALs and the architects have the chance to kick start the process which, from a certain point onward, can generate a different perception on the quality of life in the rural environment.

What can the architect do for the rural dweller?

First of all, he can learn to put himself in the dweller’s shoes, to listen to him, talk to him in words that he can understand. Thereafter, the architect can begin to answer the dweller’s needs, as simply and discretely as possible, otherwise he will miss (again) his destiny in this environment. He needs to take part in the man-place relationship with simplicity, without demiurgic aspirations, and merely as a catalyst of the relationship of symbiosis between the man and his place.

The adjustment of the architect’s endeavour to the daily rural reality can be the first step; this could be followed by moderate actions (unlike those taken so far). The new rural dwellers seek precisely this daily architecture, which does not necessarily dazzle, but causes a pleasant feeling of being at „home”, as well as authenticity and normality. These, completed with everything offered by the technology of renewable energies, healthy food, the use of natural materials and local techniques, living (to the extent possible) outside the system, but without making a splash or a “statement” out of it.

The rural dweller does not wish to have a spaceship for a household, nor a multimedia library for a shed. He only wishes to live in prosperity together with his family, to have shelter for his cattle, and to manage wisely his property and resources. It is a balance in which I do not know whether we have the right to intervene or whether we can intervene wisely. Nevertheless, the architect is called upon to intervene – considering the legislation in force; but more often than not, this does not guarantee a quality outcome, or the beneficiary’s satisfaction. If we multiply this kind of actions at a significant scale (including up to the General Urban Plans in the rural environment, generally mere formalities and completely obsolete, considering the village dynamics), I often wonder where does the architect’s role start and where does it end, in the life of the settlements at issue.

Conclusion

There are villages which die, and villages which are being born. There are others that can be revived, if we want to revive them and know how to take care of them, until they are able to look after themselves. The villagers, even though they have mobile phones and foreign second-hand cars, are the keepers of a legacy they are not necessarily aware of, which burst out into the open on critical occasions and making its presence felt. Through its priorities, the 21^st century reunites globalizing knowledge and the pre-existing legacy. It is high time we all understood the process and made room for it… with moderation.