Șansa reabilitării fațadelor clădirilor istorice Modificarea Legii 153/2011

Aș vrea să pun de la început lucrurile pe făgașul corect: modificarea și completarea Legii nr. 153/2011 privind măsuri de creștere a calității arhitectural-ambientale a clădirilor nu reprezintă rezolvarea-minune pe care toți o așteptăm, cea care, peste noapte, să transforme casele-monument istoric și, implicit, orașele noastre în bijuterii turistice asaltate de vizitatori străini.

Modificarea Legii 153/2011, făcută deja pentru a doua oară, ar putea (și subliniez acest condițional, ar putea) să mai salveze ceva din ce se mai poate salva. Și, bineînțeles, urmează un lung șir de „dacă”…

Dar să începem cu începutul: Timișoara are șansa de a se mândri cu cea mai extinsă zonă de clădiri protejate din România, majoritatea dintre ele fiind case/ palate cu funcțiunea principală de locuit. În anul 2010, Timișoara împreună cu Ministerul Finanțelor încheia un contract de finanțare extrem de avantajos cu KfW, Banca de Dezvoltare a Guvernului Germaniei, care avea ca obiect reabilitarea clădirilor istorice din Timișoara. Durata contractului era până la 31 decembrie 2015.

În plus, la fel ca alte orașe din România, Oradea, Cluj, Arad etc., și Timișoara, în 2013, a creat în baza Legii 153/2011 un Regulament propriu de cofinanțare a lucrărilor de reabilitare a clădirilor istorice, potrivit prevederilor din lege. Principiul era similar cu ceea ce se întâmplă la termoizolarea blocurilor: statul, în acest caz primăria, suporta costul lucrărilor, iar apoi recupera banii, sub forma unei rate lunare. Între cele două programe, diferența principală era tipul de lucrări eligibile, programul cu fonduri germane fiind mult mai generos decât Legea 153/2011.

Trebuie să spun clar un lucru: aceste case ale căror fațade neîngrijite ne deranjează pe noi, ca trecători, au probleme mult mai grave, și fiecare dintre ele are un alt „portofoliu” de probleme. Și mă refer la mai multe categorii de probleme. Sunt cele juridice: majoritatea dintre ele sunt grevate de procese de revendicare care durează de peste 20 de ani, de ipoteci, de promisiuni de vânzare, de statutul incert de chiriaș sau proprietar, toate ducând, în multe cazuri, la relații tensionate între cei care locuiesc acolo.

Apoi este starea imobilului. Ceea ce vedem de afară, găsim și înăuntru. O clădire „făcută praf” pe dinafară are toate șansele să fie la fel și pe dinăuntru: condiții insalubre, plafoane picate, acoperișuri deteriorate, ziduri crăpate, grupuri sanitare improvizate, igrasie, construcții parazitare, moloz depozitat și așa mai departe. Și, nu în ultimul rând, un număr mare de proprietari, cu diferențe majore în ceea ce privește situația financiară, dar și nivelul de educație.

În acest amestec colorat, este greu să convingi 10, 20 sau 50 de proprietari, care locuiesc în aceeași casă, să reabiliteze fațada imobilului, când ei au probleme mult mai grave în ceea ce privește condițiile de locuire!

Acestea sunt câteva dintre rezultatele a mii de ore de muncă de convingere a proprietarilor și a zeci de evaluări tehnice ale clădirilor din Timișoara, parte a Contractului de finanțare cu Guvernul Germaniei, care ne-au dat dimensiunea fenomenului cu care ne confruntăm.

În primăvara anului 2014, Ministerul Finanțelor Publice ne informa că acordul de finanțare cu Guvernul Germaniei nu are bază legală, că nicăieri în legislația românească nu scrie că primăria poate executa (și finanța) lucrări pe o clădire monument istoric având proprietari privați, urmând ca apoi să își recupereze banii. Principiul financiar era la fel pentru ambele programe. Așadar, a urmat suspendarea programelor, iar împreună cu arhitectul-șef al Timișoarei de la aceea vreme, Ciprian Cădariu, lungi drumuri la Ministerul Finanțelor Publice, întâlniri cu administrațiile publice din zona de vest a țării care aveau aceleași probleme ca și noi, întâlniri cu proprietarii imobilelor care deciseseră să intre în programele noastre, gândirea unui nou program de finanțare în baza Legii 153/2011, care să implice mediul bancar în sistemul de finanțare.

Chiar dacă băncile care acordau credite pentru locuințe și-au arătat deschiderea pentru această piață, blocajele legislative erau aceleași. Așa că, în ianuarie 2015, prin intermediul parlamentarilor de Timișoara, am propus o serie de modificări ale Legii 153/2011, ce vizau crearea unui mecanism financiar, dar și introducerea de noi tipuri de lucrări eligibile.

În octombrie 2015, împreună cu arhitectul-șef al Timișoarei, Ciprian Cădariu, cu Ordinul Arhitecților din România și Filiala teritorială Timiș a Ordinului – arh. Șerban Țigănaș, arh. Șerban Sturdza, arh. Rudolf Gräf, arh. Oana Simionescu – lansam, la Timișoara, Act pentru Patrimoniu, un document care se dorea un semnal de alarmă că așa nu se mai poate continua, și invitam ca partener Guvernul României pentru a forma un grup de lucru care să modifice legislația actuală, să o alinieze celei existente și să o conecteze la preocupările europene din domeniu.

Situația clădirilor istorice având proprietari privați, care formează inima orașelor noastre, nu mai poate fi gestionată în baza unei legislații din 2001 – Legea 422 privind protejarea monumentelor istorice – cârpită și peticită, iar Legea 153/2011 nu este una destinată protejării și conservării monumentelor istorice. Știu că ministrul culturii, Vlad Alexandrescu, a format un grup de lucru și că se lucra la un Cod al Patrimoniului, în care eu îmi pun speranțele: un început nou, bazat pe realitatea actuală și care să abroge legislația caducă. Sper să se finalizeze respectivul demers, chiar că dacă ministrul Vlad Alexandrescu a fost schimbat.

Modificările la Legea 153/2011 permit primăriilor să se implice în suportarea unor costuri pentru anumite tipuri de lucrări, cu condiția ca toți proprietarii din imobil să fie de acord. Poate că acum legea deblochează partea de mecanism financiar, însă rămân multe probleme care trebuie rezolvate, până când se va putea tăia panglica de inaugurare. Care sunt condițiile de acordare a acestor bani se va stabili de la caz la caz, prin hotărâri de consiliu local și după voia consiliilor locale.

Toți ne amintim de declarațiile ireale ale multor primari, făcute în 2013, după prima modificare a Legii 153/2011, când unii promiteau 100 de clădiri „refațadizate”, iar alții plusau la 200 pe an! Este o abordare greșită și dăunătoare. Și îndrăznesc să spun un lucru care, probabil, nu va plăcea (administrației): nu reabilitarea fațadelor este principala problemă a acestor imobile. Dacă vrem să ne bucurăm în continuare de un patrimoniu arhitectural cu care ne mândrim, întrucât e parte a identității noastre culturale, nu trebuie să-l zugrăvim, ci să-l conservăm. De aceea, marele câștig al modificării Legii 153/2011 este faptul că am reușit să includem în rândul lucrărilor eligibile și pe cele de consolidare: a pereților exteriori, a sistemului de acoperire, dar și înlocuirea tâmplăriilor exterioare distruse sau afectate de intervenții nepotrivite.

Legea are încă multe minusuri: de exemplu, intervenții de consolidare sau de reabilitare a spațiilor interioare comune – casa scărilor sau subsolurile – nu sunt eligibile pe aceste fonduri. Sper, însă, ca administrațiile publice să gândească condiții prielnice pentru clădire, nu pentru proprietari, atunci când alocă aceste sume de bani și să încurajeze proprietarii să facă lucrări interioare pe banii proprii, care să îmbunătățească starea generală a clădirii și să nu se lase ispitiți de mirajul unor lucrări facile și cu impact imediat.