Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său

Autor: Gheorghe Săsărman

Editura: Nemira, București, 2011, 335 p.

În toamna anului 2011*, Editura Nemira a tipărit Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său. Un roman de Gheorghe Săsărman – se spune pe copertă. E o carte frumos făcută, o iei cu plăcere în mână, are un format (foarte puțin) alungit, margini de pagină de proporții clasice, mai generoase decât cele cu care ne-au obișnuit cărțile mai noi, literă bine aleasă și tipăritură clară pe hârtie gălbuie. De la primul contact, un cuprins pe câteva pagini trimite la titlurile stufoase ale părților și capitolelor cărții. Rezumate în cheie sarcastică – va afla cititorul curând.

Acțiunea are loc în România, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, sub ultimul lider totalitar, în locuri cât se poate de diferite, unele secrete, altele expuse, multe dintre ele anodine. Este o perioadă când se instalează o patologie socială gestionată de un grup de putere tot mai limitat și mai agresiv. Instrumentul credincios al acestei patologii – Securitatea și documentele produse în aparatul ei, dosarul de securitate, în speță – devin, cum titlul o spune, personaje care însoțesc aventurile doar aparent picarești ale eroului.

Povestea sună cam așa: Anton Retegan, tânăr cu origine socială sănătoasă și palmares școlar impresionant, vine din Ardeal la București să facă studii de arhitectură. Cu facultatea terminată și diploma în mână renunță la viitorul de planșetar pentru o carieră de jurnalist la principalul ziar al vremii, ia în serios vocația de prozator (de science-fiction) și face un doctorat apreciat în teoria arhitecturii. La gazetă, muncește ca reporter-cronicar-critic de știință și actualitate culturală, publică ficțiune românească cu succes internațional, se însoară o primă oară, divorțează, se îndrăgostește, și la a doua încercare construiește o familie (care se va dovedi și de o remarcabilă trăinicie) alături de soția Sara și doi copii.

În labirintul socialismului multilateral dezvoltat va trece prin nemaipomenite aventuri. Pornit la drum în plin dezgheț post-stalinist, cu încredere în viitorul luminos al omenirii propus de utopia egalitară reformată ca socialism cu față umană, Anton se ciocnește de sistemul real, se lecuiește de elanuri pionierești, se dumirește după întâmplări, întâlniri, conflicte, pericole, atracții și alegeri și se desparte fatalmente de proiectul de inginerie istorică în care crezuse cândva. Un proiect eșuat, sub ochii lui, în absurd, represiune și violență structurală. E o ruptură definitivă, care îl va determina, împreună cu Sara, să recurgă la cea mai dură soluție: exilul.

Ultimul episod al Aventurilor se petrece în vagonul de cale ferată, undeva la frontiera vestică a României. După controlul documentelor și inspecția geamantanelor răvășite, sub privirea de sfinx a unei femei vameș, trenul se pune în mișcare insuportabil de lent. Reteganii pleacă într-o călătorie turistică despre care știu ca va deveni un exil permanent. Anton și Sara, maturi și maturizați, se vor stabili definitiv în Germania pentru a începe o altă existență. Așa se încheie aventurile povestite în roman.

Gheorghe Săsărman a transferat în această carte numeroase detalii, întâmplări și conjuncturi din propria-i biografie. Sumedenia de referințe reale, cifrate sau directe, i-au îndemnat și pe cei ce au publicat cronici, dar și pe prietenii de dată mai veche să se întrebe unde anume, în sistematica genurilor literare, ar trebui așezat acest text. Autoficțiune – cum spune un comentator?

Memorialistică fidelă unei istorii personale, care are grijă să nu încalce dreptul la imagine al multor protagoniști în viață, cu roluri nu totdeauna lăudabile, prezenți sub nume vag „blurrate”? Autobiografie romanțată – într-un registru oscilând între sentimental-emoționat și coroziv-pamfletar? Un anti-Bildungsroman, care urmărește nu cum se clădește o experiență de convingeri și certitudini exemplare, ci traseul invers, al demolării, al dez-iluziei, al dez-vățării, dez-vrăjirii, al unei dezmeticiri ce nu va putea ocoli renunțări și rupturi definitive?

Spre deosebire de multe alte cărți de memorii despre „epoca de aur” compuse după protocolul consacrat al suitei cronologice, acest text esențialmente autobiografic este însă și un roman în sensul propriu al termenului, cu personaje și situații variate, cu o intrigă de tip graf cu multiple noduri și legături, cu întoarceri în timp, rememorări, divagații. Totul sub semnul unei construcții narative care amintește – voit – de romanele picarești: de la titlul cărții (avem de-a face cu aventurile lui Anton și ale dosarului său de securitate) la titlurile părților și capitolelor – toate lungi, ramificate, un fel de compendii ironice care complică și, eventual, explică odată mai mult materia gravă a povestirii.

Aventurile au parte de un fundal (geografic, social, cultural) în același timp real și nu cu totul real. Detaliile acestui fundal, fie ele prezențe de oameni, întâmplări, denumiri de instituții, locuri sau orașe, sunt refrazate de scriitor folosind un cod relativ transparent. Referința se ghicește destul de ușor de cei ce au trecut prin epocă sau l-au cunoscut pe autor. Ziarul „Scânteia” devine „Amnarul”, săptămânalul de artă pentru care scrie Anton – „Cultura nouă” („Contemporanul”?), Suzana Gâdea (influent și longeviv personaj politic la vârful ierarhiei culturale a timpului) traversează scena aventurilor lui Anton ca tovarășa Florica Călău, iar Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă (condus o vreme de Suzana G.) se cheamă Consiliul Culturii Socialiste Multilaterale. Chiar dacă Bucureștiul sau Clujul tinereții lui Anton apar sub denumirile lor reale, orașul unde se vor instala Reteganii în autoexil intern se numește Oredava, o ficțiune toponimică trimițând la epidemia, suficient de scurtă, când au fost reinstituite denumiri istorice pierdute. Particula Napoca a fost lipită de denumirea Clujului, iar Drobeta, de Turnu Severin prin anii 1970, într-un moment de entuziasm conjunctural pentru trecutul antic.

Altfel, un lector sensibil și interesat de viața cotidiană și de moravurile unor medii sociale expresiv tipate (familia, vecinii, jurnaliștii de la Casa Scânteii, IPJ – Institutul de proiectare, curțile multietnice, viața de liceu din orașele ardelene) sau de coloratură ideologică a perioadei va descoperi un „rendu” remarcabil. Cititorul are multe de aflat despre limbajele de lemn (ideologice, birocratice), despre clișeele, poreclele și formulările rituale ale timpului (soarele socialismului biruitor, viitorul luminos al omenirii, transfugul care intră în cârdășie cu imperialismul mondial, rezolvarea contradicțiilor antagoniste, înțelegerea superficială a materialismului dialectic, „organele”, șopârlița, adidașii, frații Petreuș sau takamuri, „a alege libertatea” – mai toate fără sens astăzi). Distanța ironică și tristă cu care sunt tratate nu numai oroarea, ci și imbecilismul patent, prostia sau ignoranța din sistemul de represiune – dar și atotprezența lui arogantă – face ca proza lui Gheorghe Săsărman să fie la fel de eficace ca vehemența demascatoare explicită a altor scrieri din aceeași clasă tematică.

Pe lângă vocabularul timpului, Gheorghe Săsărman a folosit transcrieri verbatim de corespondență administrativă, denunțuri, „caracterizări” de slujbă și rezoluții din dosarul său de securitate. Iar memoriul pe care îl adresează conducătorului suprem, cu acea bună-credință care însoțește, în roman, desprinderea lui Anton de încrederea prea grăbită în potențialul reformării egalitare a întregii omeniri, e exemplar pentru multe texte reale prin care petenții se adresau „conducerii superioare”, invocând nedreptăți și suferințe și așteptând reparații și dreptate.

Gheorghe Săsărman (n. 1941) este ardelean trăitor la București și apoi în Germania, arhitect teoretician prin formație, computerist prin împrejurările vieții și prozator prin vocație timpuriu asumată. A debutat în beletristică în 1969, student fiind, cu volumul Oracolul, urmat de Cuadratura cercului (1975), Himera (1979), 2000 (1982) pentru a nu cita decât câteva titluri. În ultimii 20 de ani au apărut în țară reeditări, unele întregind prin fragmentele cenzurate la vremea lor edițiile precedente, dar și lucruri noi (Nord contra Sud, în 2001, sau Vedenii, în 2007). Prozele sale – multe de science-fiction – au fost tipărite în volume de autor și în antologii în Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, Ungaria sau Japonia.

Un lucru ar mai trebui spus aici. Gheorghe Săsărman are un trecut comun cu revista „Arhitectura”. În romanul aventurilor lui Anton Retegan, revista se cheamă „Vitruviu” și are un rol episodic, mult mai palid, față de cel avut în viața reală a autorului. Gheorghe Săsărman a scris critică în revistă într-o vreme când o nouă echipă editorială, cu Mircea Lupu și Alexandru Sandu la cârmă, amândoi la început de carieră, au reușit o reformă neașteptat de energică. Solemnul format realist-socialist al revistei „Arhitectura RPR”, administrat de un consiliu format din papii profesiunii din anii 1950-’60, cu coperta albă și titlul în font antico-renascentist, dispare. Revista se transformă: pagină aproape pătrată, volum mai mic și maniabil, copertă lăcuită cu grafică de autor în „policromie în trei culori”, fascicule tematice pe hârtie colorată, o rubricare imaginativă, alianțe cu artele vizuale, cu designul nascent la vremea aceea și tehnologiile noi în construcții. Revista rezerva un loc important opiniilor de autor, apar contribuțiile unor editorialiști care semnează număr de număr Mișcarea ideilor, Cadran, Interviul numărului, Design-Arte sau Înaintașii noștri. Citite acum, la decenii distanță, textele lui Gheorghe Săsărman pentru rubrica (sa?) Agora adaugă portretului pe care și-l face singur în Nemaipomenitele aventuri… tușe necesare pentru a înțelege traiectoria care l-a condus prin despărțirea de clișee și de legăturile prea explicite cu temele oficiale ale momentului la autonomia intelectuală și scriitoricească.

Chestiunea spinoasă a colaborării cu poliția politică nu este ocolită. În schimbul unor note de informare – i se sugerează la un moment dat lui Anton – hibele biografice (frate rămas în America, rude în RFG din cauza cărora fusese expulzat din presă și își pierduse statutul în lumea intelectuală) ar putea fi șterse din dosarul său de cadre. În consecință, Anton s-ar putea întoarce la gazetărie, ar putea primi pașaport și viză de ieșire, ar putea călători, scrie și publica în lumea largă fără opreliști, ba chiar cu ceva sprijin.

Tema colaborării însoțește multe povestiri despre „socialismul multilateral” – fie ele ficționale, istorice sau memorialistice. E o temă sumbră, însoțită de relatările despre șantaj, amenințare, lașitate, încredere trădată. Anton e și el confruntat cu oferta pactului cu diavolul. După ce analizează varianta „dusului de nas” și de „tragerea pe sfoară” a „organelor” cu rapoarte nevinovate, care nu ar face rău nimănui când vremea denunțurilor va fi venit, Anton va refuza colaborarea, convins că, odată încheiat, pactul cu poliția politică nu va putea fi niciodată denunțat, iar prețul de plătit rămâne irecuperabil pentru restul vieții, cum îl previne de altfel, într-o criză de sinceritate, un coleg securist. Retegan va spune NU și va alege exilul.

Gheorghe Săsărman a scris romanul unei experiențe (de arhitect) contrariate, fragmentate, pândită de frustrări și de injustițiile unei lumi represive și adesea absurde. Nici autorul, nici eroul său nu par dispuși să-și plângă de milă, să invoce fatalitatea istorică și să caute vinovați pentru propriile inconsistențe sau oportunisme doar în afară. Și unul, și celălalt se angajează într-un parcurs lucid, ajutați de instinct analitic și umor, de spirit polemic sensibil la paradox și situații suprarealiste, de o remarcabilă și ascuțită dispoziție critică, pusă la lucru și când e vorba de peisajul social și istoric și, cu atât mai prețios, când e vorba de existența și experiența proprie.

Nu numai un documentar exact istoricește, nu numai o narațiune original construită și bine scrisă: avem în povestea nemaipomenitelor aventuri ale lui Anton Retegan spusă de Gheorghe Săsărman – un text de o franchețe, luciditate și consecvență intelectuală de cea mai convingătoare speță.

*Articolul a fost trimis redacției revistei „Arhitectura” în anul 2012.