Arhitecți și arhitectură la Canalul Dunăre-Marea Neagră Personaje, fragmente, memorie

Arhitectura propusă și edificată pe litoralul românesc al Mării Negre în perioada de referință, având în vedere și extensiile de rigoare, debutează firav, într-o notă realist-socialistă (începutul anilor '50), capătă o anumită detentă în partea a doua a deceniului, desăvârșindu-se ambițios în anii șaizeci-șaptezeci. Întregul interval a stat sub semnul destalinizării particulare și revenirea la un modernism (până la un punct) indecis și progresiv, constituind unul din cele mai notabile proiecte ale arhitecturii noastre de după război. După mine, una din principalele transformări - fie ea și lentă, poate chiar (prea) târzie - începută în a doua jumătate a anilor 1950, a presupus valorizarea arhitecților puși la index anterior, recuperarea majorității celor întemnițați politic (peste 200) și eliminarea rigorilor ideologice, măcar până la un punct. Pe scurt, regimul le-a permis profesioniștilor să-și dea măsura talentului, iar aceștia nu au întârziat să-l demonstreze.
Un alt proiect însă, de o semnificație la fel de specială, s-a derulat în aceleași locuri cu câțiva ani mai înainte, presupunând (și) o participare anume a arhitecților. Între altele, planul economic cincinal pentru 1950−1955 prevedea finalizarea Canalului Dunăre−Marea Neagră, demers punctat de către Gustav Gusti în 1950: „Întocmirea proiectelor, atît de urbanism, cît și a lucrărilor de arhitectură, trebuie să cuprindă complet și explicit indicațiile necesare descifrării și interpretării juste a planurilor pe șantier. Ultimele proiecte de execuție ce ne-au sosit la I.P.C., în dosare complete din U.R.S.S., constituie, prin bogăția și complexitatea planșelor, prin profunzimea cotelor și detaliilor, un exemplu ce trebuie urmat“¹. Reamintim că forța de muncă a fost majoritar reprezentată de „brațele speciale“ ale deținuților politici, unii dintre ei colegi arhitecți ai autorului citat.
Proiectul Canalului a prins contur în urma Hotărîrii Consiliului de Miniștri numărul 505 din 25 mai 1949, scopurile oficiale urmărind asigurarea unei legături mai rapide către mare și dezvoltarea economică a întregii zone. Cele neoficiale însă s-au concretizat rapid: eliminarea din viața socială și politică, reeducarea prin muncă și (nu de puține ori) lichidarea „dușmanilor poporului“. Nu se cunoaște (încă) numărul total al celor care au fost supuși muncii forțate pe traseul de aproximativ 70 de kilometri al șirului de colonii și puncte de lucru gestionate de Direcția Generală a Canalului (subordonată Consiliului de Miniștri la început, trecută sub M.I. din 1952), structură înființată în 1949, care avea propriile organe de proiectare, avizare și execuție. Munca a constat în principal din excavarea manuală a pământului și transportarea acestuia cu roaba sau targa, încărcări și descărcări de vagoane, sfărâmarea pietrei, construcția de căi ferate, ridicarea digului de la Cernavodă, barăci și alte clădiri de o importanță redusă. Se remarcă însă câteva intervenții interesante, mai puțin cunoscute, alături de locuințe și clădiri administrative în Poarta Albă și Năvodari, Palatul Administrativ al Canalului - astăzi, liceul din Poarta Albă; Centrul de Coordonare al Canalului din Constanța - astăzi sediul arhivelor județene, și altele.
Profesioniștii implicați în aceste proiecte se împart în trei categorii. Politrucii și carieriștii - care vedeau mega-proiectul comunist drept o rampă de lansare, arhitecții deținuți politic, precum și câțiva care au ajuns acolo dintr-un interes particular, de cele mai multe ori din dorința de a fi mai aproape de prietenii sau rudele lor întemnițate și de a încerca să-i ajute într-un fel sau altul. Așa au stat lucrurile, spre exemplu, cu Dan Iovănescu² și Marcela Pușchilă³. Evident, aceștia au fost îndeaproape supravegheați de structurile de Securitate, având nu de puține ori parte de neplăceri. Un exemplu elocvent în acest sens este chiar Octav Doicescu. Consilier pe probleme de arhitectură la Direcția Generală a Canalului, deja titular al unui dosar prost⁴, acesta intră rapid în vizorul Securității pe motiv că ar fi facilitat angajarea unor arhitecți „reacționari și legionari”, dispunându-se ținerea lui sub strictă observație⁵.
De menționat faptul că, cel puțin pentru arhitecți, ingineri și alți profesioniști condamnați politic, folosirea lor la câteva obiective importante a reprezentat o șansă, ei fiind scoși de la sapă și lopată, ieșind din raza de acțiune a gardienilor și brigadierilor, lucrând în birouri tehnice, evident, încropite și primitive. Au avut astfel posibilitatea unui minim contact cu exteriorul, au căpătat o hrană ceva mai bună, au scăpat (ceva) mai ușor. Ceva mai înainte, viața lor la Canal era îngrozitoare, după cum își amintește un supraviețuitor: „[…] Vie îmi este imaginea arhitectului Cantacuzino. De astă dată un prinț veritabil. Domnul prinț, cum îl zeflemisea prințul zarzavagiu, privea deseori spre hotelul Rex, la construirea căruia participase. Înalt, slab, descărnat, ar fi putut poza pentru o icoană bizantină. Considera Rex-ul ca una din realizările sale profesionale. «Eu nu am lucrat niciodată în stil românesc, la futu-i mă-sa», zicea el. «Dacă nu aș fi fost așa de exigent, nu ajungeam grădinar la Mamaia». Brigadierul îl întrerupea din contemplație, când întârzia prea mult și uita să înfigă arpagicul din traistă. «Hai, domnule prinț, hai și tu. Mai e puțin și mergem la colonie. Te așteaptă valetul cu mașina». Prințul veritabil nu răspundea. Se apleca imediat și înfigea arpagicul cu degetele pe care-i crescuseră solzi“⁶.
Cazinoul din Constanța
Spre finalul verii lui 1951, de la câteva colonii ale Canalului sunt adunați 100 de deținuți politic - în frunte cu arhitecții Constantin Joja și Ion Cristodulo - și trimiși la Constanța pentru refacerea Cazinoului, ce suferise grave avarii în urma bombardamentelor sovietice din 1944. Joja a răspuns de lucrări în primele două luni, acestea fiind conduse mai apoi - aproape un an întreg - de Cristodulo. Împreună cu inginerul Ion Mărășescu, avându-i alături pe scenograful Mircea Marosin și actorul-poet Ion Omescu (pe care îi declarase ad-hoc stucatori profesioniști), coordonează echipele de meșteri-deținuți într-unul dintre cele mai fascinante (și, până recent, puțin cunoscute) episoade din istoria detenției politice românești. Lucrau într-un ritm susținut, dormeau practic sub cerul liber, dar aveau un obiectiv clar întru realizarea căruia s-au înhămat cu determinare. Deși se aflau sub o anumită presiune, regimul și ritmul cotidian - îmbunătățit din multe puncte de vedere față de ceea ce se întâmpla la munca silnică din lagăre - stimulează colegialitatea, întrajutorarea, reflecția și chiar unele atitudini de rezistență.
Spre exemplu, în câteva versuri care s-au păstrat, Ion Omescu își numește colegii „cavaleri ai palidelor feţe / cu puteri puține, dar priviri semețe“, mai apoi completând: „Aici vom înălța o catedrală / Cu sfinți subțiri și calzi de bunătate, / Cu aur stins și marmoră egală, / Iar dintre noi, pieri-vor jumătate“⁷. Un angajat civil, coordonator al lucrărilor de instalații, asumându-și riscuri enorme, reușea să scoată în afară corespondență pentru familiile celor întemnițați. „Eu îmi dădeam seama că nu aveau nici o vină, mulți - din câte am aflat eu - erau total nevinovați […] majoritatea erau oameni de cultură acolo. La început așa i-am ajutat - trebuie să precizez că nu am fost singurul care i-a sprijinit - văzând că nu sunt în stare să execute muncile la care erau supuși, trimiteam dintre civilii mei să-i ajute. […] Stabilindu-se încet-încet niște legături între noi, am început să-i ajutăm în primul rând cu mâncare, ei erau hrăniți de la cazan, dar era foarte proastă mâncarea aia. Mai mulți erau cei care le lăsau câte un pachet ascuns pe undeva, cu mare grijă să nu fie dibuiți de securiști sau turnătorii din rândurile lor. Ce-am făcut eu, personal, în plus a fost că am intermediat o relație cu familiile lor, atât pentru cei din Constanța, dar și din țară, primeam bilețele și scrisori și le expediam. Eu îi preveneam să nu afle cineva că eu le-am făcut serviciul ăsta cu scrisorile. Știau și ei că trebuie să fie atenți, nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu suspectat, să fiu urmărit. Eram prudent. […]“⁸. Însuși Cristodulo reușea să expedieze, către fiul său născut după arestarea tatălui, câteva mesaje scrise și desenate pe o hârtie de calc: „Copilul meu. Astăzi am să-ți spun o poveste tristă. E povestea celor din țara fără bucurii și tatăl tău se găsește acum printre ei“.
Puțini au fost supraviețuitorii acestui episod după 1990. Unul dintre ei, anume Mircea Nicolae, încă amintea la începutul anilor 2010 despre cele trăite pe șantierul Cazinoului, precum și despre diferite înscrisuri ascunse în zidăria acestuia. Povestea o susținea și fiul arhitectului Cristodulo, dar nu exista nicio dovadă materială. Iată însă că, odată cu lucrările recente de reabilitare a imobilului, acestea nu au întârziat să apară, în primăvara lui 2020. Firav, în lipsa explicitării contextului, un petic de hârtie de sac, aflat astăzi în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, atestă: „Acest Cazinou este lucrat de către deținuți politic din anul 1951 luna 31 Decembrie. Condusă de Arhitectul Jojea Constantin. Echipa de stucatori condusă de Rusu A Ioan, Botoş Dumitru jud Arad, Jercău Constantin, Ciscău Gheorghe, Coraş Ionel, Sava Nicolae, Pop St. Ioan, Vlădescu Ilie, Hosu Petre, Hosu Ghegor, Voicilă Nicolae, Anastasiu Ştefan, Gorbovan Gh., Bamer Fidel şi Morton Iuliu“.
Complexul sportiv din Constanța
Pe un teren de aproximativ 40 de hectare, mărginit de străzile Primăverii, Doamna Florica și malul lacului Tăbăcăriei, în 1951 a început construcția Parcului de Cultură și Sport al orașului Constanța, inaugurat la 23 august 1954. Obiectul principal îl forma stadionul, completat de un „portic dominînd turnanta de sud, exprimînd o fațadă către exterior. Același portic va forma intrarea de onoare în stadion, constituind elementul de fațadă către parc. În aceeași parte, formînd o esplanadă în terase, se află o largă piață care va spori efectul de monumentalitate al acestei intrări în stadion, contribuind la înfrumusețarea parcului. O fîntînă decorativă, din piatră cioplită și sculptată, avînd oglinzi și pînze de apă, agrementează această piață“⁹. Suplimentar se mai propuneau o arenă, terenuri de antrenament, sală de gimnastică, bazin acoperit, bazin în aer liber, club nautic, poligon de tir, teatru în aer liber, restaurant și alte construcții cu rol în „agrementarea parcului, pentru a pune în valoare anumite puncte dominante sau pentru a marca motive arhitectonice, statui, adăposturi, pergole, alei monumentale etc.“¹⁰.
Autorul articolului subliniază, spre final, legătura dintre tradiția arhitecturii clasice-mediteraneene și ambianța noii societății comuniste, dar și principalii beneficiari ai edificiului, anume masele populare - în fond unul din obiectivele realismului-socialist: munca voluntară și participarea norodului, atât la realizare, cât și la exploatarea ulterioară. Bineînțeles că nu se amintește contribuția silnică a lucrătorilor, făcându-se totuși o mențiune, parcă special introdusă pentru noi astăzi, cum că piatra provenea din exploatarea Canara, punct de lucru al Direcției Generale a Canalului, unde se foloseau exclusiv deținuți politic.
Nu este (încă) clar cât de mult au fost implicați arhitecții deținuți în etapele de proiectare, cu siguranță însă aceștia au răspuns în mare măsură de buna execuție. Se pare că - într-o variantă de început, cel puțin - proiectele au fost realizate de către Institutul de Proiectări și Cercetări Tehnologice, printre arhitecții civili angajați numărându-se Dan Iovănescu, Marcela Pușchilă, Eremia Petrișor¹¹, Constantin Celăreanu¹² și alții, cu toții supervizați de Octav Doicescu. În ceea ce-i privește pe arhitecții întemnițați, șef al biroului tehnic la stadion a fost Ioan Pușchilă, secondat îndeaproape de G. M. Cantacuzino, Virgil Antonescu, Pandele Șerbănescu, Constantin Joja și studentul arhitect Sorin Obreja.
Un supraviețuitor își amintea, la un moment dat: „Pe Mustaţă ființează «Satul African», de fapt, niște șoproane improvizate, acoperite cu carton asfaltat, adăposturi sub care lucrează «cioplitorii» în piatră, care au acum o comandă de artă: piesele decorative ale noului stadion sportiv Constanța. În paralel cu executarea prin meșteșugul cioplirii pietrelor a tot ceea ce era necesar pentru un stadion sub aspect strict utilitar, aici, meșteșugarii își ridică munca la exigențele artei: delfini, șerpi, frize cu ornamente florale etc., cioplitorii tinzând să urce cu vârfurile meseriei lor în categoria sculptorilor. N-avem voie să pătrundem acolo, dar tragem cu ochiul şi ne gândim că truda unor frați de-ai noștri va împodobi Constanța cu un stadion unic prin originalitatea ansamblurilor şi prin gustul rafinat, pentru că proiectanții sunt şi arhitecți deținuți, unii dintre ei cunoscuți, precum Constantin Joja depildă“¹³.
Memoria locului
Cu excepția Sighetului și a câtorva inițiative private de o mai mică amploare, harta „gulagului românesc“ nu este astăzi (încă) recuperată memorial, din nenumărate motive. În ceea ce privește perioada Canalului, urmele materiale aproape au dispărut. Fostele colonii de muncă obligatorie au fost rase de-a dreptul, singurul loc care mai amintește ceva fiind penitenciarul Poarta Albă, situat pe amplasamentul fostului lagăr din anii 1950, dar autenticitatea este definitiv pierdută. O direcție de cercetare - firav practicată - este cea arheologică. Amintesc astăzi de cele petrecute la Canal doar memorialele din Năvodari și Poarta Albă, ridicate în anii ’90, pe baza schițelor lui Ioan Pușchilă, finalizate de fiica acestuia, tot arhitect.
Ultima relicvă - care încă poate „spune“ povestea deținuților politici - este tocmai Fântâna Dragonilor, parte a complexului sportiv constănțean. Dezvoltată pe o serie succesivă de terase, flancată pe trei laturi de blocuri de locuințe în anii 1980, aceasta a scăpat (miraculos, am spune) dezvoltărilor imobiliare din anii 2000, astăzi prezentându-se drept un obiectiv ce merită (poate chiar trebuie) transformat într-un memorial. Ideea nu este nouă, de altfel, un fost deținut amintind: „Mă gândesc că nu există în România un monument mai reprezentativ al muncii şi îndemânării lor, al suferințelor lor, ca acest stadion-amfiteatru din piatră şi Fântâna Dragonului. Ele ar trebui să fie totdeauna proprietate publică şi protejate ca atare, cu numele lor dăltuite în piatră. Fântâna poate fi chiar acest mausoleu“¹⁴.
O inițiativă memorialistică pare să capete contur și în cazul Cazinoului, datorită demersurilor fiului arhitectului Cristodulo, a implicării Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, sprijiniți de autoritățile locale, odată cu finalizarea lucrărilor de reabilitare și reintrarea imobilului în circuitul public.
Lista deschisă a arhitecților deținuți la Canalul Dunăre-Marea Neagră
Gheorghe Anastasiu, Virgil Antonescu, Iancu Atanasescu, Eugen Botez, G. M. Cantacuzino, Ion Căpșuneanu, Ion Cristodulo, Alexandru Goj, Dinu Hariton, Gheorghe Iancu, Gheorghe Ionescu, Alexandru Iorga, Constantin Joja, Eduard Luzanschi, Virgil Marion, Nicolae Mucichescu, Sorin Obreja, Arnold Otto, Edmund Praier, Ioan Pușchilă, Pandele Șerbănescu, Gheorghe Ursescu, Helmuth Wenzel, Helmut Zeidner.
NOTE

1 Gustav Gusti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, în „Revistele Tehnice A.S.T.“ seria Arhitectură, anul 1, numărul 1/1950, pp. 135–136.

2 Dan Iovănescu (1909-1977), arhitect. membru al Mișcării Legionare. Între 1939–1941 a fost asistent universitar la Facultatea de Arhitectură. Între 1949 şi 1952 a lucrat la Direcția Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră (Secția Proiectare). A fost in permanență urmărit de Securitate în perioada comunistă. Nu a fost arestat, anchetat sau condamnat nici sub regimul Antonescu, dar nici mai apoi, arhitectul Mihail Caffe susținând că Iovănescu a fost apreciat şi protejat de Pompiliu Macovei.

3 Marcela Puşchilă (1917-?), arhitect, soția arhitectului Ioan Puşchilă. Pentru a fi mai aproape de acesta şi a-l putea ajuta cumva, atunci când el era închis la Canal, s-a angajat la Direcția Generală a Canalului, unde a rezistat foarte puțin, fiind forțată să plece chiar de către alți colegi arhitecți.

4 Lui Doicescu i s-au reproșat în epocă atât realizarea Turnului Desrobirii din Chişinău, „proiectat şi construit de el din proprie inițiativă, pentru glorificarea regimului Antonescu“, cât și faptul că în biroul lui ar fi lucrat în trecut mai mulți arhitecți legionari.

5 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dosar nr. 375398.
6 Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Editura Marineasa, Timișoara, 1994, p. 154.
7 F.a., Poeți după Gratii, Mănăstirea Pentru Vodă, 2010, f.p.
8 Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecții români și detenția politică 1944-1964. Între destin concentraționar și vocație profesională, I.N.S.T., București, 2013, p. 241. Interviu cu Toma Cojocaru (n. 1920), maistru instalator, realizat de autor, București, 9.10.2012.
9 Dan Iovănescu, „Stadionul și Parcul de cultură și sport din orașul Constanța”, în Arhitectura RPR, nr. 9/1954, pp. 33-36.
10 Idem.

11 Eremia Petre (1921-?), ofițer de carieră, dat afară din armată în 1950. Absolvent al Facultății de Arhitectură din București în 1952. La sfârșitul anilor ’40, conform unor referințe din epocă, era considerat drept unul dintre „fruntașii reacțiunii organizate din Facultatea de Arhitectură“.
12 Constantin Celăreanu (1921–1970), arhitect, deținut politic între 1960 şi 1964. Pentru detalii suplimentare, a se vedea şi capitolul dedicat acestuia în Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecții români…, pp. 517–522.

13 Gheorghe Stănescu, Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, p. 54.

14 Dumitru Nicodim, Poarta Albă, Editura Humanitas, București, 2003, p. 104.