Arhitecți și arhitectură la Canalul Dunăre-Marea Neagră Personaje, fragmente, memorie

Arhitectura propusă și edificată pe litoralul românesc al Mării Negre în perioada de referință, având în vedere și extensiile de rigoare, debutează firav, într-o notă realist-socialistă (începutul anilor '50), capătă o anumită detentă în partea a doua a deceniului, desăvârșindu-se ambițios în anii șaizeci-șaptezeci. Întregul interval a stat sub semnul destalinizării particulare și revenirea la un modernism (până la un punct) indecis și progresiv, constituind unul din cele mai notabile proiecte ale arhitecturii noastre de după război. După mine, una din principalele transformări - fie ea și lentă, poate chiar (prea) târzie - începută în a doua jumătate a anilor 1950, a presupus valorizarea arhitecților puși la index anterior, recuperarea majorității celor întemnițați politic (peste 200) și eliminarea rigorilor ideologice, măcar până la un punct. Pe scurt, regimul le-a permis profesioniștilor să-și dea măsura talentului, iar aceștia nu au întârziat să-l demonstreze.
Un alt proiect