SudulSud

„Cineva a scris despre Doimai și Vamă că e un fals mit, pentru că acolo nu veneau decât niște marginali. Da, sigur, cei mai mulți tineri de-atunci eram niște marginali, slavă Domnului. Eram niște tineri care nu-și găsiseră locul în societate, și poate că și din cauza asta eram mai curați la suflet, mai liberi. Artiștii consacrați ai vremii mergeau la Neptun, la Casa Scriitorilor sau la hotelurile uniunilor de creație, ori la vânătoare, cu baștanii. Nu veneau la Doimai și Vamă nici Adrian Păunescu, nici Vadim Tudor… Iar despre «oamenii importanți», țopârlanii care ne conduceau, cei privilegiați, cei integrați în societate, ce să mai vorbim? N-aveau ce căuta prin «sălbăticie».”

Cristian Pepino, e-mail, 03-03-2024

Adevărata întâlnire cu SudulSud am avut-o în anul 2000, „când nu mai eram copii”, deși mai fusesem de câteva ori pe acolo, accidental, luat pe sus de câte o iubire sau de vreo plictiseală estivală. Găseam și eu, la rându-mi, vama din ce în ce mai stricată, eu din ce în ce mai pur, casele și ulițele din ce în ce mai insipide. Mi-aduc aminte vag de un chioșc pe plajă, direct în nisip, direct în suflet, o îngrămădeală de lemne vopsite care aduceau cu un geamlâc și o ușă, nu m-ar surprinde să fi fost, de fapt, o proto-rulotă, acoperită cu stuf ca să dea bine, era vară și totul era permis, eram tineri și totul avea să vie. Relația mea cu nisipul era una de circumstanță, niciodată nu m-am omorât cu statul la soare, miriadele astea de fragmente de cochilii care sclipeau rostogolindu-se în apa călduță de la marginea valurilor, steluțele pe care le punea, instantaneu, soarele pe „zglobiile culmi de apă sărată, în lumea post-marină în care mă oglindeam”, …aiurea - eu mă uitam după fete. Și ele după mine, dar mai puțin - c-așa-i în tenis, însă eram la vama de unde plecau poveștile șugubețe, în colț de zâmbet, șăgalnic - oare de ce? Care era misterul pe care îl ascundeau întotdeauna aceste istorii, ce era acel ceva despre care nu se făcea vorbire, dar a cărui prezență o simțeai în fiecare poveste din sudsud?
M-am anturat cu diverse - ba ca să găsesc rock-ul, ba ca să fug de muzica orientală pentru că unii dintre prieteni ziceau că așa trebuie să fac, ba ca să fiu și eu bărbat și să beau mai mult de două beri fără să mă fac pilaf, să înot bine, să mă bronzez, să stau drept, să mă cuprindă orizontul euxin până în bruma de spațiu locativ din inimioară, m-am așezat lângă cine îmi făcea loc pe bancă, pe cearșaf, în viața senină și temporară, în lipsa de griji din alea cinci-șase zile petrecute acolo din an în paști, am privit și m-am lăsat văzut mai cu fereală, băiatul cobilanschi își păstra slipii pe el la soare și fricile din drumul taberei cu el.
Era cam târziu, oricum și întotdeauna e un pic cam prea târziu, toată experiența îți revine post-factum și Vama mi se revela sălbatică și destul de feroce, nopțile se lăsau cu frig și priviri intense până dincolo de gard, corturile alea instabile peste care se prăbușeau diverse personaje, diminețile de-a bușilea, cafeaua la ovidiu, la miruna, la mama-dracului, uite - Vama mi-e din ce în ce mai difuză, nu îndepărtată ,ci antropo-analizabilă, operație pe cordul deschis al unei nostalgii. Anii 2000 tropăiau tot mai capitalist, ajunseseră cu automobilele second-hand direct pe plajă, pasageri clandestini în ținutul unde leii mieunau după leoaice și săgetătoare - se făcea că specia aceasta invazivă își lăsa urmele de labă pe mini-plaja pseudo-boemă plină de noi și de Mitocan, ajungea direct în cadastrele ad-hoc, sub privirea îngăduitoare a unui Fisc blajin și laissez-faire, o tempora! Se apropia pre-apocalipsa slum, Vama se sulemenea pentru noii bărbați care deveneam, micro-nostalgiile se ascundeau în ridurile mici îngropate sub sclipici, burtica forty se încingea într-o horă tinerească, în miez de noapte și de vară. SudulSud începea să scoată totul la vânzare!
Vara trecută, locuitor temporar al 2 Mai-ului, pe bonurile școlare primite de Coana Leana, am pornit în expediție spre Vama Veche, am coborât bulevardul principal, era ora prânzului și strada mustea de oameni și comerț, de la vată de zahăr la șaorma cu de toate, gogoși și stickere, hanorace și lipii, știți atmosfera aia de asian-slum, un fel de iarmaroc interstelar, ca într-un film SF în care toate speciile universului vin la talcioc, poți negocia o unghie de cox sau o navă extraterestră, îți poți vinde sufletul pe un pic de liniște sau poți obține viața fără de moarte la schimb cu zece ani de tinerețe. Parcă streșinile de pe marginile drumului se apropiaseră una de alta și alcătuiau o boltă colorată, vie, un fel de acoperământ sincretic în care viața ta și a banilor să curgă ca printr-o aortă, către (mai) mare. Era ora prânzului, dar ferestrele caselor nu se mai închid niciodată, au devenit ghișee de mic comerț, localnicii se întrec în a-și dobândi confortul din restul anului, totul se joacă aici și acum, acoperișul de stuf ascunde un mic tezaur tranzacțional, cât mai puțin pentru cât mai mult! Satul de mai ieri a devenit un cartier, încă marginal, al marii metropole financiar-levantine, vrem mai multe camere, vrem mai multe pensiuni, mai înalte, mai repede.
Eu am stricat Vama, nu ea pe mine! Atunci când am plâns de rușine și obidă o vară întreagă în cortul de două persoane în care locuiam singur, luasem un mare șut în coeur (exmatriculat pe motiv de neplată taxă) de la clasa de regie de teatru a lui Alexa Visarion, de la secretariatul care se erijase în coerciționarul de viață pe care trecutul meu absent și sărac în eposul teatrului îl îndreptățise să devină; am mai stricat-o și atunci când am părăsit-o cu totul când nu puteam adormi din cauza muzicilor simultane și concurente din miez de noapte, când sufletul-pereche-cinci plecase cu individul ăla, doamne!, când am plecat la Costinești să caut clienți pentru tatuajele henna cu care plănuisem să-mi asigur șederea de peste vară, când dansam fericit pe Loredana și nu pe Jethro Tull, când și mai când?
Poate și atunci, sau mai ales atunci când am încercat să o salvez? Sătui de emanciparea economică pe care terenul nostru de joacă de vară de pe litoral o abordase, împreună cu tine, cu Mircea și Velele, am pornit o cruciadă împotriva firii lăcomiei - Cristian Pepino, în „Cartea de la Vama Veche” ne înfierează fioros! - apostolii toleranței, mujicii prietenoși, s-au găsit să facă lanț uman împotriva …prostului gust! Să facem Vama rock, să rămână hamsia în gât celor ce nu vor ca noi, avem relații! Să rămână Sudul pentru a doua și a treia tinerețe, nu ne luați șansa de a crede că eram cei drepți, nu creșteți, băi, prețurile!!! A mers o vreme, din inerție, apoi a venit toamna și creșterea chiriei, a plecat și băiatul, s-a mutat și ceasul…
În 2030 SudulSud va fi o mică metropolă, deschidere mare la oceanul de mărfuri chinezești, satul cel mic va deveni un restaurant perpetuu, iarna va fi ca vara, iar fosta cherhana va fi intergalactică. Apa de băut va fi curată și absentă, măgărușii tradiționali se vor fi întors la mariajele tradiționale, noii locatari ai „arhitecturii dobrogene” vor avea implanturi direct în conștiință, vom bea brifcor vintage și vom asculta Gil Dobrică pe vinil, undeva o fată frumoasă va ofta după mine, iar eu voi scrie din nou despre anii 2000 precum Pepino ieri. Voi povesti cum duc dorul căsuțelor cu ferești și uși albastre, cum făceam duș la butoiul însorit, voi explica cu lux de amănunte ce e aia și cum era șuberecul. Și nimeni nu mă va mai crede, cobilanschi fantazează despre o lume dispărută, fără să știți că locuiți pe o hecatombă sentimentală, un osuar al tinereților, prieteniilor și iubirilor, într-un mâine lucitor și etern.