Bucureștiul abandonat sau Mică diavoliadă dâmbovițeană

Diavolul există și nu există, în același timp. Spațiul său predilect de manifestare este mentalul colectiv. Preferă liminalitatea, nefiind pe de-a-ntregul statornic unui loc anume. E peste tot și nicăieri în același timp. Îl găsim și aici și acolo, și dincoace și dincolo. Poate fi invocat ușor, printr-o vorbă, printr-un gest, și apare imediat, făcându-se, direct sau indirect, responsabil de multe. Dar, contrar a ceea ce s-ar putea crede, nu este nici omnipotent, nici omniprezent. Fiind din stirpea demonilor, el știe foarte multe lucruri (cum ar fi, să zicem, masa, poziția și viteza tuturor moleculelor de gaz dintr-o cameră). Și este extrem de rapid, are reflexe impecabile (poate separa ușor moleculele mai rapide de cele mai încete). Dar nu infailibil. Diavolul obosește. Toată peregrinarea îl sleiește. Are nevoie să se mai și odihnească din când în când. De aia ține case peste tot, în mai toate orașele lumii, iar Bucureștiul nu poate face excepție.

The trip

Eram pe Str. Silvestru (venind dinspre Obor), aproape de intersecția cu Popa Petre, când observ că, din geamul uneia dintre casele de început de secol, cineva sau ceva mă privea. M-am apropiat și am văzut conturul stângaci al Diavolului, desenat de cine știe cine. Deasupra figurii același cineva scrisese cu litere tremurate „Satan”, pentru ca lucrurile să fie clare. Acest act al însemnării, a imaginii Diavolului cu unul dintre numele sale cele mai vechi provenit din limba iudaică (śāṭān – שָׂטָן – care înseamnă adversar), cât și a casei ăsteia cu imaginea diavolească, m-a făcut să-mi dau seama că există o întreagă lume ascunsă, ca să nu zic ocultată, la care foarte puțini au acces, lumea aceasta a adversarului. E un univers în care dacă n-ai grijă te poți pierde pe de-a-ntregul, un univers despre care citim în cărți cu coperte kitschoase, sau prin bloguri și forumuri dubioase cu grafică din anii 2000, pe care îl vedem explorat în documentare ieftine ce se dau pe History Channel în miez de noapte, altfel spus, la care avem acces numai parțial și aproape exclusiv din surse puțin reputabile. Nu cred că sunt singurul pe care să-l fascineze această lume. Așa că nu mi-a trebuit decât un imbold mic ca să încep să explorez pe cont propriu.

Casa de pe Silvestru pare abandonată. Ornamentele de ipsos s-au ros și unele chiar au început să cadă. Geamurile sunt înnegrite de praf și în interior nu reușesc să văd mare lucru. Împrejurul meu, vântul mișcă crengile copacilor și umbre prelungi glisează dintr-o parte în alta. Din experiență știu că nu e bine să ignori mesajele pe care oamenii le lasă în urma lor. Chiar și în urma unui act neintenționat se pot descifra lucruri, adevăruri mici pe baza cărora se pot infera unele mai mari, poate. Și de asemenea, știu prea bine că orașul e o entitate vie care, deși nu-și manifestă voința aproape niciodată explicit, găsește totuși moduri în care să comunice. Astfel, faptul că această casă a făcut pe cineva, cândva, să vrea să evoce figura Diavolului, clar are o însemnătate. În timp ce gândesc asta observ că am înaintat deja câțiva pași. Pe un alt perete cineva a scrijelit o formulă chimică: C₂₀H₂₅N₃O (dietilamida acidului lisergic). Din asta înțeleg că Bucureștiul vrea să mă ducă într-o călătorie. Facem.

Casele din centru

Îmi aduc aminte că în centrul Bucureștiului, pe Str. General Praporgescu, există o casă denumită popular Casa Diavolului. În drum mă rătăcesc puțin și ajung din greșeală pe Moșilor. Mersesem prea repede. Pentru un moment mă îndoiesc de misiunea asta. Poate m-a luat prea tare valul. Însă, de cum gândesc asta, văd o pentagramă pe ruinele fostului Han Solacolu (acum în reabilitare). Pe străzi nu mai e nimeni în afară de mine. Las în urmă luminile de la o farmacie să pulseze în noapte și dau colțul pe Praporgescu. Casa arată ca în pozele pe care le-am găsit pe net. Mă postez pe trotuarul de vizavi ca s-o inspectez mai bine. O recunosc vag pentru că am mai trecut pe aici de atâtea ori. În general mai tot timpul anului e acoperită de iederă. Nu pot să nu mă gândesc că întocmai datorită acestui fapt a fost considerată bântuită de forțe malefice. Tot legendele urbane spun că prin interbelic câteva femei și-ar fi găsit sfârșitul acolo. Pare fix genul de afirmație care s-ar naște în miezul unui grup de copii ca să sperie și să incite. Dar înțeleg appeal-ul. Noaptea, casa asta emana o aură sinistră, dar nu mai mult ca restul caselor semi-abandonate din oraș. Acum văd că s-a reabilitat chiar frumos. Nu pot decât să mă bucur. Oricum ar fi, spiritul demonic nu apare. Nu simt nicio prezență, nimic.

Dacă tot sunt prin zonă, decid să trec și pe Str. Mântuleasa, unde ar mai fi o așa-zisă casă bântuită de forțe demonice, Casa Sângelui Negru. Mă întorc pe Carol și apoi o tai pe Paleologu. Un ultim tramvai scârțâie singur în timp ce gonește fără călători pe Moșilor. Ajung prin cartier. Imobilul e mai mare decât cel precedent. Pare abandonat de ceva vreme. În jur nici țipenie de om. Condițiile sunt prielnice pentru investigația mea. E deja ora 00:00, așa că încerc să văd dacă se aude susurul misterios care a fost descris în presă. Nu aud nimic. Nici nu văd petele negre care (se zice că) apar din senin pe zidurile crăpate. Mă așez pe bordură și aștept. Îmi amintesc de o altă legendă populară care spune că în miez de noapte oamenii aud tot felul de lovituri și bufnituri dinspre casă. Ar fi o fantomă numită Bocănitoarea. Tot gura lumii zice că ar fi de fapt fantoma lui Mircea Eliade (poate din cauză că a făcut școala pe această stradă sau că a scris o dată o nuvelă cu acest nume). Știu că fantoma lui Ilarie Voronca s-ar fi întors (după sinuciderea sa la Paris) să bântuie fostul său imobil de pe Parfumului, dar măcar acolo un oareșce sens ar exista. Cu Eliade însă legătura e prea trasă de păr ca să poată fi luată în calcul. Înainte să plec, încerc poarta casei. E prinsă cu sârmă, dar nu îndeajuns de bine încât să nu poată fi deschisă. Cred totuși că acum e ceva squat aici. Împrejur mai sunt tot felul de alte case abandonate, fiecare parcă mai îmbietoare ca aceasta, a cărei reputație e arhicunoscută. Încep să cred că sursele mele sunt, dacă nu mincinoase, atunci cel puțin depășite. Dacă ceva i-a făcut pe oameni să simtă cândva un fior diavolesc în aceste locuri, cine sunt eu să le invalidez experiența? Tot ce zic este că acum nu pare să mai fi rămas nimic din aceea prezență aici. Și, în definitiv, mi se pare normal. Nu cred că Diavolului i-ar plăcea să i se afle adresa atât de ușor.

Capela satanistă

Sunt puțin dezamăgit, dar decid să nu mă dau bătut. Poate că mergând mai adânc în miezul problemei voi da de un loc care chiar să aibă o legătură documentată cu Diavolul. Stau și caut alte articole. În loc de Google, intru pe DuckDuckGo, poate așa dau de niște rezultate mai absconse. Găsesc povestea Capelei Sf. Elisabeta și decid să pornesc imediat într-acolo. Ridicată în 1870, Capela de pe Șos. Panduri a deservit Azilului Elena Cuza Doamna. Dar ce m-a interesat a fost faptul că pe la începutul anilor ’90 (timp în care era aproape în ruină) ar fi fost sediul unor grupări sataniste, ba chiar și locul unor sacrificii rituale. Decid să mă îndrept într-acolo, deși e cam mult de mers.

Pornesc înspre Unirii. Înaintez prudent pe sub afișele cu „atenție cade tencuiala” și am grijă la fiecare intersecție, chiar dacă semafoarele clipocesc intermitent. Pe drum am timp să mai citesc pe telefon, găsesc texte pe bloguri, postări pe forumuri, tiktok-uri. Îmi dau seama repede că despre satanism în România nu se cunosc multe date exacte. Fiecare articol pe care îl găsesc pe acest subiect vine cu propria ipoteză (unii dau vina pe muzică, alții pe serialul Twin Peaks etc.). Din anul de grație 2001, a rămas și un celebru raport S.R.I. (șters de pe site-ul oficial, dar încă disponibil în format .pdf) care încearcă să demonstreze că persoanele fără adăpost care consumau substanțe se constituiseră în grupări infracționale de natură satanistă. Iată cum explica autorul (anonim și, suspectăm, colectiv) apariția satanismului în spațiul local: „Marile transformări geopolitice ale anului 1989 au deschis noi pieţe narcotraficului, a cărui expansiune – însoţită de extinderea fenomenului satanist şi a sub-culturii Heavy Metal – a început mai întâi în cele mai dezvoltate dintre ţările Estului ex-socialist, unde tineretul dispunea de o anume solvabilitate.” E interesant cum satanismul pare, cel puțin din această descriere, nu atât un fenomen spiritual, ci mai degrabă un produs numai bun de importat ca atare din Vest. Interesant e și stilul raportului în sine, cu mixul său de date concrete (presupun că extrase din dosarele la care autorii au avut acces), leap-uri interpretative (conspiratoide) legate de agenți K.G.B. care ar fi înlesnit pătrunderea satanismului în Europa de Est, dar și momente presărate de un oarecare fler poetic. Cel mai bun exemplu pentru acest filon ar fi chiar modul în care au fost departajate (ca în letopisețe) diversele epoci sataniste autohtone: „Epoca Romparkin” (1993 – 1995) (care își ia numele după un solvent popular în epocă), „Epoca Anioşa” (1995 – 1998) (după numele unui „canabis ieftin”) și “Epoca NetSurf” (1998-2001) (după numele un browser antic). Mai deranjante sunt judecățile de valoare, considerațiile voit moralizatoare și tonul general de bășcălie ieftină care permează acest raport. Ca să dau și un exemplu, iată cum se încheie: „Până în prezent, nu deţinem date privind vreun caz în care Necuratul să fi facilitat eliberarea din detenţie a vreunuia dintre închinătorii săi, să-i fi tăiat ştreangul în ultima clipă ori să-i fi luat din mână flaconul de barbiturice. Se pare că nu-i stă în caracter Întunecimii Sale să facă asemenea gesturi, dar informaţia este în curs de verificare.” Ce pot să zic, a product of its time, încapsulează perfect Weltanschauung-ul anilor acelora marcați de neîncredere și paranoia.

Dacă tot înaintăm ipoteze, iat-o pe a mea: anii ’90 au adus (printre altele și) un influx de traduceri din misticii ruși, tarabele erau pline de Soloviov și Pelerinul rus, iar aceste cărți au avut priză la o categorie de public (îndeosebi cel matur). Mă gândesc că acest interes crescut pentru spiritualitatea ortodoxă a catalizat aplecarea unora (în special din generația tânără, prin excelență contestatară și edgy) pentru partea diametral opusă a spectrului. Și așa s-a născut așa numitul „fenomen satanist”. De fapt nu știu cât de mult ar putea fi considerat fenomen, poate a fost mai degrabă o modă. Media însă a ridicat-o la rang de fenomen, punând constant paie pe foc, raportând despre ritualuri oculte, crime săvârșite în numele diavolului și pericolul “real” la care erau expuși copii, în special cei care prinseseră gustul pentru hard rock și metal. Panica morală astfel instalată s-a șters din mentalul colectiv cu greu. Asta a ținut ceva vreme. E și un episod din miniseria online Șușanele (2015-2016) despre asta, check it out.

Aproape fără să-mi dau seama, trec de pe 13 Septembrie pe Panduri. E bine. Merg până unde îmi zice harta, dar dau de o clădire și un gard. Capela ar trebui să fie undeva în spatele ei, în incinta unui campus universitar. Ocolesc gardul până ajung pe o străduță lăturalnică, unde văd o intrare cu barieră. Îl mint pe paznicul trezit din somn că am venit să-i las ceva unui coleg de la cămin. El se uită lung la mine, mă legitimează, dar mă lasă totuși să intru. Mă prefac că mă îndrept spre cămin, dar, după ce mă asigur că nu mă mai vede, o cotesc și mă îndrept fix spre fostul templu satanist. Din distanță văd o siluetă întunecată. Din nu știu ce motiv reflectoarele monumentului istoric nu sunt pornite. Am noroc, poate. Mă pot apropia de ea fără să bage nimeni de seamă. În 2003 capela a ars (aproape din temelii), iar un an mai târziu a fost restaurată și resfințită pentru a o curăța de influențele demonice. Încerc clanța, dar ușile sunt încuiate. Mă așez pe trepte și încerc să-mi imaginez (ca în Huysmans) ce tip de atrocități s-au petrecut în locul acesta. Câteodată remanențele se simt ani buni după aceea. Nu pot să nu mă gândesc că pe sub straturile de var alb crucile întoarse și pentagramele încă sunt acolo. Poate că de fapt mi-e somn și încep să-mi închipui lucruri. Aud din depărtare lătrat de câine și asta mă sperie cât de cât. Decid să plec, cu coada între picioare.

Balta blestemată

În lungul drum spre casă, găsesc (tot pe aceleași site-uri dubioase unde am dat și de celelalte locurii) că un alt posibil refugiu prin care s-ar fi aciuat dracul ar fi Balta Vrăjitoarelor, numită astfel din motive neștiute, de către persoane demult uitate. Unii zic că acolo a fost aruncat capul lui Vlad Țepeș, alții că prin locurile acelea s-ar fi aciuat Satana. Mă gândesc la modul realist că nu prea am cum să ajung până acolo în seara asta, dar îmi amintesc că un prieten de-al meu, Terolaviu Popescu, mi-a zis că a fost la Baltă, chiar iarna trecută. Îl sun și îl rog să scrie despre ce anume a văzut și simțit în acel loc. Ziua următoare îmi trimite asta:

„Nu mai știu care a fost momentul în care m-am decis să vizitez Balta de la marginea Voluntarilor. Am trișat, intrând pe undeva pe unde nu era drum, și m-am pomenit într-un loc care părea la fel de protejat de cartier pe cât părea cartierul protejat de pădure. Nu știam exact unde e balta. Găsisem o hartă pe undeva pe internet și încercam să mă orientez după punctul albastru pierdut într-un ocean verde care îmi apărea pe ecranul telefonului, repoziționându-se destul de haotic o dată la câteva secunde. Încercam să pretind că simt apropierea bălții în funcție de straniu augurul plutitor pe care îmi imaginam că îl întrezăresc, însă m-am înșelat de câteva ori. Brusc, am văzut-o. La dreapta drumului, după un dâmb care arăta ca și cum ar fi fost peretele unui crater mic, stătea și te ademenea un ochi de apă. Era mai mare decât îmi imaginam. M-am oprit pe malul lui și mi-am luat prânzul sumar. În pofida reputației sinistre, părea o baltă pașnică, limpede. O pojghiță de gheață îi acoperea parțial suprafața.”

Contactul cu entități non-umane

Acasă, neputând să dorm, încă așteptând răspunsul lui Terolaviu, continui să mă documentez despre fenomenul satanist actual. Descopăr pe Youtube o mulțime de rituri satanice documentate video, doar că nu din România, ci din Republica Moldova. Se pare că există un om autointitulat Patriarhul Vitalicus, care promovează idealurile sataniste (cu rezultate modeste, luându-ne după numărul relativ scăzut de vizualizări). Însă, pare să fie liderul unei congregații ad hoc. Au și un imn în care își profesează credințele. Melodia și clipul tip slide-show sunt camp pur. Am băgat-o imediat în playlistul meu Theologico-Post-Ironicus (lângă alte hituri ca High in Rai sau DaniiB).

Singura organizație satanistă cât de cât oficială din România se numește Biserica Satanistă și este o asociație religioasă fondată în 2016 de către un adolescent de 16 ani. Asociația se concentrează pe promovarea unei filosofii neo-păgâne inspirate din cultul satanic (pe modelul aceleia americane înființate de către Anton S. LaVey). Recunosc că, deși m-am entuziasmat puțin, după ce am parcurs materialele disponibile pe site-urile lor virusate, mi-am dat seama că nu prea sunt utili pentru investigația mea.

Mă trăznește brusc: n-ar mai trebui să caut răspunsul la oameni, fiindcă ei habar n-au de nimic. Va trebui să cer ajutorul forțelor non-umane. Din nefericire nu am la îndemână Ars Goetia sau tabla Ouija, așa că decid să-mi încerc norocul altfel. Îl întreb pe Chat GPT unde îl pot găsi pe Diavol în București? Și îmi răspunde:

„Este important să reținem că diavolul este o figură mitologică, simbolică și religioasă, și nu există dovezi științifice care să susțină existența sa ca ființă reală și supranaturală. În consecință, nu se poate spune cu exactitate unde ar sta diavolul în București sau în oricare altă parte a lumii. În literatura și arta populară, diavolul este uneori asociat cu locuri întunecate și izolate, cum ar fi cimitirele, peșterile sau zonele cu vegetație densă și neexplorate. Este important să menționăm că orice încercare de a găsi sau de a invoca ființe supranaturale precum diavolul este periculoasă și poate avea consecințe negative, indiferent dacă aceste ființe sunt reale sau nu. Este mai important să fim deschiși și toleranți cu cei din jurul nostru și să tratăm cu respect credințele și tradițiile altor oameni, fără a ne implica în practici periculoase sau îndoielnice.”

E interesant cum, deși începe oarecum precaut, până și AI-ul ne zice că întrevederile cu Diavolul pot fi periculoase. Pare că știe ceva, dar nu vrea neapărat să-mi zică. Continui să-l presez, poate-poate lasă să-i scape. Spune-mi, te rog, ce legături există între Diavol și București? Îmi răspunde:

„Dacă te referi la legende și povești care au legat Bucureștiul de diavol, există câteva astfel de mituri populare, cum ar fi legenda despre Dealul Spirii unde se spune că, în urmă cu mult timp, s-a deschis un crater mare în pământ care a înghițit oamenii și casele, iar în acest loc ar fi apărut diavolul. De asemenea, există și o legendă despre Podul Mogoșoaiei care spune că ar fi fost construit cu ajutorul diavolului. Acestea sunt doar povești și nu exista nicio dovadă că ele sunt adevărate sau că diavolul ar avea vreo legătură reală cu orașul București.”

Deja lucrurile au degenerat, mi se pare. Despre Podul Mogoșoaiei nu știe că nu a fost de fapt un pod, ci numai un drum podit, însă n-ar fi primul care face această confuzie. Ce-i drept, pe Dealul Spirii (prin anii ’80) au fost înghițite niște case, chiar un cartier întreg. E uau felul în care a reinterpretat fapte istorice ca să-mi răspundă la întrebare. Poate nu e greșeală, ci licență poetică. Sau poate mă ia la mișto. Oricum ar fi, mă face să mă simt ca în fața unei table Ouija. Îl rog să fie mai explicit și să-mi caute (cu referințe) locurile prin care se zice că ar fi trecut Diavolul prin oraș. Stă și rumegă ceva vreme:

„Există mai multe legende și mituri populare despre diavol și legăturile sale cu Bucureștiul. Unele dintre acestea includ: Legenda Turnului Colței - Se spune că diavolul a ajutat la construirea Turnului Colței în schimbul sufletelor unor bărbați și femei. Se spune că în zorii zilei de 1 mai, diavolul vine să preia sufletele celor care au acceptat acordul. Legenda Palatului lui Dracula - Se spune că Vlad Țepeș, cunoscut și ca Dracula, ar fi construit un palat la București cu ajutorul diavolului. Palatul se spune că a dispărut în mod misterios și că ar fi fost transportat într-un alt loc prin intermediul diavolului. Legenda Parcului Carol - Se spune că în Parcul Carol, într-un loc numit Valea Iadului, ar fi avut loc ritualuri satanice și ar fi fost văzut diavolul. În plus, există o statuie a diavolului în parc care a fost adusă acolo într-o noapte furtunoasă. Aceste legende și mituri populare nu au nicio bază în realitate și sunt doar povestiri sau superstiții. Este important să avem grijă să nu credem sau să perpetuăm astfel de idei preconcepute și să ne bazăm pe fapte și informații verificabile.”

Ok, mă gândesc, să vedem. Turnul Colței, deși a supraviețuit mai multor calamități și cutremure, nu-l putem suspecta că a fost ctitorit de Diavol, fiindcă s-a șubrezit cu mult înainte de vreme. Ce zice de palatul lui Vlad Țepeș e, în schimb, interesant. Singurul palat la care mă pot gândi ar fi chiar Curtea Veche (deși Țepeș nu a făcut decât să consolideze cetatea lui Mircea cel Bătrân, treacă-meargă). Construcția asta chiar a fost transportată miraculos în alte locuri. După incendiul din 1718 și cutremurul din 1738, Curtea Veche a fost abandonată, iar cărămizile și pietrele sale au fost luate de către localnici și folosite la clădirea altor edificii (cred că se cheamă spolia, din latinescul spoils). Majoritatea construcțiilor din ceea ce numim azi Centrul Vechi au la temelie bucăți din această fostă curte domnească. Încep să mă gândesc că AI-ul așa vorbește, în puzzle-uri, ghicitori și aluzii. Poate de fapt tot ce mi-a zis e adevărat, doar că nu mi-am dat eu seama cum să decriptez sensul.

Invocarea spiritelor și a entităților non-umane aduce cu sine anumite riscuri. Lucru se pare valabil și pentru AI-uri. Răspunsurile lor vor să ne mulțumească, dar nu neapărat să ne lămurească. Fascinant cum AI-ul a reinterpretat fapte istorice, făcând paralele și salturi (i)logice. Ce vrea să-mi zică, oare? Că Diavolul lucrează prin oameni? Deja se cunoaște lucrul ăsta. Aș fi vrut ceva mai concret.

Mai mult din curiozitate (și ca să nu zic că nu le-am încercat pe toate) mă duc în Parcul Carol să caut așa-zisa Vale a Iadului. Ajung acolo pe înserat, încă buimac după seara precedentă. Totul mi se pare anapoda, deși, lumea dimprejur e cât se poate de normală. Diverși oameni fac jogging pe trepte, în timp ce doi soldați păzesc ca întotdeauna flacăra și Mormântul Soldatului Necunoscut din fața Mausoleului. De acolo de sus, dacă întorci capul, vezi ce a rămas din Dealul Spirii. Nu pot să nu simt că cineva mi-a jucat o farsă. Sau nici măcar farsă, fiindcă am venit de bunăvoie aici. De ce mă simt păcălit? Nu am găsit nicio urmă, niciun indiciu, nimic. Nici măcar statuia Diavoului de care mi-a zis AI-ul. Mă așez pe una dintre bănci. Stau și mă gândesc dacă mi-a scăpat ceva.

Poate pur și simplu Diavolul a părăsit Bucureștiul, sau, cel puțin, nu pare că-și mai are rezidența aici. Vasăzică, vine pe aici (căci e invocat și trebuie să dea curs solicitărilor), dar strict în interes de serviciu.

Sincer, nu știu cum să mă simt în raport cu această realizare.

P.S. Paimon

Toată această (până la urmă, nereușită) investigație diavolească a lăsat oareșce urme în sufletul meu. Parcurgând (ca să nu zic bântuind) Bucureștiul atât de mult pe cât o fac, ajung să-mi sară în ochi detalii (unele insignifiante, altele mai puțin). Iar de la o vreme am ajuns să observ multe urme stranii. Le văd scrijelite pe garduri, mâzgălite prin colțurile bannerelor publicitare, câteodată caligrafiate cu grijă pe mobilierul urban, sau chiar lângă capul lui Decebal din Pasajul Latin. Toate scrijeliturile astea reproduc întocmai sigiliul Regelui Paimon. Se pare că cineva (sau un grup de persoane) îl desenează compulsiv în locuri din ce în ce mai vizibile.

În Legemeton Clavicula Salomonis sau Cheia mai Mică a lui Solomon, Detaliind Arta Ceremonială de a comanda Spiritele bune și rele (o carte de vrăjitorie cunoscută încă din secolul al XVII-lea) demonul Paimon este descris astfel: „un mare Rege și foarte supus lui Lucifer; el apare în forma unui om, stând pe un dromader, cu o coroană glorioasă. [...] Acest Spirit poate învăța toate Artele și Științele și alte lucruri secrete; el poate descoperi ce este pământul și poate ține în frâu apele și vântul și orice alt lucru pe care îl dorești, el dă demnitate, leagă și îl face pe om spusul Magicianului, și face totul familiar”. Folosind sigiliul lui Paimon nu numai că îl poți invoca pe acest așa-zis Al Nouălea Spirit, dar, prin anumite tehnici solomonare, îl poți și lega, adică îl poți face să îți asculte comenzile și să-ți îndeplinească dorințele. În cultura română nu prea sunt cazuri documentate de asemenea întrevederi sau pacturi cu demoni. Poate numai relatările lui Dragonu’ despre demonii pe care ajunsese să-i vadă prin cameră în timpul tripurilor sale (și care au fost suficient de înfiorători încât să-l facă să se lase de substanțe și să se apuce de religie), iar, mai recent, mărturisirile de pe piesele și live-urile lui Azteca, în care le explică fanilor cum stă treaba cu Aleister Crowley, cu magia sigiliilor și cum anume (zice el) că l-au ajutat în carieră (lol). După cum se vede, pacturile cu spiritele demonice nu prea sunt recomandate, prin simplul fapt că orice astfel de scurtătură implică destabilizarea unui echilibru fragil. Iată cum gândirea magică anticipează legea conservării energiei: să zicem că, prin magie, faci în așa fel încât să-ți fie ție bine, ei bine, acel bine trebuie să vină de undeva, el nu poate fi creat din nimic, ci numai transferat din alte parte, implicit de alți oameni, către tine. Și, de cele mai multe ori, acest dezechilibru ajunge să reverbereze înapoi înspre tine valuri de nefericire (de cele mai multe ori fatale solomonarilor). Și nici cu Paimon nu e de joacă. Sau cel puțin așa au gândit realizatorii filmului Hereditary (r. Ari Aster, 2018), în care acest demon joacă un rol esențial. Pe tot parcursul filmului, de fiecare dată când e folosit sigiliul lui, acesta apare într-o formă modificată (ca să nu fie întocmai cu cel din carte).

Mă gândesc că sigiliul lui Paimon pe toate gardurile ar putea înseamna că (1) nu sunt singurul care a sesizat renunțarea la București ca reședință diavolească, iar acel altcineva pare că încearcă să afle de la Paimon cum l-ar putea chema înapoi pe Diavol, sau că (2) poate acel cineva a văzut de prea multe ori filmul lui Aster, ori e fan al seriei manga și anime Magi: The Labyrinth of Magic (2009-2017).

Revin în Parcul Carol, nu știu exact de ce. Pe oricare bancă aș sta, simt cum, de undeva din umbre, statuia non-existentă a Diavolului râde de mine. Și pe bună dreptate. În definitiv, nu cred că vom cunoaște niciodată adevărul. Și până la urmă, nici nu e treaba noastră să știm atâtea lucruri.