Școala-școală și „școala vieții”

Am 46 de ani, din care 22 de școală studiind. Sau 21 de școală predând.

Am trei copii - toți merg la școală - clasa întâi, a treia, a cincea.

Nu în ultimul rând, s-ar putea zice că am și „școala vieții”, măcar pentru faptul că până la 19 ani am trăit în Alexandria, Teleorman, după care într-un cămin studențesc până la 25, după care, până în ziua de azi, în cartierul Rahova din București – adică, tot un fel de Teleorman.

Pot spune, așadar, că am avut și continui să am zi de zi tangențe multiple și uneori surprinzătoare cu conceptul de „școală”.

Ca majoritatea celor din jur, am amintiri amestecate când vine vorba de asta. Cele mai puternice sunt cele din primii ani, dar nu neapărat din perspectiva învățării - chiar dacă de atunci am rămas cu o groază de cunoștințe, din ce-mi dau seama, intersectându-mă acum cu ce fac copiii mei în clasele mici. Însă mai intense decât regulile de gramatică și de punctuație, ori decât „Metoda mersului invers”, sunt senzațiile d