Zugrăvim sau facem o școală pe bune?

Facem școli noi. Sau reamenajăm unele vechi. Și în tot acest efort - uneori sincer, alteori doar estetic - se uită o întrebare esențială: pentru cine? Cine e în centrul acestui demers? Cine stă, respiră, învață, crește în aceste clădiri? Elevul și profesorul, adesea tratați ca spectatori ai propriei lor școli.

Realitatea e că, indiferent dacă vorbim de o școală Cambridge sau una de cartier, de un model românesc sau internațional, nevoia e aceeași: spații calde, primitoare, luminoase. Spații care nu impun, ci susțin. Care nu închid, ci creează legături. Spații gândite pornind de la o întrebare simplă și profundă: cum îi ajutăm pe oameni să se conecteze între ei și cu ceea ce învață?

Încă avem școli zugrăvite în grabă, cu mobilier comandat de azi pe mâine, fără o schemă cromatică, fără un gând despre ce fel de stare vrem să creăm acolo. A face sau reface o școală înseamnă timp, răbdare, dialog, combinații funcționale și cromatice - lucruri care nu