Stațiunile balneare românești între atunci și acum. O schiță a planificării urbane din anii 1970-‘80

Stațiunile balneare au reprezentat, mai ales începând cu secolul al XIX-lea, un laborator privilegiat al modernității, în care s-au concentrat preocupările pentru sănătate, loisir, estetică urbană și progres tehnologic. Majoritatea stațiunilor balneare occidentale au fost organizate făcând apel la urbanismul peisajer și la imaginea pitorescului ale căror element principal era cadrul natural¹.

În România, fenomenul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă după 1880, modelul orașelor termale franceze sau germane fiind importat aproape necritic. Ele au fost create sau dezvoltate pe fundalul unei ideologii a modernizării accelerate, prin care statul român, aflat în plină formare și afirmare identitară, a căutat să recupereze decalajul față de Occident. În special după 1906², odată cu apariția marilor hoteluri și cu integrarea stilului național, stațiunile balneare autohtone își construiesc deja o identitate distinctă, situată între cosmopolitis