Izvor-Uranus: semne, ștersături?

Traversând orașul, parcurgi simultan un spațiu real și imaginar. De cele mai multe ori, acesta din urmă e activat/actualizat din detalii.

Detalii, detalii

O coloană clasică trădează aspirația către frumosul cu F mare (și r graseiat) atât de în vogă în Belle Époque; un conac boieresc șubrezit plasat un pic într-o rână în mijlocul unei curți dă seama de vechea parcelare a zonei, de faptul că strada pe care te afli a fost tăiată cu mult după construcția sa; un geam rotund (tip hublou) de pe un bloc interbelic pătrățos (à la casa din Powerpuff Girls) arată că arhitectul s-a lăsat inspirat de Le Corbusier și estetica vaselor transatlantice; ori urmele febrei închiderii balcoanelor cu termopanele douămiiste ce evocă începuturile turbocapitalismului. Bucureștiule un conglomerat de semne. Pe lângă unele riști să treci pur și simplu fără ca măcar să-ți dai seama.

Deși nu mai merge să tratezi orașul (numai) ca text, asta nu înseamnă că el încetează să funcționeze (și) în felul acesta. Mi-am dat seama destul de târziu, prin 2018, când am participat la o serie de cursuri deschise ținute de Gruia Bădescu pentru studenții de la SNSPA, care au constat în niște tururi ghidate în care eram invitați să ne uităm la oraș. Tot atunci am început să documentez pe cont propriu detaliile (neo)gotice de pe casele din București (și nu numai). (O primă încercare de a înțelege mai bine orașul acest bizar în care aterizasem cu câțiva ani înainte.)

În timpul facultății, pentru mine capitala a fost o mare necunoscută: fundalul vag/generic al filmelor neoneorealiste pe care le vedeam atunci. Declicul, descoperirea Bucureștiului, a venit destul de târziu și aproape din întâmplare. Într-o zi random, mergând pe Str. Vânători, am dat de Casa de pe strada noastră (1957), cea care apărea în scurtmetrajul de debut al lui Mircea Săucan. Filmul spune povestea oamenilor care ar fi locuit în acolo, fără să-i arate. Totul pe baza obiectelor care le-au apraținut sau mai bine zis de care s-au înconjurat în timpul vieții. Eclerajele savante, coregrafiile aparatului de filmat și (poate cel mai mult) faptul că lucrurile din casă se animă singure ar putea părea simple artificii voit poetice, însă, ele au un rol definitoriu în a contura (poate pentru prima dată în cinemaul autohton) un personaj non-uman. Prin felul în care ne e prezentată casa și agentivitatea de care dă dovadă pe tot parcursul narațiunii, filmul demonstrează (sau, mă rog, pare să prefigureze o) sensibilitate postumană, destul de puțin explorată în filmele RO.

Întâlnirea asta m-a făcut să fiu mai atent la acel fundal, care nu era deloc doar un funal. Așa am găsit că acoperișurile de pe care Andreea Bălan ia oameni în vizorul lunetei sunt cele dintre clădirea CEC-ului și a Carului cu bere. Tot așa am realizat că băieții de la „Întreprinderea de Stat Pur și Simplu” joacă meciul amical din Mr. Originality pe velodromul din Ștefan cel Mare. Însă, poziționarea în spațiu a restaurantului Graceland din scurtmetrajul lui Cristi Puiu, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004), mi-a dat (și continuă să-mi dea) bătăi de cap. Detaliul de care m-am tot agățat vine din replica bătrânului (interpretat de Victor Rebengiuc) care spune că a ajuns acolo luând autobuzul 104. Am luat la pas toată ruta autobuzului, dar nu am reușit să dau de clădire, deși se vede clar în film că se află vizavi de o sucursală Rasirom. Poate că într-o zi o voi găsi. (O consolare, cât de cât: în prima variantă a filmului, cea din 1999, locația de filmare chiar este pe ruta lui 104, pe Splaiul Independenței, fix în stația Elie Radu.)

În 2021, contul de fb Studiourile Buftea a uploadat o serie de imagini din prospecțiile pentru turnarea filmului Brigada Diverse (r. Mircea Drăgan, 1970). Fotograful de platou Raru Bănică a tras un instantaneu cu o casă bizară, cu ușă țuguiată și balconaș fix deasupra ei, iar în dreapta lor două ferestre frumos ornate, toată lemnăria de un verde strident. O îngemănare superbă de florescențe Art Nouveau și motive orientale. Nu am înțeles de ce îmi era atât de familiară casa, până nu m-am mai reuitat la scurtmetrajul lui Săucan. Ferestrele astea bizare apar la început, într-un singur cadru. Primul impuls a fost acela de a căuta clădirea, deși fotografia nu dădea niciun detaliu legat de amplasamentul său. Însă entuziasmul s-a dus repede, văzând că, într-unul dintre comentarii, arhitectul Costin Gheorghe menționa că imobilul fusese dărâmat (mai mult ca sigur odată cu începerea construirii Centrului Civic, în anii ’80).

Un text plin de ștersături

La fel ca orice altă așezare urbană, Bucureștiul s-a modificat semnificativ în timp: fie că vorbim de dezastre naturale (cum ar fi celebrele incendii care nivelau clădirile, în mare parte construite din lemn, sau cutremurele care prăvăleau turlele bisericilor), fie despre proiectele edilitare de restructurare a orașului (cum ar fi reparcelările, tăierea unor noi străzi și bulevarde etc.). Vedem la tot pasul urmele modificărilor în însăși textura urbană. Însă, lipsa unor mărturii, a unor dovezi clare în acest sens, anumite straturi ale acestui palimpsest dispar total - numai golul rămas semnalându-le cumva prezența in absentia.

Diversele proiecte de sistematizare efectuate de-a lungul timpului au nivelat nu de puține ori cartiere întregi. Cele mai celebre aparțin domnitorului Cuza, regilor Carol I și Carol II, președinților Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. În plan local, un singur edil s-a remarcat pentru hărnicia cu care a pus în aplicare (în doar cinci ani de mandat, 1929-1934) modelul haussmannian, în dorința sa de a transforma Bucureștiul într-o adevărată capitală. E vorba de Dem I. Dobrescu, numit și „primarul târnăcop”. Mai recent (și la o scară mai mică + mânat de o altfel de motivație), putem vorbi și despre fostul primar Sorin Oprescu, cel care în cursul mandatului său a susținut demolarile din zona Berzei-Buzești (incluzând și celebra Hala Matache) pentru a lărgi artera care unește Senatul de Parlament.

Dispariția unor spații nu face decât să le propulseze în imaginar. Brusc nu mai este vorba doar de o mână de străzi și case, ci de însăși istoria și specificul acestor locuri, cuplate cu trauma colectivă asociată dislocării celor de acolo. Din acest punct de vedere, cel mai grandios și deci dezastruos proiect de sistematizare a fost acela al Centrului Civic. Prin acesta, Ceaușescu a schimbat radical centrul orașului, ștergând cartierul Uranus de pe hartă și construind în locul său Casa Poporului și Bulevardul Victoria Socialismului (azi Unirii). De menționat că, pentru a-și duce proiectul la bun sfârșit, acesta nu a comandat numai dărâmarea unor clădiri istorice, ci și a unor construcții socialiste realizate chiar în timpul mandatului său. Chiar blocul de garsoniere care servește drept cămin studențesc al UNATC (unde am locuit în perioada 2013-2016) a fost trunchiat pentru a face loc bulevardului.

Astfel, în plin centru al orașului, nealinierea bulevardului cu străduțele și casele aflate imediat după rândurile de blocuri ale Centrului Civic se constituie într-un semn revelator nu doar al puterii poliitice, ci și al unei anxietăți a influenței. E o umbră lungă lăsată de Pyongyang peste București.

Uranus: documentări, semnalizări

În ianuarie 2008, un grup de trei artiști tineri (Elena Ciobanu, Mircea Nicolae și Tudor Prisacariu) ocupă temporar spațiul dintre Biblioteca Națională și blocurile de pe Nerva Traian, realizând o serie de lucrări prin care să readucă în vedere istoria acelui gol urban adesea ignorat de către bucureșteni. Pe placa de ciment a fundației abandonate, Mircea Nicolae a trasat, folosindu-se de lumânărele de cimitir în borcane roșii de plastic, conturul unei foste străzi (Bradului) demolate pentru a construi Centrul Civic. Într-o altă intervenție de-a sa (inspirată din video performance-ul Monei Vatamanu și al lui Florin Tudor, prezentat în 2007 la Bienala de Artă de la Veneția), același Mircea Nicolae a desenat și el conturul unei biserici deomolate. Pentru câteva ore, două semne dispărute din palimpsestul orașului au redevenit întru-câtva citibile.

Nu au fost singurii care s-au aplecat asupra acestor zone. Mai recent, în 2023, într-unul dintre evenimentele conexe proiectului PAST PRESENT, artiștii implicați au amplasat o masă mare în mijlocul parcului Izvor, fix pe locul unde cu ani în urmă ar fi fost o altă masă originară dintr-o casă a cartierului demolat. La acest picnic ad-hoc au chemat o parte din vechii locuitori ai zonei să depene amintiri. Este fascinant cum, în timp ce oamenii vorbeau, pe fundal se profila aripa din latura nordică a Casei Poporului. Memoria cartierului, dar mai ales cea a locuitorilor săi, reactivată astfel pentru câteva momente, își relevă fragilitatea.

Mai puțin fragilă e memoria reificată fotografic (mă feresc de cuvântul imortalizată, fiindcă știm cât de perisabile sunt documentele de orice tip). Prin multele filme pentru care Uranusul a servit drept decor vedem cum arăta acest cartier cu străzi înguste, unele în pantă, mai toate acoperite cu piatră cubică. Vedem cum pe aici se plimbau alene, în calești trase de scapeți, domni bine cu mânuși albe, monoclu și țilindru, acompaniați de domnișoare de pension, legionari fugăriți de comisari precoce, jurnaliști idealiști și comuniști ilegaști. Poate cea mai frumoasă reprezentare a cartierului e mica bijuterie modernistă a Feliciei Cernăianu, Cântec (1968), un scurtmetraj de școală în care cartierul însuși, cu toată gloria sa cineplastică, e unul dintre personajele.

La începutul anilor ’80, odată ce s-a hotărât demolarea cartierului, orice încercare de a fotografia/filma zona a fost oprită. Dar asta nu însemană că nu au existat oameni care, sfidând autoritățile, au făcut tot ce le-a stat în puțință să documenteze pentru posteritate acest spațiu. Unul dintre fotografi a fost tânărul Cristian Bonciocat.

Am dat peste el întâmplător, atunci când cei de la platforma de acțiune civică Cartierul Uranus au organizat un tur în memoria sa, în mai 2024. Cristian Lipară-Văraru (muzician și videograf) și Costin Gheorghe (arhitect) ne-au condus prin parcul Izvor, pe urmele lui Bonciocat. Punctul de întâlnire a fost spațiul dintre cele două guri de metrou din parc. Costin ne-a explicat că sunt două fiindcă, printe ele, Str. Schitu Măgureanu se continua peste podul Izvor, devenind Str. Uranus. Cristian a adus cu el un album foto (publicat în 2013) care cuprindea peste 200 de fotografii ale lui Bonciocat. Tot el ne-a făcut și o scurtă prezentare a acestui student în anul I la Istoria și Teoria Artei care, în perioada aprilie-mai 1984, s-a apucat să documenteze pe cont propriu toate acele imobile care aveau să fie nivelate.

Rezultatul muncii sale de documentare nu relevă doar obiectivele importante ale zonei, cum ar fi întregul complex al translatatei mânăstiri Mihai Vodă, ci și câteva bizarerii, cum ar fi o altă (mai veche) Casă a Poporului (fiind vorba de sediul unui ziar de stânga din perioada interbelică). În unele dintre instantanee se văd și câțiva oameni, unii sprijiniți de gard, alții trecând grăbiți prin dreptul aparatului, înaintând din ce în ce mai greu pe străzile deja acoperite de moloz.

Bonciocat se plimba pe acolo câteodată de unul singur, alteori acompaniat, după cum notează chiar profesorul Adrian Guță, prieten cu studentul-fotograf. În misiunea sa, el era întotdeauna pe fugă, gata să sară un gard și să dispară, privind mereu peste umăr cu frica în sân. Bonciocat își rupsese buzunarele de la haină ca să poată opera aparatul pe sub îmbrăcăminte, scoțând obiectivul printre nasturi. Dacă ar fi fost prins acționând astfel, ca un spion adică, mai mult ca sigur ar fi fost arestat. (Și așa moartea sa prematură, la doar 22 de ani – și la nici doi de la realizarea suitei de fotografii – ridică suspiciuni, adăugând încă un strat poveștii.)

Singurele structuri supraviețuitoare ale cartierului (în afară de bisericile și clădirile translate și cioturile de străzi ascunse printre blocurile bulevardului, se află tot în Izvor, de fapt sub Izvor) sunt o mână de guri de canalizare care semnalează existența unei bucle de tubulatură de canalizare ce trecea pe sub intersecția fostelor străzi Izvor și Mihai Vodă. Acestea și cele câteva contururi din cărămidă ale beciurilor fostelor case, pe care autoritățile le mai găsesc atunci când sapă prin zonele verzi ale parcului, sunt tot ce mai rămâne din acel loc. Gurile răzlețe de canal din mijlocul parcului devin într-un fel un ansamblu statuar ce ne reamintește atât de ceea ce a fost, cât și de starea actuală de fapt. Subliniind faptul că, oricât de salutare ar fi eforturile artiștilor, ale comunitații academice sau ale grupurilor de acțiune civică, ele nu vor suplini niciodată indiferența autorităților.

În definitiv despre asta e vorba, atât în fotografiile lui Bonciocat, cât și în cele câteva structuri supraviețuitoare: de semne lăsate la vedere, dar pe lângă care ai putea bine-mersi să treci fără să-ți dai seama.

Case in point: într-una dintre fotografiile sale, se vede o casă ale cărei ziduri sunt și astăzi în picioare pe Str. Vigilenței. Este vorba de Casa Crețulescu-Lahovary, ridicată în mahalaua Arhimandritului cândva pe la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu paraclisul familial. Faptul că această construcție a supraviețuit (fie și în forma alterată pe care o vedem azi), deși nu a fost clasată ca monument istoric, este cu adevărat miraculos.