RDW

ARHITECȚI SPRE ȘI DINSPRE ROMÂNIA PÂNĂ ÎN 1940

ARHITECȚI SPRE ȘI DINSPRE ROMÂNIA PÂNĂ ÎN 1940

 

 

text: Alexandru PANAITESCU
Credite foto: Alexandru PANAITESCU
Sursa ilustrațiilor: Arhiva foto a UAR

Pe parcursul secolului al XIX-lea, procesul complex al evoluţiei Principatelor Române de la Dunăre, apoi al tânărului stat România pe drumul spre modernitatea europeană, la început desfășurat într-un ritm lent şi cu numeroase ezitări și frământări, a condus totuși treptat spre primele transformări radicale. Încă dintr-o primă perioadă cursul spre modernitate va fi din ce în ce mai atractiv pentru mulți profesioniști străini, din toate domeniile, inclusiv al construcțiilor și arhitecturii, care vor veni să practice în spațiul românesc, având contribuții decisive în transformarea acestuia în sens occidental și distanțarea, chiar dacă lentă, de tradiția oriental-bizantină, care caracterizase perioadele anterioare.

Sigla „Société des Architectes Diplomé par le Gouvernement” - SADG, din care făceau parte și majoritatea arhitecților români care studiaseră la Paris

Din primele decenii ale secolului al XIX-lea, apar mai întâi construcţii cu forme hibride, de tranziţie, la care de regulă un veşmânt cu elemente neoclasice sau neogotice, „la modă”, de multe ori interpretate simplist, îmbrăcau alcătuiri mai mult sau mai puţin încă tradiţionale. Meşterii locali se vor adapta însă încet-încet noilor gusturi ale comanditarilor, fără excepție membri ai elitei, dornici să-și afișeze atașamentul la valorile Europei Occidentale, nu numai prin modul cum se îmbrăcau și se purtau, își amenajau interioarele sau, mai ales, prin folosirea aproape exclusivă a limbii franceze, ci și prin construcțiile pe care le inițiau pentru ai reprezenta. De exemplu, pe la 1819, episcopul Costache Filitti solicita arhitectului Joseph Weltz ca Biserica Sf. Dumitru de Jurământ să fie construită „…cu meșteșug nemțesc […] și îmbrăcată cu coloane pe dinafară…”.

Repede se pierd practicile constructive tradiţionale sub influenţa sau executarea unor lucrări de către meseriaşi străini, zidari, fierari, pietrari, stucatori, zugravi/pictori, meșteri în fabricarea de cărămizi și materiale ceramice, de teracotă ş.a. care au venit în Principate alături de primii arhitecţi, toți străini. Aceştia au provenit mai întâi din spaţiul central-european, dominat de tradiţia germană, curând după aceea din Italia (cu precădere meşteri de bună calitate) şi apoi, mai ales în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din Franţa. În acest sens exemplificăm cu familiile de stucatori din nordul Italiei care au activat în România spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, cărora li se datorează calitatea finisajelor de la câteva edificii, în special din București, cum sunt Ateneul Român, Palatul Regal (în forma dintre anii 1880-1920), Palatul de Justiție, Palatul Băncii Naționale a României și încă multe alte construcții publice și particulare1, iar cazul acestora nu este nici pe departe singular.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, până spre mijlocul său, primii arhitecți străini erau majoritatea de formație germană, dar nu numai, cărora le datorăm lucrări cu o arhitectură de factură neoclasică sau mai ales neogotică.
Printre cei solicitați sau/și tentați să practice arhitectura în spațiul românesc, este de remarcat însă și-un catalan, Xavier Villacrosse (circa 1790-1855), probabil și unul din primii arhitecții cu studii la Paris care au venit la noi. Personalitate astăzi ignorată, acesta activează în Țara Românească, unde va deține o poziție de prestigiu în timpul domniilor regulamentare, fiind arhitecton al politiei București (arhitect-șef) între 1840-1848, care se va căsători și stabili aici. A fost autorul multor lucrări, cum ar fi Palatul Ghica Tei, conceput după 1822 în stil neoclasic pentru Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean după epoca fanariotă; transformarea în palat domnesc a Casei Golescu din Calea Victoriei (1837); refacerea Mănăstirii Radu Vodă (după cutremurul din 1838), cu intervenții majore de factură neoclasică făcute împreună cu Joseph Weltz și Heinrich Feiser; refacerea și consolidarea Bisericii Sf. Gheorghe Nou după incendiul din 1847, căreia îi adaugă un amplu portic și o controversată turlă în stil neoclasic; participarea alături de Anton Heft și alții la proiectarea și realizarea Teatrului cel Mare (finalizat în 1852); reface în forme neogotice și cu dimensiuni monumentale Biserica Sf. Spiridon Nou (1852-1858) din Calea Șerban-Vodă, București, lucrările fiind terminate de arhitectul Luigi Lipizer (probabil 1825-1864), originar din Dalmația, activ în Țara Românească de prin 1856 până în 1862.

În aceeași perioadă o activitate notabilă a avut-o și arhitectul de origine elvețiană Johann Schlatter (1808-1865), „arhitect monastiresc”, preferat de domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848), la comanda căruia, spre mijlocul secolului al XIX-lea proiectează într-un registru neogotic, istoricist-romantic, refacerea parțială sau integrală a bisericilor și incintelor de la mănăstirile Dealu, Bistrița, Arnota (transformată în închisoare domnească), Tismana, cât și Biserica Buna Vestire – Curtea Veche din București, biserica Mănăstirii Antim ș.a. De asemenea, va reface integral Turnul Chindiei din Târgoviște și va concepe un grandios palat pentru Bibescu Vodă, aflat aproximativ în zona actualei gării și a pasajului CF Băneasa, lucrare rămasă neterminată după abdicarea domnitorului în 1848 și ale cărui ultime ruine vor fi demolate în 1939. Stilistica neogotică, de multe ori în forme simplificate, folosită preponderent de Schlatter, ca și cea neoclasică, în cazul lui Villacrosse, vor fi contestate în deceniile următoare, iar majoritatea lucrările lor au fost transformate sau distruse ulterior2.

Tot până pe la mijlocul secolului al XIX-lea unor arhitecți străini li se datorează realizarea altor clădiri semnificative, cum ar fi, într-o înșiruire foarte selectivă, Biserica Sf. Dumitru de Jurământ (1819) și Capela Ghica-Tei (1833), amândouă lucrări din București ale arhitectului Joseph Weltz; Palatul Ghica de la Căciulaţi-Ilfov, Palatul Suţu, după 1833, arh. Conrand Schink şi apoi în 1862, arh Johann Veit; Catedrala din Iaşi, 1833-1839, arh. Gustav Freywald şi, 1880-1887, arh. Alexandru Orăscu. Din București mai consemnăm Teatrul „cel Mare” – Teatrul Național de pe Calea Victoriei, finalizat în 1852, arh. Anton Heft și alții; Casa Liebrecht-Filipescu din str. Dionisie Lupu, București, după 1860, arh. Luigi Lipizer; Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei, circa 1835, arh. Michel Saint-Jourand sau Sanjouand, cu studii la „École Nationale des Beaux-Arts” din Paris, primul arhitect francez care a practicat în Țara Românească, ulterior, prin 1881 palatul va fi amplificat de arhitectul austriac Friederich Hartmann. La Iași, pe lângă mai multe reședințe transformate cu forme care sugerau intenții neoclasice se remarcă Palatul Sturdza, zis „de pe ziduri”, construit la Mănăstirea Frumoasa, ante 1819, arh. Marin Kubelka.

La acestea se adaugă alte nenumărate lucrări mai mari sau mai degrabă mici, opere exclusiv ale unor arhitecți străini, nu întotdeauna bine pregătiți, prin care s-a tins totuși să se schimbe, chiar dacă numai punctual, ambianța urbană, în sens european, a unor localități românești, cu precădere a Bucureștiului și a Iașiului.

Mai trebuie amintită pentru mijlocul secolului al XIX-lea o lucrare de mare monumentalitate, în general, omisă din literatura românească de specialitate3, probabil din cauză că a fost realizată într-un teritoriu care atunci, ca și acum, nu se află în granițele românești firești. Este vorba de Palatul, Mitropolitan din Cernăuți, Bucovina (1864-1882), datorat arhitectului ceh Josef Hlávka (1831-1908), realizat cu fațade din cărămidă aparentă, cu o forme care, într-un demers istoricist, combină rafinat elemente neo-maure, neo-bizantine și ale arhitecturii moldovenești medievale, într-o sinteză de mare valoare.

În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, după proclamarea României ca regat în 1881 şi-n primul deceniu și jumătate al secolului al XX-lea, devin repere ale evoluţiei în sens european edificarea unei serii de mari edificii administrative şi a unor instituții de cultură, dar şi a unor somptuoase reşedințe particulare din Bucureşti, Iași şi treptat şi din alte oraşe ale României Mici. Într-o înşiruire foarte selectivă şi inevitabil lacunară sunt de amintit câteva clădiri monumentale ridicate în Bucureşti, cum ar fi cele de factură eclectică, majoritatea de şcoală franceză: Palatul Băncii Naţionale, corpul din str. Lipscani, 1883-1885, arh. Cassien Bernard şi Albert Galleron; Palatul CEC, 1896-1900, arh. Paul Gottereau; Palatul de Justiţie, 1890-1895, arh. Albert Ballu, decoraţiuni interioare arh. Ion Mincu; Palatul Regal, 1882-1885 (care transforma şi extindea Casa Dinicu Golescu datând din jurul anului 1815) şi aripa principală a Palatului Cotroceni, circa 1893, arh. Paul Gottereau; Palatul Ministerului Agriculturii, 1896, arh. Louis Blanc ș.a. O lucrare de mare anvergură, care exprimă voința și gusturile regelui Carol I, este Castelul Peleș din Sinaia, într-o primă etapă, în forme ale renașterii germane, 1875-1883, conceput de arhitecții germani Wilhelm von Doderer și Johannes Schulz, apoi amplificat și redecorat între 1896-1914 de arhitectul ceh Karel Zdeněk Líman.

După cum se remarcă, lucrările acestea de amploare sunt realizate cu contribuția unor arhitecţi străini, veniţi cu precădere din Franţa şi Italia, dar și din Germania sau Imperiul Austro-Ungar, care au lucrat perioade mai scurte sau mai lungi în România, cazurile lui Paul Gottereau (1843-1924), Albert Ballu (1849-1930), Giulio Magni (1859-1930), Albert Galleron (1846-1930), Cassien Bernard (1848-1926), Karel Zdeněk Líman (1855-1929). Alții s-au și stabilit la noi, cum au fost Gaetano Burelli (1820-1896), André Lecomte du Noüy (1844-1914), Louis Blanc (1860-1903), Daniel Renard (1871-după 1935) ş.a.

După prima etapă de pionierat, plină de tatonări și ezitări, de până la mijlocul secolului al XIX-lea, mulți dintre cei menționați anterior, activi spre sfârșitul secolului, pot fi considerați, datorită lucrările lor de mare valoare, că au fundamentat cristalizarea arhitecturii din România modernă și racordarea ei din ce în ce mai fermă la cea din Occident, exprimată cu precădere în forme eclectice corespunzătoare tendințelor din epocă.

În Bucovina în jurul anului 1900, arhitectul austriac Karl Adolf Romstorfer (1854-1917) este apreciat ca pionier în domeniu cercetării şi restaurării pe baze științifice a monumentelor de arhitectură din această zonă, printre care: Cetatea de Scaun din Suceava (1897-1903); Cetatea Şcheia; Biserica Mirăuţi (1898-1903); biserica Mănăstirii Putna (1901-1902); Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Solca (1901-1902); Biserica Sf. Gheorghe şi turnul-clopotniţă de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava (1904-1910) ş.a.

În alt spațiu românesc, Transilvania, aflat tot sub autoritatea austro-ungară, până în 1918, se vor manifesta mai ales arhitecți din toate părțile imperiului, cu precădere maghiari, dar și cehi sau austrieci, care prin numeroasele clădiri reprezentative au contribuit la imprimarea unei specificități regiunii, care evidențiază caracterul multicultural și multietnic al acesteia. Într-o menționare extrem de succintă amintim numai Primăria, Palatul Episcopiei Greco-Catolice și Palatul Apollo, lucrări ale arh. Rimanóczy Kálmán-fiul, palatele Poinar și Kolozsvári, arh. Ferenc Sztarill, toate din Oradea, Complexul Vulturul Negru, de asemenea, din Oradea; Palatul Administrativ şi Palatul Culturii din Târgu Mureş; cât și Teatrul din Deva, lucrări ale arhitecților Jakab Dezső şi Marcell Komor. Mai sunt de pomenit Palatul Neptun, arh. László Székely, din Timişoara, sau Biserica reformată „cu cocoş”, arh. Kós Károly, din Cluj şi multe altele. Lucrări ale unor arhitecți maghiari, majoritatea sunt exemple și ale Stilului 1900, de expresie maghiară sau austriacă, practicat și-n Transilvania pe la începutul secolului al XX-lea.

În aceeași perioadă este de remarcat și activitatea intensă a biroului de arhitectură condus de austriacul Ferdinand Fellner jr. și germanul Hermann Gottlieb Helmer, specializat în proiectarea sălilor de spectacole. Între 1870-1913 aceștia au realizat un număr de 42 teatre, în primul rând în Imperiul Austro-Ungar (Viena, Budapesta, Szeged, Fiume-Rijeka, Karlovy Vary, Poszony, Praga, Zagreb ș.a.), dar și-n orașe din țări mai mult sau mai puțin învecinate (Augsburg, Odessa, Zürich, Berlin, Mainz, Sofia ș.a.). În spațiul românesc au realizat teatrele din Timișoara (fațada principală transformată în stil neo-românesc, în anii 1930, de către arh. Duiliu Marcu), Cluj, Oradea, Cernăuți, la care se adaugă și cel din Iași, România. Din punct de vedere stilistic, cei doi arhitecți au amalgamat cu abilitate elemente ale renașterii italiene, germane, franceze și din Țările de Jos, într-o sinteză bine stăpânită cu elemente baroc și rococo, în ultima perioada și-n interpretări specifice Stilului 19004.

În România, în granițele de atunci, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se va afirma cu putere o generație nouă, autohtonă, formată din români şcoliţi de regulă la Paris, diplomați ai „École Nationale des Beaux-Arts”. Îi amintim numai pe câțiva: Ion Mincu (1852-1912), Ştefan Ciocârlan (1856-1937), Leonida Negrescu (1860-1931),on D. Berindey (1871-1928), Jean George Pompilian (1872-1938), Toma Dobrescu (1862-1934), Eracle Lăzărescu (1868-1937), Alexandru Săvulescu (1847-1904), Dimitrie Maimarolu (1859-1926), George Sterian (1860-1936), Ion N. Socolescu (1856-1924), Ştefan Burcuş (1871-1928) ș.a.

Pentru impunerea profesională a primei generații de arhitecți români se va reuși, după unele tatonări eșuate, constituirea la 26 februarie 1891 a Societății Arhitecților Români – SAR, urmată în 1892 de înfiinţarea Școlii de Arhitectură, mai întâi ca instituție particulară aparținând de SAR, din 1897/1904 preluată de către stat; urmată în 1906 de apariția primului număr al revistei Arhitectura. Activitatea acestora, care în timp au trebuit să depășească numeroase obstacole, a continuat până astăzi, dovedindu-se durabile.

Din seriile următoare de arhitecți români formați la „École Nationale des Beaux-Arts” au mai făcut parte și Nicolae Ghika-Budești (1869-1943), Petre Antonescu (1873-1965), Nicolae Nenciulescu (1879-1973), Paul Smărăndescu (1881-1945), Edmond van Saanen-Algi (1882-1938), Roger Bolomey (1883-1947), Duiliu Marcu (1885-1966), Constantin Pomponiu (1887-1945), urmați apoi de Horia Teodoru (1894-1976), George Matei Cantacuzino (1899-1960), Ion Al. Davidescu (1890-1980), Alexandru Zamfiropol (1898-1977), Horia Creangă (1892-1943), Robert Mihăescu (1895-1970), Theonic Săvulescu (1907-1976) ş.a.

Spre final trebuie arătat că mulţi dintre arhitecții români formați în străinătate au fost realizatorii a numeroase edificii și clădiri diverse din punct de vedere funcțional, dovedind o mare versatilitate stilistică, mai ales în perioada interbelică. Astfel, aceștia au putut să practice cu ușurință atât în forme neoclasic-eclectice și mai apoi în spirit național încât au alcătuit strălucit stilul neo-românesc. De la mijlocul anilor 1920 mulți au optat pentru expresii Art Deco sau/și modern-cubiste, dar și clasic modernizate, reușind în câteva decenii să redefinească arhitectural-urbanistic mediul construit din România. Spațiul limitat al unui articol, obligând la o selecție excesivă și inevitabil prea subiectivă, ne face să evităm exemplificarea cu unele lucrări de valoare realizate de aceștia, mai ales că ele sunt, în general, bine-cunoscute.

 De asemenea, unii dintre arhitecții formați în străinătate au fost şi profesori ai Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, pregătind profesioniști de bună ținută, ale căror calități au fost confirmate tot în intervalul interbelic. Referitor la activitatea şcolii de arhitectură trebuie observat că, datorită majorității cadrelor sale formate mai ales la Paris, chiar dacă va promova de la început arhitectura în stil naţional, „neo-românesc”, a fost însă dominată de spiritul „Beaux-Arts”. În acest sens apreciem, ca și arhitectul Radu Patrulius: „… imensul serviciu al şcolii «Beaux-Arts» în stimularea abilităţii în: imaginaţie, simbolism, claritate, raţiunea funcţiunii, flatarea interesantă a spaţiilor; ierarhie şi ordine, decor; precum şi alte iscusinţe care nu lipsesc în evoluţia meseriei noastre” la care s-a adăugat contribuţia sa şi la modelarea gustului public „… prin exerciţii vitruviene, palladiene sau prin sintaxa monumentelor naţionale…”5. Parafrazând un slogan de la începutul anilor 1950, nu este exagerat să considerăm că, la început, Şcoala de Arhitectură din Bucureşti a fost „Beaux-Arts-istă în fond şi neo-românească în formă”. Această caracteristică, care va marca, mai mult sau mai puțin, învățământul românesc de arhitectură, se va face simțită până în anii 1960. Un număr mult mai mic de arhitecți români au fost formați în aceeași perioadă și la școile din Berlin, Roma, Milano, München, Viena ș.a., iar alții au beneficiat, în anii 1930, de stagii de perfecționare la Accademia di Romania, care funcționa la Roma din inițiativa lui Nicolae Iorga.

În anii 1920-1930, dar și înainte de Primul Război Mondial, pe lângă studii, călătoriile de documentare sau, de regulă, vacanțele efectuate pe cont propriu, fără restricții, în străinătate, mai ales în Franţa, Italia ș.a. sau pentru tratamente în stațiuni balneare, dar nu numai, erau ceva de la sine înţeles pentru practica şi prestigiul profesional și social al arhitecţilor.  

În linii mari, în perioada interbelică, se va încheia însă, practic, fluxul de arhitecți pe care îl considerăm formator pentru arhitectura românească, alcătuit în primul rând din străinii care au venit să practice, uneori să și trăiască, în România sau din românii care au revenit acasă după studii de arhitectură făcute în străinătate.

Mai trebuie precizat că mai ales odată cu înființarea SAR s-a manifestat treptat tendința de a favoriza exclusiv dreptul de practică al arhitecților români, prin punerea sub semnul întrebării, apoi prin limitarea și chiar excluderea activității arhitecților străini. Un semnal evident în acest sens îl poate constitui și disputa din jurul anului 1900 privind activitatea de restaurator a arhitectului francez André Lecomte du Noüy, un apropiat al Regelui Carol I, care a aplicat excesiv principiile de restaurare ale arhitectului francez Eugéne Viollet-le-Duc, în unele cazuri demolând monumente de valoare incontestabilă, pentru a le reface în forme considerate ideale stilistic.

Peste câțiva ani, la Congresul SAR din 1916, s-a propus interzicerea încredinţării unor lucrări publice arhitecţilor din afara ţării și instituirea obligativității ca toate lucrările de arhitectură ale statului să fie atribuite numai prin concurs public naţional la care, pe lângă arhitecţii din România, ar fi putut eventual participa şi arhitecţi străini, cu condiţia să fie stabiliţi în ţară cu cel puţin cinci ani înainte.

În perioada interbelică se va restrânge, până la interzicere, dreptul de practică al arhitecților străini, excepțiile fiind rare, cum a fost cazul în proiectarea Palatului Telefoanelor, realizată în asociere între arhitectul Edmond van Saanen-Algi cu arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy sau al arhitectului germano-evreu Rudolf Fränkel (1901-1974), unul din autorii blocurilor Scala și a celui fost Adriatica de pe Calea Victoriei ș.a., activ în România între 1933-1937, refugiat în Marea Britanie, iar după război – stabilit în Statele Unite.

În condițiile nesigure de la sfârșitul anilor 1930 și-n primii ani 1940, condițiile de exercitare a profesiei de arhitect s-au înăsprit treptat, inclusiv prin adoptare, în octombrie 1941, a unei noi legi de organizare a Colegiului Arhitecților din România – CAR, care, printre altele, prevedea și obligativitatea prezentării unui certificat de naţionalitate şi origine etnică la înscrierea în Colegiu.

Dupa câțiva ani, aceste situații au fost depășite cu mult în gravitate de alte măsuri, impuse de noul regim comunist, instaurat din martie 1945 cu sprijinul ocupantului sovietic. A urmat nu numai o răsturnare sub toate aspectele a cadrului de practică a arhitecților, cât și o limitare, până la excludere, a legăturile cu mediul profesional din Occident și orientarea exclusivă spre cel sovietic, fracturându-se pentru câteva decenii evoluția firească a societății și culturii românești, implicit a arhitecturii.

 
Aversul medaliei primite de Alexandru Zamfiropol la Salonul de Arhitectură de la Paris din 1929
Diploma de arhitect obținută de Alexandru Zamfiropol la „École Nationale des Beaux-Arts”

1.Vezi studiul La via del marmo artificiale da Rima a Bucarest e in Romania tra otto e novecento (Drumul marmurei artificiale de la Rima la Bucureşti şi în alte oraşe româneşti în perioada lui Carol I), editat de Centrul cultural de studii Zeisciu, Italia, 2010.

2.Inclusiv pentru prezentarea activității mai multor arhitecți străini din prima jumătate a secolului al XIX-lea în Țara Românească vezi Horia Moldovan, Johann Schlatter, cultură occidentală și arhitectură românească (1831-1866), Editura Simetria, București, 2013
3. O excepție este lucrarea Cernăuți – arhitectură europeană, arhitectură românească (1860-1940) de Octavian Carabela, Mihaela Criticos, Aurelia Carpov, Irina Korotun, Dragoș Olaru, Editura Simetria, București, 2018, p. 44-49.
4. Informațiile și ilustrațiile pentru arhitecții activi în Transilvania în timpul Imperiului Austro-Ungar din Dicționarul arhitecților din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar, de Varga Atilla și Gabriela Rus, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017.
5. Din articolul „Roger H. Bolomey”, arh. Radu Patrulius, revista Arhitectura nr. 1/1982, p. 49.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog