Moldova / Piețele publice ieșene factor structurant al spațiului urban

Piața publică, obiectul acestui articol, este fără îndoială unul din locurile indispensabile orașului. Spațiu public prin excelență, piața reprezintă locul de schimbări, de intersecții, de partajare, dar este, deopotrivă, și martorul unei istorii mai mult sau mai puțin apropiate. Cazul supus studiului este cu atât mai interesant cu cât pune problema pieței publice din Iași în calitate de loc de identitate colectivă, în România contemporană, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.

Pentru a pune bazele cadrului teoretic, trebuie clarificate noțiunile-cheie, indispensabile studiului tuturor entităților componente ale urbanismului, justificate de relațiile pe care le au cu noțiunea de piață publică.

Piața publică, aceea pe care o sesizăm astăzi, își găsește originile în Antichitatea greacă și romană, prin agoră, respectiv prin forum. Simboluri ale vieții urbane, aceste entități spațiale aveau încă din acea epocă un rol politic, social, religios și economic bine determinat. Spre exemplu, diferența dintre locurile atribuite funcțiilor comerciale și cele destinate politicii este foarte clară: „Piața publică, spune Aristotel, nu va fi niciodată dezonorată de mărfuri, iar intrarea va fi interzisă meșteșugarilor, muncitorilor și oricărui individ din această clasă. (…) Departe de această piață și bine separată de ea va fi cea destinată comerțului”.

De forme și dimensiuni variate, manifestate în epoci diferite, de către stilul clădirilor sau configurația lor, piețele publice asigură până astăzi unul sau mai multe din aceste roluri. Cu toate acestea, piața publică poate fi privită altfel decât o simplă localizare geografică. Este vorba despre rolul social al pieței. Funcțiile care se suprapun locurilor precise fac referire la diferitele statute în societate. Imaginea pe care populația și-o face despre acest loc identificabil printr-un toponim depinde de valorile antropologice și culturale. Piața publică este astfel reflexul unei memorii colective, legate de practici proprii și de valori care îi corespund.

În paralel, piața publică poate fi văzută ca sfera de manifestare a puterii, și asta dintr-un punct de vedere strict filosofic. Ea personifică spațiul public (cum Thierry Paquot îl definește la singular) și prin urmare controlul său. Loc de demonstrații de forță, piața publică, văzută din acest unghi, face parte din conceptele de filosofie politică. Conflictele de idei, revoltele, manifestațiile, schimbările sunt raporturi de forțe care se proiectează pe fondul pieței publice. Această entitate teoretică își găsește, deci, corespondentul fizic în spațiul material al pieței, de unde eforturile și preocupările puterilor (regimurilor) politice pentru transformarea și reconfigurarea acestor locuri.

Dicționarul de Urbanism și Amenajare, scris de Choay și Merlin, prezintă spațiul public ca „partea domeniului public neconstruită, afectată de utilizări publice. Spațiul public este, deci, format dintr-o proprietate și o atribuire a utilizării”. Cu toate acestea, așa cum Choay și Merlin arată, noțiunea spațiului public trebuie pusă în relație cu aceea a spațiului privat (apărută în Europa Occidentală după secolul al XVIII-lea). Este vorba de o specializare a spațiilor, având ca bază opoziția public-privat. În mod tradițional, spațiul public trebuie perceput ca locul anonimatului și al vieții cotidiene, care se derulează în exteriorul spațiului privat. Exemplele cele mai evidente de spații publice sunt străzile, piețele, parcurile etc.

Adaptarea spațiului, lectura sa, simbolistica ce îi este atribuită sunt componente care definesc caracterul acelui loc. Imaginea pe care populația și-o face asupra unui spațiu redă amprenta pe care acest spațiu o lasă în conștiința colectivă a unei societăți. Când, cum și de ce, iată întrebările care trebuie puse cu privire la viața spațiilor, deoarece nu este suficient să se vadă ceea ce se întâmplă, dacă nu există justificare a ceea ce urmează. Această justificare se păstrează, în general, în memoria colectivă și se transmite de la o generație la alta. Practica unui spațiu variază în funcție de semnificația pe care o transmite utilizatorilor. Astfel, există o diferență clară între practica unui spațiu necunoscut și care, în consecință, nu transmite nimic și a unui spațiu cunoscut fizic și cultural, care „vorbește” despre trecutul său și care devine familiar.

Practica și utilizarea unui spațiu depind, așadar, de o cultură, de o memorie colectivă, de o istorie, dar, în același timp, se raportează la trăirea individuală, la experiența pe care un individ o are în acest spațiu.

Cercetarea, studiul cartografic, analiza arhitecturală și cea a țesutului urban, abordarea istorică și cea geografică constituie o gamă largă de instrumente care se îmbină, pentru a conduce la o analiză urbană din cele mai complete, putând servi ca bază proiectului urban. În această manieră, noțiunea de limită, a treia dimensiune - verticală (a sitului sau arhitecturii), pornind de la scara locală (de la piață, spre exemplu) până la scara metropolitană (chiar teritorială) este un element care ameliorează analiza morfologică și asigură coeziunea și o lizibilitate consolidată.

Spațiul a jucat întotdeauna și joacă încă un rol considerabil în privința politicii și a istoriei. Conflictele politice sunt întotdeauna rivalități ale spațiului, în care limitele, distanțele, piețele, locurile, poziționările contează. Iată că ne plasăm într-o dimensiune politică a spațiului, care justifică rolul său remarcabil.

Piețele publice studiate sunt marcate cu prisosință de istoria lor și de succesiunea diferitelor regimuri politice. Din această cauză, abordarea istoric-politică este justificată, dacă nu inevitabilă.

Pe de o parte este, deci, spațiul public politic sub formele sale cele mai evidente, iar pe de altă parte, spațiile publice ale orașului, cum ar fi strada sau piața. Captivantă aici este relația evidentă între cele două, demonstrând, o dată în plus, că spațiul public pus în forma materiei se suprapune adesea spațiului politic. Un exemplu clar al acestei transpuneri este simpla prezență a teraselor cafenelelor în piețele publice sau distribuirea presei, care se face în majoritate în locurile publice foarte frecventate (în general, piețe).

În urma tuturor acestor teorii și interpretări, spațiul public pe care Hannah Arendt îl numește „spațiul dintre oameni” pare să se confunde mai mult sau mai puțin cu spațiul sociabilității. Caracterul unui loc ține de caracteristici mai puțin evidente și dificil calificabile. Există locuri în oraș în care oamenii preferă să hoinărească și să-și petreacă timpul mai mult decât în altele. Există locuri care atrag și care au istorii de povestit. Există locuri încărcate de sens.

Memoria, spunea Rossi, „este conștiința orașului”. Cu toate acestea, fiecare are experiența sa personală a spațiului, declinându-se în funcție de parametri multipli: timpul, starea de spirit, vârsta, perioada anului, anotimpul, ora din zi etc. Este ușor de înțeles acest raport, prin lucrările care tratează spațiul pornind de la experiențele personale ale autorilor lor. La Sitte, spre exemplu, descrierea detaliată a piețelor trece prin propria sensibilitate. Orașul este astfel făcut pentru a fi perceput, dar niciodată ca un obiect văzut din exterior. Odată parcurs, acest spațiu face parte din experiența individuală a fiecăruia.

Municipiul Iași

Contextul neocapitalist în România face loc apariției noilor procese care transformă orașele. În acest sens, Iașiul suportă într-o manieră evidentă aceste mutații, iar spațiile sale publice le manifestă. Caracterul spațiilor urbane și, mai ales, al piețelor publice ale orașului se află, fără îndoială, printre entitățile cel mai prejudiciate de acest fenomen, dar ca să poată fi înțelese aceste transformări, este necesară sesizarea particularităților orașului Iași și evoluțiile pe care le-a cunoscut de-a lungul istoriei.

Din punct de vedere al reliefului, orașul se situează într-o câmpie colinară, recunoscut pentru a fi fost construit pe versanții a șapte coline care influențează întreaga sa structură urbană. Din punct de vedere istoric, orașul a fost întotdeauna rezidența permanentă sau temporară a voievozilor din Moldova. Social, Iașiul va rămâne pentru poporul român orașul celor trei uniri. Cultural, este perceput de poporul român ca un muzeu în aer liber, oraș de cultură și de istorie, supranumit orașul cronicarilor, pentru că mulți fondatori ai culturii române sunt născuți sau au trăit aici, și „capitală spirituală” din punct de vedere spiritual.

Orașul Iași cunoaște un lung proces de urbanizare, începând cu jumătatea secolului al XIV-lea. În secolul al XV-lea, localitatea devine un important centru artizanal, comercial și economic, al cărui nucleu pare situat pe terasa inferioară a râului Bahlui, la intersecția a două drumuri comerciale (Fig.1).

Din punct de vedere al conturului stradal, o importanță strategică a originii orașului este poziția sa la intersecția drumurilor comerciale importante, care privilegiază schimburile. Curtea Princiară la Iași este situată la sud-vestul nucleului, fenomen ce a generat mai târziu o intensificare a urbanizării în această zonă. Astfel, în axa Curții Princiare apărea Strada Mare (sau Strada Princiară), a doua axă de dezvoltare orientată nord-vest (mergând până la Piața Unirii) care va fi ocupată de curțile boierilor, ale înalților demnitari și ale nobilimii, în general, dar, de asemenea, de biserici și prăvălii, care „se citesc” și astăzi, lăsând să apară caracterul medieval (Fig. 2, Fig. 3).

Odată devenit capitală, între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, Iașiul își mărește de patru ori suprafața și devine cel mai mare oraș din Moldova.

Este ușor de remarcat apariția a numeroase noi cartiere, mai ales în nord-vestul, nord-estul și estul nucleului inițial. În plus, o coroană de sate gravitează în jurul centrului urban (Fig.4).

Are loc un important proces de modernizare, nu doar la nivelul arhitecturii, cât și la cel al rețelei de drumuri și a structurii urbane existente. Strada Mare cunoaște o lărgire importantă, însă multe conace de boieri și incinte de mănăstiri nu au supraviețuit intervențiilor. Mai mult, la nivelul țesutului urban, noi spații publice apar sau se multiplică. Este de menționat apariția grădinilor publice, odată cu distrugerea zidurilor de incintă ale Palatului Princiar în 1841, pe amplasamentul actualei Piețe a Palatului.

De asemenea, se deschide o axă importantă, dând naștere unui cartier „cu rang înalt” (cartierul Copou, în lungul actualului Bulevard Carol I) întâmpinând Grădina Copou, care rămâne neschimbată până în zilele noastre.

Ca element component al texturii urbane, piața publică a jucat de-a lungul timpului un rol secundar. Astfel, cea mai mare parte a piețelor din Iași au apărut relativ târziu, odată cu urbanizarea „sistematică”.

Piețele cu contururi regulate sunt caracteristice pentru cartierele noi, rezultate prin intervențiile planificate (Piața Voievozilor, rondurile de-a lungul Aleii Grigore Ghica în cartierul Copou). De aceea am ales trei piețe: Palatului, Unirii și Voievozilor, distincte din punct de vedere al epocii de apariție, morfologic și al ambianței (Fig. 5).

Este vorba despre trei locuri unde viața, în complexitatea sa, cu calitățile și momentele sale dificile, își face simțită prezența la tot pasul. Această complexitate face să trăiască atât de bine, cât și rău aceste spații și este cea care indică „faptele urbane veritabile”, deoarece, pentru a găsi „caracterul”, trebuie cercetate locurile care fac parte din oraș, din cultura și din societatea românească, nu în mod superficial (utilizate pentru că sunt acolo), dar care sunt asumate și integrate de acest oraș, cultură, societate.

Studiu de caz

Apariție/Constituire: Piața Palatului, Piața Unirii, Piața Voievozilor

Perioadă / ani:1564 – Curtea Domnească a Moldovei se mută la Iași

1841 – demolarea zidurilor curții și crearea pieței publice

Regim politic: Principatul Moldovei

1896 - Domnul Mihail Sturdza - Regatul României Mici (Moldova și Țara Românească)

1900 - Regele Carol I al României 1930 - Socialism-comunism

1965 - Dictatorul Nicolae Ceaușescu

Formă / raport la țesut: Spontană: transformarea spațiului privat al Curții Domnești în spațiu public

Configurație de PRAG: Spontană: evoluție naturală a țesutului – lărgirea unei părți din intersecții

Configurație de SOLID: Planificată - inserție într-o mare AXĂ NEGATIVĂ

Funcțiune/practici/întrebuințări: Loc al puterii Funcție comercială (numeroase cafenele, restaurante, cofetării, terase, etc.) Loc de trecere și de promenadă, loc de întâlnire, la scara orașului Loc de promenadă la scara cartierului

Piața Palatului

Cea mai veche, după apariția spațiului propriu-zis (deși în epocă nu purta denumirea de „piață”) este Piața Palatului, datând din secolul al XVI-lea, când Curtea Domnească se mută la Iași, orașul devenind capitala Principatului Moldovei.

Pentru construirea sa a fost ales punctul cel mai bine protejat natural, adică promontoriul terasei inferioare a râului Bahlui, înconjurat de apă și cu control vizual asigurat asupra împrejurimilor. Pentru Piața Palatului, spațiul s-a schimbat enorm, în special, în ceea ce privește cadrul arhitectural, din momentul în care a fost transformată în spațiu public, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Singurul edificiu care a rămas neschimbat din perioada aceea este casa Dosoftei (astăzi devenită Muzeul Literaturii Române). În acest fel se face racordul cvartalului principal cu nucleul comercial-artizanal al epocii, care își păstrează marea sa structură inițială. De reținut este și apariția Uliței Mari, aproape în axul Curții Domnești, care constituia una din laturile faimosului triunghi din centrul orașului: Ulița Mare (Bdul Ștefan cel Mare și Sfânt), Ulița de Jos (str. Grigore Ghica) și Ulița Nouă (Bdul Independenței), având ca vârf spre sud actuala Piața Palatului (Fig.6). Astfel, Ulița Mare ar fi un ax pozitiv: boierii aleg să se instaleze aici, ducând la o creștere a valorii terenului și o puternică monumentalizare. Pe această axă se regrupează toate casele sofisticate și cele mai importante edificii religioase (Biserica Trei Ierarhi, Biserica Albă, înlocuită mai târziu de Mitropolia Ortodoxă etc.).

Este bine de observat că această axă este generată și menținută de implantul Palatului Domnesc, care punctează pozitiv zona, unde domină traiectoriile endoregulate.

Între timp, în spatele Palatului, ideea prelungirii axului pozitiv rămâne încă de actualitate. Pe locul ocupat în secolul al XX-lea de piscinele municipale apare un complex urbanistic ce cuprinde centre de afaceri, zone rezidențiale, comerț, spații verzi și de loisir. Acest proiect se înscrie (cel puțin teoretic) din punct de vedere al structurii urbane, în tipul de raționament caracteristic axului pozitiv, situat în prelungirea Bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind configurația perimetrului Pieței Palatului. În acest sens, este sigur că Piața Palatului reprezintă însăși cauza apariției orașului Iași. Ea este leagănul, inima, elementul generator. Cu această poziție privilegiată în ierarhia orașului, ea reprezintă forța motrică a genezei urbane (axa pozitivă), aplicată nodului comercial-artizanal (axa negativă).

Piața Unirii

„Piața unică și cochetă, realizată cu mari sacrificii de primarii Vasile Pogor, Nicolae Gane și Ioan Diamandi, pentru care au fost făcute exproprieri pentru lărgirea intersecției anterioare (...)” (Mitican, 2009) Aceasta are o amplasare strategică în țesutul urban, fiind situată la intersecția dintre limita vechiului oraș (marcată de str. Golia) și prelungirea axei generate de Ulița Mare prin str. Lăpușneanu și Vechiul Pod Verde (actualul Bulevard Carol I), până la partea de sus a colinei Copou (Fig.7).

Este ușor de observat că axa reprezentată de strada Golia era, în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, zona culturală a orașului Iași. Pe măsură ce o redescoperim, această axă figureaza clar ca finnd pozitivă, valorizată de numeroasele construcții monumentale.

Intersecția ce preceda piața reprezintă spațializarea acestui solid abstract, care permite explicarea apariției Pieței Unirii în acest loc precis și influența pe care aceasta a avut-o asupra dezvoltării orașului.

După cele declarate de către autorități, piața urma să reprezinte amestecul armonios între trecut și prezent, totul având o „ținută contemporană”. Întreaga ambianță efervescentă de dinaintea războiului este înlocuită cu un vid imens și rece, având doar la parterul blocurilor-bară mari spații ce adăpostesc funcțiuni comerciale.

Schema arhitectului Gheorghe Husar prevedea o a treia etapă, care nu a mai fost realizată și ar fi trebuit să rezolve problemele de circulație rutieră din zonă, prin crearea unui pasaj suprateran.

Faptul că a treia etapă nu a fost realizată afectează și astăzi legăturile vitale pentru circulație, în special conexiunea nord-sud a orașului și, în același timp, calitatea spațială a pieței, care este tăiată în două, legătura pietonală facându-se doar printr-un pasaj subteran.

Piața Voievozilor

A treia piață a studiului este mult mai recentă (a doua jumătate a secolului al XX-lea) și face parte dintr-un cartier rezidențial proiectat în 1965, pe terenul unui vechi hipodrom. Astfel, intervenția urbanistică prin care a fost creată această piață este caracteristică perioadei sale de construcție și răspunde exigențelor epocii, cerute de regimul comunist.

În interiorul unui complex rezidențial format din turnuri și din bare, piața arată clar tipul ei de proiectare (Fig 8). Organizarea spațială a cartierului este structurată doar prin existența spațiului liber al pieței care funcționează drept element unificator.

Aceste piețe nu sunt doar rezultatul diferitelor epoci, ci corespund unor diferite moduri de a construi orașul. Pe de o parte, Piața Palatului este un spațiu privat câștigat de oraș și devenit public, în timp ce Piața Unirii este doar rezultatul transformării țesutului urban în concordanță cu exigențele unei societăți care își asumă și își asimilează schimbările culturale și de mentalitate, pe când Piața Voievozilor este un desen proiectat pe un teren gol. Astfel, Piața Palatului și Piața Unirii reprezintă procese spontane de dezvoltare urbană, în timp ce Piața Voievozilor este, fără îndoială, rezultatul urbanismului planificat al orașului (Fig.9). Plecând de la contextul politic al momentului de constituire a piețelor, semnificația lor simbolică se schimbă. Astfel, Piața Palatului este legată fără îndoială de puterea Curții, în timp ce Piața Unirii, așa cum indică și numele său, își datorează crearea unui context politic tumultuos. În contrast, Piața Voievozilor este modalitatea evidentă de expresie a ideologiilor politice ale epocii sale. După cum au fost prezentate, transformările suferite de către cele trei piețe pe parcursul timpului ilustrează caracterul structurant al acestor spații pentru întreagul organism urban. De asemenea, este ușor de găsit o relație între schimbarea de regim politic și diferitele modalități de intervenție spațială asupra spațiilor de tip piață publică.

BIBLIOGRAFIE:

PAQUOT, Th. L’espace public, Paris, La Découverte, 2009;

CHOAY, F.; MERLIN, P. Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, Parif, PUF, 2009;

CHOAY, F. L’Urbanisme, utopies et réalités, Paris, Seuil, 2006;

MERLIN, P. L’Urbanisme, Paris, Presses Universitaires de France, 2009;

ARENDT, H. Qu’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1995;

ARENDT, H. Le système totalitaire, Paris, Seuil, 2002;

ROSSI, A. L’architecture de la ville, Gollion, InFolio, 2001;

SITTE, C. L’art de bâtir les villes, Paris, Seuil, 2001.

*Andreea Grigorovschi este ahitect-urbanist; asistent la ENSAS (Ecole Nationale Supérieure d’Architecture de Strasbourg); doctorand în arhitectură, urbanism și amenjarea teritoriului la Université de Strasbourg, Franța; cercetător al laboratorului AMUP (Architecture Morphologie Urbaine et Projet), ENSAS.

*Mircea Grigorovschi este lector dr. arh. la Facultatea de Arhitectură „G.M. Cantacuzino” din Iași.