Argument la temă: Spațiul public

Spațiul public este o noțiune, o sintagmă care suportă numeroase extensii și glisări semantice, care ridică dificultăți de interpretare tocmai pentru că aria de semnificații care o însoțește este atât de largă. De aici și bogăția de perspective, abordări și interpretări teoretice care încearcă să-i surprindă pluridimensionalitatea. Nu poate fi redus la una sau alta din calitățile sale, fără a-i pierde din substanță și semnificații, decât din rațiuni analitice sau din motive pur practice.

Spațiul public este, pe de o parte, un concept utilizat în arhitectură și urbanism, dar și unul înscris în sfera filosofiei și în cea a sociologiei politice. Analogia cea mai interesantă care îi surprinde adevărata sa natură este cea de câmp, termen împrumutat din fizică. Spațiul public poate fi, din această perspectivă, un câmp al interacțiunii în care se manifestă și se dezvoltă relații spațiale, socio-politice și culturale. Este, mai presus de orice, un sistem evolutiv, în permanentă actualizare.

Mai mult, spațiul informațional, o formă de manifestare a spațiului public, o ipostază virtuală a sa, prin vectorii săi de propagare - mass-media, telefonie, internet - se suprapune printr-o rețea densă spațiului privat, într-o încercare frenetică de a i se substitui. Acestă tendință de dilatare a spațiului public contribuie însă la fragmentarea sa.

Este, în același timp, o entitate reală, materială, dar și una simbolică.

Înțelegându-l doar ca entitate topografică cu o geometrie variabilă, spațiul public se caracterizează prin materialitate, prin formele sale determinate de statutul juridic, de modul de utilizare și de tipul activităților desfășurate. El regrupează toate locurile care aparțin domeniului public, accesibile locuitorilor, dar supuse reglementărilor. Își dezvăluie mai evident atributele, prin comparație, în cadrul binomului în care el ființează și este asociat: spațiu public-spațiu privat. Acestea se diferențiază prin modelări morfo-spațiale cu trăsături proprii, prin tipuri și forme de comunicare distincte, prin exigențe diferite, prin mod de administrare și posesie.

Spațiul public se structurează prin lege socială¹, iar cel privat - conform valorilor, mentalităților, exigențelor și practicilor individuale.

Ceea ce îl deosebește de spațiul privat este faptul că aparține și este supus convențiilor sociale, mentalităților și obiceiurilor comunităților care-l utilizează. Spațiul public e un spațiu al confruntărilor culturale. Este și al comunicării, al participării, însă între cei care-l folosesc se pot exprima atitudini și comportamente foarte variate. Modul în care este administrat, folosit și asimilat poate să-i potențeze calitățile sau să-i dezvăluie slăbiciunile, care, de cele mai multe ori, se dovedesc toxice pentru ceilalți și pentru comunitate.

Un spațiu privat își poate inversa calificarea, devenind public, în ciuda regimului său juridic, atât timp cât este accesibil tuturor. Invers, exisă posibilitatea însușirii abuzive a spațiului public, des exersată în interes privat. Expresie a individualismului exagerat și agresiv, a rapacității sau a comportamentului deviant, acest fenomen se manifestă deseori în condițiile în care spațiul public nu are identitate, nu e folosit sau nu e responsabil administrat.

Zona de suprapunere între spațiul public și cel privat este flexibilă și se negociază permanent. Atunci când aceasta este identificată, configurată și modelată în formele specifice spațiului intermediar și însoțită de praguri consecutive, ea garantează, prin spațiile de tranziție astfel determinate, existența atât a spațiilor publice, cât și a celor private, fără a le altera calitățile. Generatoare de sociabilitate comunitară, acolo unde ele există, spațiile de tranziție se caracterizează prin accesibilitate controlată, mod de folosire mixt și administrare, de regulă, privată.

Spațiul public e și un spațiu simbolic, al memoriei și continuității vieții urbane. Imaginea pe care o colectivitate o are asupra unui spațiu exprimă modul în care este perceput și fixat în conștiința comunității. Caracterul acestuia este dependent de semnificațiile pe care le transmite utilizatorilor. Acest aspect a fost analizat de numeroși autori. De pildă, pentru a descrie sugestiv evoluția spațiului urban, F. Choay sugerează că spațiul public a fost, pe rând, spațiu al contactului în Evul Mediu, spațiu de spectacol în perioada clasică, spațiu de circulație în era industrială și spațiu al conexiunii în timpurile noastre².

Din perspectiva semnificațiilor politice, spațiul public este, cum observa J. M. Besse, o formă de acțiune colectivă și de coeziune politică, care nu a fost întotdeauna reglementată de stat. Această formă de acțiune nu are în mod necesar o expresie spațială³. J. Habermas propune o altă ipostază politică a spațiului public, cea de intermediar în manifestarea voinței autorității⁴, iar J. Dewey îl reprezintă ca o sferă intermediară între societatea civilă și stat⁵.

Raporturile de putere și schimbul de idei sunt relații politice care se manifestă, finalmente, în spațiul public. „Spațiul dintre oameni”, așa cum îl denumea H. Arendt, este cel în care se naște politica⁶, iar mediul în care se materializează este cel al polis-ului.

Există și se manifestă în spațiul public numeroase forme de comunicare politică. Aici se susține discursul, se dezbat și se impun măsuri politice. Și tot aici se consumă acțiuni și evenimente cu același caracter. În acest context, agora se dovedește a fi prima si cea mai adecvată configurație a spațiului public material, fiind, prin excelență, purtătoarea semnificațiilor vieții sociale și politice a orașului.

El este spațiul vieții publice, al interacțiunilor sociale, mediul de dezvoltare al sociabilității, al civilității și responsabilității civice. Dar spațiul public este și o scenă a rolurilor pe care indivizii le joacă convențional, în chei multiple, conform unor coduri sociale și culturale. După cum observa R. Sennett⁷, rolurile sunt cu atât mai divizate și jocul, fără a fi fals sau doar mimat, mai impersonal, cu cât contactele sociale sunt mai largi, mai superficiale și mai efemere.

Din nefericire, nu de puține ori, și mai ales în ultima vreme, spațiul public este creionat în perspective sumbre. În analizele cercetătorilor, dar și în percepția publicului, confirmată prin interviuri și anchete sociologice, spațiul public se dovedește a fi alienant, extenuant, străin și anomic. Alterarea progresivă a calităților sale poate conduce, în final, la inhibarea manifestării atașamentului și afecțiunii, la instalarea apatiei și dezinteresului față de ceilalți. În acest scenariu, descris de S. Millgram, consecințele sunt dintre cele mai nefaste, conducând la ignorarea, filtrarea și blocarea interacțiunilor sociale⁸.

Elocventă este imaginea, desprinsă parcă din celebrul triptic al lui Bosh, pe care P. Flichy o propune în acest sens: o societate a străinilor, în care indivizii trăiesc înconjurați și protejați de membrana propriei lor bule comunicaționale⁹.

1. Sinescu, Călin - Spațiul public al comunicării politice, Sfera Politicii nr. 141, 2009.

2. Choay, Françoise - Espacements, Milan, Skira, 2003, p. 42-43.

3. Besse, Jean-Marc - L’espace public : espace politique et paysage familier, Rencontres de l’espace public, Lille, 2006.

4. Habermas, Jürgen - L’Espace public. Archéologie de la publicité comme dimension constitutive de la sphère bourgeoise, Paris, Payot, 1978.

5. Baume, Sandrine - L’espace public et la formation du peuple, La vie des Idées, 2009 apud Dewey, John Le Public et ses problèmes, Farrago, 2003.

6. Arendt, Hannah - The Human Condition, Chicago: University of Chicago Press, 1998.

7. Sennett, Richard - The Fall of Public Man, Knopf, 1977.

8. Milgram, Stanley - The experience of living in cities, Science 167:1461-8, 1970.

9. Patrice Flichy - Une Histoire de la communication moderne: espace public et vie privée, La Découverte, 1991. Ideea unui spațiu personal care înconjoară individul nu este nouă. După E. Hall, oamenii au prin naștere un mecanism de distanțare față de ceilalți, care îi ajută să-și controleze contactele sociale. Conceptualizat ca o sferă care protejează fiecare individ, spațiul personal variază în mărime în funcție de tipul relației sociale și de situații. Limitele devin perceptibile doar atunci când sunt agresate de diversele tipuri de contact cultural și social. [Low, Setha M. și Lawrence-Zúñiga Denise (ed.) - Anthropology of Space and Place: Locating Culture, John Wiley & Sons, 2003, p. 4 apud Hall, Edward T. - Proxemics. Current Anthropology, 9(2), 1968, p. 83-95].