Calea Victoriei - Oglinda zgâriată

Imaginea noastră este Calea Victoriei. Nimic nu ne arată lumii și nouă înșine mai lămuritor și posibil plăcut în același timp decât o face ea. Nu are vechime adâncă în timp, au trecut numai trei sute de ani de la hotărârea lui Constantin Brâncoveanu de a deschide pe aici un drum mai direct de la Curtea Domnească spre Târgoviște. Către Ulița Mare - Podul Mogoșoaiei cum se numea pe atunci, s-au înghesuit interesele avuților și puternicilor vremii pentru locuire și comerț.

Singură și faimoasă, a atras atâția încât, pe la 1920, ajunsese greu de folosit și autoritățile vremii au hotărât să-i adauge în sprijin bulevardele Lascăr Catargiu - General Magheru - Ion Brătianu, care la rândul lor, prin calitatea spațiului public și arhitectura clădirilor care le mărginesc, au devenit repere identitare ale Bucureștilor. Afară de croirea noului bulevard s-au făcut și încercări de corectare parțială a traseului medieval al Căii Victoriei, de lărgire a lui și de înlocuire a clădirilor care se socotea că nu mai răspund nevoilor timpului, cu altele mai falnice, reprezentative (Palatul Regal, Palatul Poștei, Palatul CEC, Ateneul, Casa Armatei etc). Cu toată vigoarea și emfaza noilor bulevarde, Calea Victoriei a rămas strada de suflet a bucureștenilor.

Calea Victoriei veșnic în devenire, cu amestecul de clădiri din toate vârstele ei, cu diversitatea de înălțimi și stiluri, cu nehotărârea traseului sinuos, când strâmtorat, când cu lărgiri neașteptate, este strada care materializează în spațiu cel mai bine spiritul bucureștean și a fost folosită de localnici cu bucurie, dar și de cei aflați în trecere pe aici și care au găsit-o ca fiind diferită de ce-i prin alte părți de lume și, în același timp, ca având mult farmec.

Arhitectul și profesorul italian Giuseppe Cinà, urmare a unei vechi și atente cunoașteri a capitalei noastre, scrie: „Calea Victoriei este strada-reper a Bucureștiului și rămâne artera cea mai bogată în monumente și funcții de importanță națională. Ea este și o antologie de locuri simbolice ale Bucureștiului și ale întregii țări, atât datorită evenimentelor istorice care au avut loc aici, cât și istoriei reprezentate de clădirile și spațiile sale deschise; în trecut, ea a fost tribuna de la care țara se înfățișa lumii”¹. Nu trebuie să ne facem iluzii și să uităm de simțul modestiei. Ne-o spune același autor: „...Calea Victoriei nu se pretează încercării de a extrage o imagine de sinteză cu aspecte originale. Artera nu atinge totuși statutul bulevardelor Champs Élysées de la Paris sau Ramblas din Barcelona (pentru a cita două din cele mai eclatante cazuri), care reprezintă orașul căruia îi aparțin într-atât încât constituie o marcă, un simbol al acestuia. În cazul Căii Victoriei, scena principală a identității Bucureștiului, este mai ușor să percepi imaginile reprezentative ale acesteia prin intermediul urmelor fragmentare ale timpului, ale cronicii, ale evenimentelor, decât prin intermediul imaginilor de ansamblu, tocmai pentru că acestea se revendică în mare măsură din stilurile occidentale. Adeziunea la cultura europeană a impus destule sacrificii în materie de întrerupere a liniilor de legătură cu tradiția locală. Atingerea acestui obiectiv a comportat negarea orașului premodern otoman. Construirea identității este un proces fluctuant, soldat adesea cu pierderi relevante”². Recunoscând că în încercarea noastră de a fi europeni, copiind aidoma și uneori fără discernământ modele occidentale, am reușit să le semănăm mai mult în detalii decât în ansamblu, poate că ar trebui să prețuim încă mai mult Calea Victoriei, oglinda noastră.

Spiritul pragmatic, individualist, căutător să îndeplinească în primul rând dorințele celor puternici, celor ce trăiesc orașul și propria viață din mașină, al anilor din urmă, a ales din multele roluri pe care această stradă le poate juca în viața Capitalei numai pe acela de canal pentru circulația rutieră. Au dispărut trotuarele, au fost izgoniți pietonii, vitrinele destinate privirii atente la detalii au devenit zadarnice. Este o stradă brusc îmbătrânită și sărăcită de vremurile grele prin care a trecut în ultimii patruzeci de ani și pe care nu prea mai ai de ce să întârzii. Dacă ea a rămas oglinda noastră în lume, trebuie să recunoaștem că imaginea pe care o reflectă acum despre noi nu este tocmai măgulitoare.

Citiți textul integral în numărul 6/2012 al revistei Arhitectura.

Fotografii Constantin Enache

NOTE:

1. Giuseppe Cinà - București de la sat la metropolă, identitate urbană și noi tendințe - Editura Capitel 2010, pg. 27

2. Giuseppe Cinà - București de la sat la metropolă, identitate urbană și noi tendințe - Editura Capitel 2010, pg. 29

Bibliografie:

1. Giuseppe Cinà, București, de la sat la metropolă, Editura Capitel 2010.

2. Nicolae Lascu, Bulevardele Bucureștene, Editura Simetria, 2011.

3. Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului - Istoria unui ideal, Editura Basilica, 2011.

4. Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Editura Paideia, 1998.

5. Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, Editura Humanitas, 2011.