Lizica Codréano - Une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne. Fage, 2011

Cercetările mele în domeniul sculpturii secolului al XX-lea m-au condus la reflecții privind posibilitatea artistului de a capta și de a reda mișcarea. Într-un eseu publicat în revista Ligeia, ianuarie-iunie 2012, intitulat „Brâncuși: « La sculpture nous fait danser »”, propun un întreg itinerar în sculptura secolului al XX-lea pentru a arăta fascinația celor mai mari sculptori, de la Rodin, Bourdelle și până la Brâncuși, trecând prin toata avangarda, în fața dansului - expresia trăirii corporale - și a dansatorului. Dacă Rodin se declara „neputincios” în a reda măiestria dansatoarelor de la baletul regal al Cambodgiei, care au dat spectacole la Paris în 1906, alți artiști, precum Bourdelle, Gaudier-Brzeska, Archipenko, Gonzalez, au sculptat dansatoare, surprinzând o anumită mișcare, un anumit gest.

Pare curios să tratezi tema dansului la Brâncuși, când nu se cunoaște nicio sculptură reprezentând vreo dansatoare. Ceea ce este important însă în creația artistului român este faptul că el a „trăit” dansul printr-o observație atentă: încă din anii 1920, atelierul său era frecventat de tinere dansatoare venite la Paris să-și perfecționeze formația. Artistul - care la acea data practica fotografia și, mai târziu, filmul - a înregistrat pe peliculă secvențe de dans, fericit că prin acest procedeu poate reține câteva momente din spectaculara artă efemeră. Printre numeroasele fotografii, am identificat o dansatoare română, Lizica Codreanu, al cărei nume apare și în corespondența cu sculptorul.

Ȋn 1995, Biblioteca Națională a Franței, cu ocazia expoziției Le cinéma au rendez-vous des arts : France, années 20 et 30, publică un catalog a cărui copertă este ilustrată cu o imagine din filmul lui René Le Somptier, Le Petit Parigot, realizat în 1926. Ilustrația o prezintă pe aceeași dansatoare, depre care nici specialiștii dansului nu aveau prea multe informații. Pentru mine însă personajul începea să devină extrem de interesant, fapt pentru care m-am hotărât să merg pe urmele acestei artiste, având ca punct de plecare arhivele Brâncuși și arhivele personale - puține la număr - ale fiului ei, stabilit la Paris.

Cercetarea s-a dovedit fructuoasă, pentru că am descoperit că Lizica Codreanu devenise foarte cunoscută în mediile de avangardă pariziană încă de la venirea ei la Paris, în 1920. Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este faptul că artista și-a impus încă de la început personalitatea și nu s-a aliniat școlii de balet pentru care venise la Paris, ci a încercat să-și afirme propriile idei prin improvizații și performanțe, care la acea dată marcau o adevărată schimbare în însăși concepția dansului. La un moment dat, ea dispare de pe scenele pariziene: prin căsătoria cu scriitorul și jurnalistul Jean Fontenoy, ea își întrerupe activitatea pentru a-l urma în misiunile sale în Orient. Experiența orientală a Lizicăi i-a dat idei în a continua experimentarea mișcării corporale printr-o metodă care se situează între artă și medicină, prin yoga. Lizica practică yoga și, când revine la Paris, deschide un cabinet de hatha-yoga, unde „tratează” numeroase personalități din lumea culturală internațională, printre care vedete de la Hollyood sau membri ai familiilor princiare europene. Inventivă, Lizica propune cursuri de yoga ca un tratament psiho-somatic pe care-l perfecționează în colaborare cu medici și cu puținii specialiști în domeniu.

Pentru acest parcurs a trebuit să cercetez documente privitoare la atmosfera artistică a Bucureștilor de la început de secol al XX-lea, mai ales că, în acea perioadă, nu exista o școală de dans. Școala de Belle-Arte din București era doar punctul de plecare al acestor artiști care, dacă aveau posibilități materiale, luau cursuri particulare de dans și plecau apoi în străinătate să se perfecționeze. Astfel, în prima parte a cărții, în capitolul „Bucarest, le rêve de la danse / Bucureșt: vise și proiecte de dans”, am încercat să refac ambianța capitalei românești în această perioadă, când tinerii plini de visuri și aspirații, se antrenează în tot felul de activități culturale, contribuind astfel la înflorirea artelor în România începutului de secol, care cunoaște o adevărată deschidere către Europa.

Mai bogat în informații, capitolul al doilea: „Paris, le début d’une nouvelle vie / Paris: confruntarea cu scena internațională”, mi-a permis să conturez o imagine de ansamblu a artelor în deceniul activității pariziene a Lizicăi: din 1920 până în 1928, bazându-mă pe corespondența dansatoarei cu personalități ale avangardei pariziene precum Sonia Delaunay, Fernand Léger, Tristan Tzara și alții.

Atelierul lui Brâncuși, ca „laborator” al artei moderne, este prezentat aici și ca scenă a desfă-șurării celor mai îndrăznețe performanțe la care participă direct sculptorul, care-i compune costumul pentru interpretarea Gymnopediilor lui Erik Satie, compozitorul, prieten bun al sculptorului, asistând cu satisfacție la punerea în scenă a pieselor sale muzicale.

Cu „L’Aventure orientale / Aventura orientală”, am adus informații cu totul inedite despre această parte puțin cunoscută a vieții Lizicăi, pentru că, prin căsătoria cu Jean Fontenoy, ea dispare de pe scena artistică franceză. Personaj lăsat în umbră de istoricii francezi pentru colaborarea sa cu regimul de la Vichy, Jean Fontenoy revine în actualitate - fericită coincidență! - printr-o biografie apărută la Stock (Gérard Guégan, Fontenoy ne reviendra plus, 2011) cu câteva luni înaintea publicării biografiei Lizicăi. Am făcut o cercetare atentă a arhivelor și lucrărilor de istorie pentru această perioadă „tulbure” despre care mult timp fiul artistei nu a dorit să vorbească. În schimb, pentru perioada revenirii ei la Paris, când și-a deschis cabinetul de hatha-yoga și a lansat o adevărată „modă” cu această metodă, am beneficiat de arhivele personale și mai ales de un manuscris dactilografiat pe care Lizica îl pregătise, în colaborare cu asistentul ei - devenit mai târziu un cunoscut scriitor, Franco Lucentini - pentru o carte despre practica sa. Interesantă din punct de vedere al prezentării stadiului la care a ajuns hatha-yoga la acea perioadă, dar, din păcate, insuficient de convingătoare privind prezentarea metodei personale a Lizicăi, cartea a rămas în stadiul de manuscris pe care cercetători români și-au propus să-l reia și să-l traducă în română. De altminteri, cartea mea despre Lizica Codreanu va apărea în noiembrie 2012, în traducere românească la Editura Vellant din București, și va beneficia de întreg corpusul de ilustrații. Imaginile, majoritatea inedite, mi-au fost puse la dispoziție de fiul și de nepotul Lizicăi Codreanu, acesta din urmă, Frédéric Fontenoy, artist fotograf, îngrijește cu profesionalism fondul acesta prețios.

Deși nu a fost considerată o stea în domeniul dansului, ca Loïe Fuller, ca Isadora Duncan sau Martha Graham, Lizica Codreanu a participat prin creațiile ei la evoluția acestei arte rămase mult timp încorsetată în structuri rigide și care își înnoia metodele la început de secol al XX-lea, când tânăra artistă română intra în această aventură europeană. Pentru publicul parizian din perioada interbelică, numele ei era familiar în anumite cercuri, dar el este total necunoscut publicului român. De aceea, am considerat util să-i povestesc parcursul excepțional în care se reunesc mai multe cariere.