V.I.C. - Very Important Chair

În proiectul V.I.C. „Very Important Chair” s-au implicat și câțiva arhitecți: Nicolas Dufeu, Andrei Ivănescu, Arthur O’Looney, Asociația Paramongols, Șerban Sturdza, Dorin Ștefan și, nu în ultimul rând, Alexandru Popovici.

Expoziția este găzduită de galeria BARIL din Cluj. www.baril.ro

Revista Arhitectura: Ce anume v-a determinat să vă implicați în proiectul V.I.C.?

Dorin Ștefan: M-a prins încă de la început povestea V.I.C.-ului, i-am și scris un text, pentru că am cunoscut acea lume, de unde provine V.I.C.-ul, din interiorul fabricilor din perioada comunistă (în anii ‘60, tatăl meu mă lua din când în când la el, la Fabrica de Scule din Râșnov, iar în liceu aveam practica obligatorie la Uzina Tractorul din Brașov). V.I.C.-ul era un accesoriu pentru a lua masa în pauza de la ora 11.00 (pentru schimbul 1). În fabrici și uzine se lucra în trei schimburi, zi și noapte, primul schimb de la ora 7 la ora 15. Era o masă improvizată, la locul de muncă, semăna cu masa țăranilor la coasă: ceapă, slănină, pâine, lângă strung sau lângă bancul de lucru. V.I.C.-ul era o necesitate și se realiza din ce era la îndemână, din materialele din care se făceau burghie sau tractoare. Dar nu era o încropeală oarecare. Venea dintr-o mentalitate a respectului pentru lucru.

Arthur O’Looney: La început m-am familiarizat cu conceptul scaunului V.I.C. cunoscându-l pe Alex Popovici într-o seară de iarnă, într-un café bar din București. Comunicarea noastră a fost limitată, întrucât niciunul dintre noi nu vorbea limba celuilalt. Totuși, prin gesturi, amintindu-mi de franceza învățată în școală, ajutat de câteva pahare de vin roșu, a început să se contureze imaginea acestui proiect. Entuziasmul lui Alex Popovici împreună cu povestea stranie despre muncitorii curajoși și inovativi din România lui Ceaușescu și scaunele lor ascunse mi-au trezit interesul de a accepta invitația de a participa la acest proiect.

Nicolas Dufeu: Am luat parte cu mare plăcere la această aventură. De la început, Alexandru Popovici mi-a făcut cunoștință cu un ebenist foarte talentat, Gérald Perrin, de la atelierul Kwantiq, care m-a ajutat să realizez V.I.C TEN. Pe de altă parte, istoria tranziției de la comunism la capitalism mă interesează mult, și astfel am început să mă gândesc la proiectul meu. R.A.: A proiecta o clădire, un spațiu public, o fântână sau un scaun. Care considerați că sunt diferențele și similaritățile în abordarea problemei?

Dorin Ștefan: Interes, cunoaștere, performanță. Se schimbă doar scara. Și, desigur, povestea. Povestea este de bază, ea dă substanță finalului.

Arthur O’Looney: Pentru început trebuie să spun că abordarea designului pentru orice fel de proiect, fie un scaun sau o clădire, variază de la persoană la persoană. Cu toate acestea, consider că pot fi trasate câteva similarități ce privesc principiile bazice ale designului, ca de exemplu: adecvarea funcțiunii, ușurința manu–facturării, atenția la detaliu și, bineînțeles, cel mai evaziv și subiectiv princiu, frumusețea. Consider că în designul oricărui obiect sunt mai multe similarități, decât diferențe, eu personal nu încerc să îmi modific abordarea în funcție de o situație sau alta. Bineînțeles un proiect poate fi diferit de un altul în manieră tehnică, în funcție de dimensiuni sau poate prin complexitate, dar acestea sunt doar diferențe fizice, care nu ar trebui să influențeze semnificativ procesul creativ al metodei de lucru a designerului. Poate în absența unui client exigent sau a unui termen-limită strict, designerul se va simți mai puțin presat, cu toate acestea consider, în cele din urmă, că inspirația determină o pesoană să creeze într-un anumit fel, iar modul în care o transformă în realitate, cel puțin pentru mine, nu se schimbă de la proiect la proiect.

Nicolas Dufeu: Alexandru Popovici a situat clar scaunele sale, până atunci anonime, în domeniul artei, consider că aceasta este profunda originalitate a proiectului. Fiecare V.I.C. urmează o traiectorie diferită potrivită fiecărui autor, nu este nimic de rezolvat, doar de a-i găsi un ecou, o rezonanță particulară.

R.A.: Care este mesajul scaunului V.I.C. conceput de dumneavoastră?

Dorin Ștefan: Este o continuare a V.I.C.-ului prefabricat de Alex Popovici și, în același timp, o întoarcere la ceea ce ar fi putut fi V.I.C.-ul fără „suportul” Alex. Folosind materialele la îndemână, acum, pe bancul de lucru din atelierul mecanic, „de casă”, al socrului meu. Dincolo de povestea V.I.C.-ului, m-a fascinat determinarea cu care Puiu Căciulescu, inginer de baraje, oriunde se instala într-un șantier domestic (pentru că eu l-am cunoscut în această ipostază), întâi își făcea un banc de lucru, cu menghină, scule și o mulțime de „șurubărărie” strânse spre a folosi cândva, la ceva. Am regăsit fascinanta mentalitate de a se așeza în lucru. În acest sens, propunerea mea nu aduce timpul înapoi, ci este o încropeală la timpul prezent a mentalității „merge și așa”. Și se numește „domnul Goe”.

Arthur O’Looney: Când am văzut scaunul „meu” V.I.C. am fost impresionat de simplitatea și de scara designului. M-a emoționat faptul că un astfel de obiect mic, modest, din lemn simplu și oțel turnat, poate simboliza lupta titanică dintre acești oameni și statul comunist. Inspectându-l, am observat că suprafața lemnului are defecte datorate apariției unor mici fisuri. Încercând să găsesc motivul fisurilor în structura obiectului și fără să găsesc unul direct, am ales să inventez unul, care a devenit un tăietor de lemne cu toporul ridicat, având un 1 inch înălțime. Pentru mine, această mică influență externă sub forma unui om mânuind o unealtă periculoasă simbolizează relativa importanță a oricărei creații umane. În timp ce precar cocoțat pe marginea scaunului din lemn, această aparent fragilă și anonimă figură, concentrat adânc în efortul său, orb la ceea ce îl înconjoară, expune de fapt fragilitatatea scaunului în sine. Această figură singuratică a localizat o slăbiciune în suprafața lină și lustruită, care în timp, ca un companion apropriat, va conduce lent către inevitabila distrugere. Am ales să îl numesc „Ananke”, zeitatea greacă primordială a inevitabilului, personificarea necesității și a destinului. Prezentată adesea ca purtând o torță. Poartă lumina care va lumina toate lucrurile, fiecare având destinul lui. În acest caz torța a fost înlocuită cu toporul acestui mic om. Este o lumină înflăcărată prin strălucirea oțelului, dar realitatea ultimă a făpturii, ciclul vieții și al morții al tuturor lucrurilor, prin sistemele lor politice corupte sau printr-un simplul scaun, vor avea în cele din urmă să ajungă să suporte.

Nicolas Dufeu: Am încercat să disimulez sub o altă funcțiune, absurdă, cotidiană, un scaun camuflat în suport de cuțite. Această nouă funcțiune evocă o anumită ambiguitate între un loc de șezut rănit sau armat, totul în timp ce am păstrat forma de tort.

Detalii

https://www.facebook.com/pages/VIC-Very-Important-Chair/206690752717466

www.fabricadepensule.ro