RDW

Consolidare, restaurare, refuncţionalizare. Palatul vechi al Băncii Naţionale a României, strada Lipscani, nr. 25

Accesul în Sala de Marmură din holul principal

Scurtă prezentare

Valoarea arhitecturală a palatului Băncii Naţionale a României din strada Lipscani, numit şi Palatul vechi, marchează un moment aparte pentru arhitectura sfârşitului de secol al XIX-lea din Bucureşti.

Clădirea se distinge prin armonia proporţiilor, echilibrul volumelor şi o bogăţie ornamentală specifică arhitecturii edificiilor publice europene ale epocii.

Arhitectura palatului a impus stilul eclectic de factură academică ca mod propriu de exprimare pentru clădirile publice de primă importanţă şi a schimbat modul de percepere al centrului comercial al Bucureştilor.

Ceea ce îi conferă un loc privilegiat este expresia caracterului de bancă: o inevitabilă monumentalitate căreia îi este asociată o forţă expresivă prin regularitate, echilibru, distincţie şi masivitate, o deschidere ponderată spre stradă, iar, în interior, realizarea Sălii Ghişeelor conform celor mai noi norme europene ale vremii şi o atentă ierarhizare a spaţiilor.

Clădirea a suferit în timp mici modificări care nu au afectat însă ansamblul – adăugiri, restaurări, recondiţio-nări – iar pentru a face faţă cerinţelor lumii financiare moderne, i s-a alăturat în 1940 un nou palat, cel din Strada Doamnei, cu care funcţionează şi astăzi ca un tot unitar.

Este remarcabil faptul că Palatul vechi, gândit şi construit pentru Banca Naţională a României, şi-a păstrat neîntrerup destinaţia şi integritatea, fiind o imagine definitorie a unei instituţii bancare de cel mai înalt prestigiu.

Starea clădirii la începutul anilor ’90

După 1990, primul deceniu a lansat Banca Naţională, ca de altfel întreaga societate românească, într-o perioadă de profunde transformări. Palatul rezistase timpurilor. Împlinise 100 de ani, păstrându-şi prestigiul şi autenticitatea. A asimilat transformările funcţionale impuse de vremuri, fără să-şi fi denaturat prestanţa. A suportat calamităţile, fără să-şi fi ştirbit integritatea. Palatul îşi sporise în mod clar valoarea.

Starea sa însă oglindea faptul că, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol (1940-1990), nu se realizaseră lucrări de conservare sau restaurare, ci doar de întreţinere şi reparaţii, de multe ori de o calitate îndoielnică. Chiar şi modul de utilizare a spaţiilor era impropriu.

Imobilul avea nevoie de intervenţii masive în lucrări de modernizare, restaurare a valorilor de patrimoniu, consolidare şi refacere a tuturor categoriilor de instalaţii.

Restaurarea şi refuncţionalizarea palatului se impunea cu atât mai mult cu cât funcţionarea actuală a băncii, inclusiv prin utilizarea sistemelor informatice, stabileşte o altă relaţie cu publicul, care schimbă succesiunea tradiţională a spaţiilor. Conducerea băncii a hotărât începerea procesului de consolidare, restaurare şi refuncţionalizare. Amploarea fără precedent a demersului a solicitat un plan realist şi coerent, dublat de o decizie fermă. Primul deceniu a fost consacrat fundamentării deciziei, documentării, cercetării, realizării studiilor istorice şi a proiectării, iar din anul 2003 s-a deschis şantierul, au început lucrările.

Citiți textul integral în numărul 6/2012 al revistei Arhitectura.  

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog