Interviu

Dosar patrimoniu Roșia Montană - interviu cu Ștefan Bâlici

Roșia Montană la începutul secolului al XX-lea
foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke

[caption id="attachment_7477" align="aligncenter" width="630"]Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke Roșia Montană la începutul secolului al XX-lea

foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke[/caption]

„SITUL POATE FI ÎNCĂ SALVAT ȘI SE POATE ÎNCĂ SALVA ȘI PATRIMONIUL CONSTRUIT - CEL CARE MAI EXISTĂ AZI.”

Ștefan Bâlici este arhitect, conferențiar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu", București, Departamentul de Istoria și Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului. Ștefan Bâlici este vicepreședinte al Asociației ARA - "Arhitectură. Restaurare. Arheologie". Adrian Bălteanu: Cum s-ar putea descrie succint ceea ce conferă importanță culturală Roșiei Montane? Vă rog să puneți accent pe valoarea arhitecturală. Ștefan Bâlici: Este vorba despre multitudinea de elemente care, combinate, formează un sit cu totul excepțional în Țara Moților, în Munții Apuseni. Chiar dacă există în zonă și alte situri miniere istorice, niciunul dintre ele nu a păstrat, cum este cazul la Roșia Montană, o asemenea bogăție de vestigii importante, databile începând din preistorie și până în contemporaneitate. Este o bogăție de elemente valoroase care pot fi urmărite începând de la arhitectura subterană (mă refer la sistemele de exploatări miniere subterane în termenii aceștia, cei ai unei veritabile arhitecturi subterane) și până la arhitectura peisajului. O extraordinară varietate a semnelor lăsate de om în registrul arhitectural. Desigur, nu putem închide acest succint tur de orizont arhitectural fără să ne oprim asupra clădirilor care alcătuiesc fondul construit actual: locuințe, biserici, construcții administrative, comerciale, sociale sau industriale. A.B.: Vă rog să enumerați câteva dintre clădirile reprezentative ale localității. Ș.B.: Palatul administrativ din perioada austro-ungară, o clădire remarcabilă de sfârșit de secol al XIX-lea, eclectică și cu accente baroce; sediile cluburilor minerești - cazinoul din piața centrală sau clubul din partea de jos a localității, ambele fiind exemple expresive ale arhitecturii de extracție urbană de la Roșia, de factură eclectică și, respectiv, barocă târzie; cele cinci biserici istorice și cele două din satul vecin, Corna, acoperind registre stilistice variate, de la vernacular la baroc și la clasicism; școlile; clădirile întreprinderii miniere de stat. Putem continua. Toate acestea sunt manifestări valoroase ale unei adaptări în cheie vernaculară a unor elemente ale stilurilor arhitecturale reprezentative pentru Transilvania începând din sec. al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul următorului. A.B.: A fost Roșia Montană, în această perioadă de maxim al creației arhitecturale, care îi dă caracterul de astăzi, un sat sau un oraș? Ș.B.: Dacă este să trasăm distincția între sat și oraș, putem să ne referim la definiția cu bătaie lungă în istorie, propusă de Toynbee - orașul este așezarea care nu își poate produce autonom toate cele necesare existenței locuitorilor săi - și din această perspectivă probabil că Roșia Montană a fost, de-a lungul întregii sale existențe, un oraș, sau putem să ne referim la o definiție mai actuală, în care se consideră prezența sectorului terțiar definitorie pentru o așezare urbană, și din nou vom constata că la Roșia Montană orientarea predilectă către activitățile de extracție a fost contrabalansată printr-o dezvoltare neobișnuită a comerțului și a serviciilor, incluzându-le pe cele financiar-bancare sau de loisir. Roșia Montană istorică a avut o intensă și diversificată activitate economică. Particularitatea aceasta este vizibilă și astăzi, cu precădere în zona Pieței, prin numărul mare de clădiri cu spații comerciale sau publice la parter, prin modul de grupare a clădirilor, prin prestanța lor arhitecturală. Dar, în același timp, chiar și clădirile care exprimă cel mai împlinit caracter urban au un puternic substrat vernacular, local, care se citește în organizarea spațială sau în structura constructivă. Mă refer la gruparea liniară a încăperilor, de-a lungul unui spațiu de distribuție așezat pe latura dinspre curte, o cursivă care nu este altceva decât târnațul local (prispa), sau la alcătuirea constructivă a caselor, care este tot tradițională, cu un parter sau demisol din zidărie de piatră și etajul din bârne de lemn, în sistem Blockbau, peste care se așterne tencuiala și decorația arhitecturală urbană. Planșeele de lemn adoptă în majoritatea cazurilor soluția locală, am putea să o numim „de tip dală”, rezultată prin alăturarea de bârne de lemn una lângă alta pe toată suprafața, solidarizate între ele cu cepuri de lemn (un astfel de exemplu, pe o suprafață considerabilă, se găsea la fostul Palat Administrativ înainte de recenta intervenție asupra sa). Apoi, până la începutul secolului al XX-lea, totul era acoperit cu șindrilă, care se păstrează la multe clădiri până spre jumătatea secolului și, ascunsă sub învelișuri de tablă sau de azbociment, subzistă până astăzi. Expresivele acoperișuri baroce, care mai pot fi văzute și astăzi la Roșia Montană, sau cele eclectice erau îmbrăcate în șindrila specifică construcțiilor tradiționale ale zonei. Așadar, rezumând, se poate spune că Roșia Montană este un târg minier înghețat în momentul incipient al procesului de urbanizare. A.B.: Ați menționat din nou Palatul Administrativ: ajungem cu el la aspectul obiectelor valoroase de arhitectură neclasate. Care este situația în Roșia Montană din acest punct de vedere? Ș.B.: Atunci când vorbesc de valoarea arhitecturii de la Roșia Montană sigur că nu mă refer numai la cele 42 de construcții înscrise în Lista Monumentelor Istorice (iată deci, localitatea rurală - Roșia are statut de comună - cu numărul cel mai mare de poziții în listă, mai multe decât unele orașe istorice recunoscute, cum ar fi Aiudul sau Blajul). Mă refer la întreg fondul construit istoric valoros. Doar în ansamblu poate fi păstrată valoarea sitului Roșia Montană, tratând întregul, și nu doar câteva puncte izolate care au fost considerate excepționale și ca atare clasate. Este o perspectivă codificată de multe decenii în convențiile și cartele privind patrimoniul (începând cu Carta de la Veneția, 1964 și continuând cu Carta europeană a patrimoniului arhitectural, 1975 sau cu Carta patrimoniului construit vernacular, 1999, pentru a invoca doar câteva exemple). Este o perspectivă care acordă atenție ansamblului. În acest tot există o serie de construcții remarcabile. O parte sunt clasate, altele nu. Din acest punct am pornit, în 2007, cu solicitarea de clasare a unor construcții valoroase (fostul Palat Administrativ, fosta Casă de Nașteri, Școala Veche, biserici, locuințe), astfel încât să se asigure recunoașterea calităților ieșite din comun ale acestora și, în consecință, să beneficieze de instituirea unui regim de protecție special. Demersul nu a avut succes. Direcția Județeană pentru Cultură Alba, în atribuțiile căreia intră declanșarea procedurii de clasare, a refuzat să facă acest lucru, contrar misiunii pe care o are, de protejare a patrimoniului. Am revenit în 2009, însă am întâmpinat aceeași opoziție. Din păcate, unele case a căror clasare am cerut-o fără succes nu mai există astăzi, au fost demolate de compania minieră - de exemplu, Casa Șuluțiu, nr. 193, în care funcționase și școala minieră locală sau casele 219 și 230, ilustrative una pentru vernacularul de sec. al XIX-lea și cealaltă pentru perioada interbelică. O alta, casa nr. 721 din Corna, a fost oferită de aceeași companie, care a achiziționat-o de la proprietarul tradițional, Muzeului Astra din Sibiu, și ca urmare nici aceasta nu mai există pe amplasamentul și în contextul ei autentic, acum pustiit. A.B.: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre starea generală actuală a clădirilor. Ș.B.: Starea fondului construit este indisolubil legată de starea comunității. Or, comunitatea a fost amputată grav, un număr mare din membrii săi decizând să își vândă proprietățile către compania minieră și să plece (nu comentez aici contextul în care au făcut acest gest, abandonați, dezinformați și aflați sub o presiune enormă). Ca urmare, o foarte mare parte din fondul construit este părăsit. Drept consecință, avem de a face cu o stare de degradare severă, care a fost agravată de o serie de acțiuni impardonabile de distrugere „activă” a clădirilor. Foștii proprietari ai caselor, atunci când s-au mutat, au primit permisiunea din partea noului proprietar, compania minieră, să ia cu ei tot ce considerau util din vechea lor casă: ferestre, uși, dușumele, acoperiș. Ce a rămas în urmă, în multe cazuri, a fost câte un schelet de clădire care, în scurt timp, s-a dezintegrat sau a ajuns în pragul dezintegrării. Starea fondului construit, consecință a depopulării, exprimă foarte clar strategia de „eliberare a terenului” practicată de compania minieră de mulți ani. În același sens se înscriu și demolările operate de companie: începând din 2004, peste 150 de clădiri în vatra așezării Roșia Montană și în satele învecinate - Țarina, Corna, Bunta, Gura Cornei. Multe dintre aceste construcții aparțineau fondului care contribuia la acea valoare de ansamblu despre care vorbeam. Este evident o situație gravă, care nu evoluează pozitiv de la sine. Cu toate acestea, situl poate fi încă salvat și se poate încă salva și patrimoniul construit - cel care mai există azi. Pierderile suferite nu pot fi însă înlocuite și nici uitate. A.B.: Care este importanța restului localității pentru zona protejată? Cum comentați decizia companiei de a decupa această zonă din contextul ei, ce ar urma să fie înlocuit cu exoploatarea minieră? Ș.B.: Bineînțeles că este o decizie inacceptabilă, pornind de la aceleași considerente pe care le-am expus deja, ale unei protecții complexe și integrate, de ansamblu, în locul celei selective - prin câteva obiecte și fragmente de țesut construit - care ne este oferită de companie, dar și de autorități, pentru că documentațiile de urbanism prin care se încearcă promovarea proiectului minier sunt susținute și însușite de către autorități. Prin acest mod de așa-zisă protejare a centrului istoric, selectiv, se pierde coerența dintre zona construită și munții din jur. Explicația existenței în acel loc a centrului istoric este dată exact de vecinătatea pe care o întreține de două mii de ani și mai bine, cu două dintre cele patru masive muntoase de la Roșia în care se găsește minereul de aur. Relația directă cu sistemele subterane de exploatare a determinat existența localității. Centrul istoric a fost perceput tot timpul așa: proiectat pe fundalul masivelor muntoase. Pierderea acestor munți - preconizată prin proiectul minier - nu este, deci, doar o problemă de context, ea ar însemna ruperea relațiilor materiale și imateriale care țin laolaltă întregul sit. Pe de altă parte, există în cadrul acestui sit anumite diferențieri de structură, funcțiune, arhitectură și imagine. Este important ca aceste particularități să fie păstrate. Până acum am vorbit doar despre centrul istoric, dar dacă ne îndepărtăm de el, în josul firului de apă în lungul căruia se desfășoară Roșia Montană, întâlnim un alt nucleu, cel al centrului administrativ actual și locul unde se află întreprinderea minieră de stat. Acolo este intrarea în galeria magistrală Sfânta Cruce, săpată pe timpul împărătesei Mariei Tereza, care unește toate marile sisteme subterane de exploatare. Întreprinderea a fost amplasată și funcționează aici din momentul în care statul austriac a preluat organizarea activității de exploatare subterană și a trecut la dezvoltarea unor mine proprii de mare anvergură. Este, așadar, un loc important pentru istoria modernă a exploatării miniere de la Roșia Montană. Tot în acest nucleu se află și două dintre bisericile istorice, cea greco-catolică și cea ortodoxă, care sunt legate de destinele celor mai importanți eroi locali, Simion Balint și Mihăilă Gritta. Mai sunt satele din jur. Țarina, de exemplu, este practic o extensie a Roșiei care își diluează treptat caracterul urban. Și acolo se practica mineritul, existau șteampuri, dar locuitorii aveau și pământuri pe care le lucrau. Casele locului, înrudite cu clădirile tipice ale Țării Moților, au anumite caracteristici rezultate chiar din acest profil ocupațional special: pivnițele de piatră ale caselor ascund undeori jompuri, mici instalații de prelucrare a minereului (bazine cu apă unde, iarna, se spăla măcinișul pregătit din timpul verii). În peisaj se pot, de asemenea, citi albiile de tăuri (acumulări de apă necesare pentru acționarea instalațiilor de măcinat miniereul) și vetrele de șteampuri (instalații de măcinat minereul acționate de apă), presărate pe coaste și de-a lungul văilor. Corna, satul cel mai mare care se învecinează cu Roșia Montană, este unul tipic, dar care are un centru cu câteva caracteristici similare Roșiei: o tendință de grupare a clădirilor într-un nucleu administrativ, economic și religios. Această particularitate este de pus pe seama vieții așezării datorată implicării locuitorilor săi în minerit. Din păcate, Corna a fost distrusă într-o proporție foarte mare prin demolările întreprinse de compania minieră - anumite nuclee ale localității au dispărut cu totul. În perspectiva proiectului minier, Corna ar ajunge pe fundul iazului de decantare cu cianuri. A.B.: Cum comentați faptul că la Roșia Montană și în împrejurimile ei s-au turnat mai multe filme? Ș.B.: Este o dovadă a valorii de ansamblu a sitului. Totul a început, de fapt, cu literatura, cu Agârbiceanu, preot în Buciumul învecinat, și cu proza sa plasată în societatea tradițională locală (nuvele precum Fefeleaga, La o nuntă, romanul Arhanghelii, 1914). I-a urmat Geo Bogza, cu reportajele din Țara de Piatră (1939) și, în aceeași perioadă, primul cineast, Paul Călinescu, cu documentarul Țara Moților (cu comentariul semnat de Mihail Sadoveanu, 1938). Pe aceste urme au descoperit Roșia Montană Dan Pița și Mircea Veroiu, care au turnat aici Nunta de piatră (cu cele două părți, Fefeleaga și La o nuntă, 1972) și Duhul Aurului (din nou în două părți, Mârza și Lada, 1974). A urmat Nicolae Mărgineanu, cu Flăcări pe Comori (după romanul Arhanghelii, 1987) și, mai recent, o serie de documentariști, autori ai unor lungmetraje dedicate situației actuale de la Roșia Montană, precum Tibor Kocsis (Noul Eldorado, 2004), Cristina Oancea (Apusul Aurarilor, 2006), Iosif Demian (Memoria de piatră, 2010), Fabian Daub (Roșia Montană, un loc la marginea prăpastiei, 2012), George Avgeropoulos (Vâlva Neagră, 2012). Este o enumerare impresionantă, fără să fie exhaustivă! Operele menționate exprimă, pe de o parte, natura cu totul particulară a acestei zone și a acestui sit, a oamenilor săi, iar pe de altă parte se constituie într-un corpus de mărturii scrise sau filmate de cea mai mare importanță pentru cunoașterea sitului. Arhitectura Roșiei Montane - cea subterană și cea supraterană, deopotrivă - și natura înconjurătoare sunt personaje bine individualizate și caracterizate în aceste lucrări care au o deosebită valoare documentară. A.B.: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre arhitectura peisajului. Ș.B.: Faptul că localitatea este așezată pe un teren accidentat - pe văi și pe coaste de munte - a implicat permanente operații de amenajare, de așezare pe teren, necesare desfășurării majorității activităților, de la locuire, la circulație și transport, la pășunat și, nu în ultimul rând, la minerit. Au rezultat numeroase urme distincte în peisaj, cum ar fi omniprezentele terasări, delimitări de parcele și de drumuri, realizate prin ziduri de piatră fără liant, care la Roșia se numesc „mauri” (din germ. Mauer). Pe măsură ce ne depărtăm de centru, țesutul construit se diluează și apar o serie de elemente care semnalează activitatea minieră: coaste de munte dezvelite de vegetație, perforate de guri de mină și brăzdate de poteci pe care era transportat minereul, urme ale unor canale către șteampuri. Mai departe de localitate apar tăurile, construite începând cu 1733. Au existat mai mult de o sută de tăuri din care astăzi mai păstrează apă câteva zeci, multe dintre cele secate pot fi citite ca amprente în peisaj. Putem, așadar, să ne referim la o arhitectură a peisajului pentru că totul este organizat, planificat, construit, adesea implicând instrumentarul propriu-zis al arhitecturii. Așa se întâmplă, de pildă, la camerele de evacuare a apei amenajate la baza barajelor principalelor tăuri (Corna, Țarina, Tăul Mare), exemple semnificative de construcție cu blocuri mari de piatră, ale căror deschideri sunt marcate de adevărate portaluri, de mare valoare arhitecturală. În ansamblu, peisajul Roșiei Montane poartă la fiecare pas semnele unei interacțiuni generatoare de valoare între om și mediul său de viață. Avem, așadar, de-a face cu un valoros peisaj cultural. A.B.: Care sunt argumentele pentru care situl Roșia Montană poate fi înscris în Lista Patrimoniului Mondial? Ș.B.: Înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial presupune dovedirea valorii universale excepționale, a autenticității și a integrității obiectivului propus. La aceste condiții se mai adaugă una, și anume existența unui sistem de gestiune viabil. Valoarea universală excepțională se evaluează în raport cu un set de 10 criterii stabilite prin Normele operaționale de aplicare a Convenției Patrimoniului Mondial. Orice obiectiv propus trebuie să răspundă cel puțin unuia dintre criteriile de evaluare. În cazul Roșiei Montane pot fi invocate mai multe criterii, dar mă refer aici doar la două, relevante pentru discuția purtată până acum, despre arhitectură: criteriul IV presupune ca situl să ofere un exemplu excepțional pentru un tip de construcție, de ansamblu arhitectural sau tehnologic ori de peisaj, care să ilustreze una sau mai multe perioade semnificative ale istoriei umane; și criteriul V, care cere ca situl să reprezinte un exemplu excepțional de așezare umană tradițională, de utilizare tradițională a teritoriului [...], care să fie reprezentativă pentru o cultură [...], sau pentru interacțiunea omului cu mediul, în special când acest mediu a devenit vulnerabil sub impactul unor mutații ireversibile. În raport cu primul dintre cele două criterii, sistemele de exploatare minieră subterană de la Roșia Montană, alcătuite din rețele de galerii, abataje, puțuri, canale de aeraj sau de drenaj și alte elemente, acoperind un câmp cronologic impresionant, de la perioada dacică (sec. I î.H.) până în trecutul apropiat (puțin după jumătatea sec. al XX-lea), reprezintă fără îndoială un exemplu excepțional de ansamblu arhitectural și tehnologic. Dintr-un total de peste 150 km de galerii care brăzdează subsolul sitului, cca. 7 km însumează galeriile romane, care împreună cu celelalte elemente din aceeași epocă - camerele cu pilieri (stâlpi cruțați în stânca muntelui pentru a susține plafoanele abatajelor), galeriile înclinate cu trepte săpate în rocă, dar și spectaculoasele sisteme de drenare a apei din galerii, alcătuite din baterii de uriașe roți de lemn cu cupe, acționate de forța umană - alcătuiesc unul dintre cele mai ample și mai complexe sisteme de exploatare minieră din întreaga Lume Romană. Acestea sunt concluziile cercetării arheologice desfășurate în subteranul sitului. În raport cu al doilea criteriu menționat, târgul minier împreună cu peisajul care-l înconjoară, determinate în fiecare detaliu de configurația și evoluția sistemelor subterane de exploatare a minereului, constituie un exemplu excepțional de așezare tradițională și de utilizare a teritoriului și se află sub spectrul unor mutații ireversibile. Ca să revin la întrebare, argumentele pentru înscrierea Roșiei Montane în Lista Patrimoniului Mondial sunt, deci, valoarea universală excepțională a sitului, autenticitatea sa și integritatea. Aceste aspecte sunt cunoscute și sunt confirmate printr-un număr impresionant de rezoluții, luări de poziție sau scrisori adresate autorităților române, datorate unor instituții internaționale prestigioase, precum Europa Nostra sau ICOMOS. Asociația ARA a formulat, în 2009, o cerere oficială către Ministerul Culturii pentru includerea Roșiei Montane în Lista indicativă a României în vederea înscrierii în Patrimoniul Mondial (aceasta este procedura prevăzută de Convenția Patrimoniului Mondial). Între timp, includerea în Lista indicativă a fost discutată și însușită și de Comisia Națională a Monumentelor Istorice. Mai este necesară decizia administrativă, care îi revine ministrului - al cincilea de când durează această situație. A.B.: Cum a intervenit Asociația Arhitectură. Restaurare. Arheologie la Roșia Montană? Ș.B.: Starea patrimoniului de la Roșia Montană reclamă o intervenție rapidă de salvare și de conservare și este important orice gest. Noi ne-am popus, în primul rând, să contribuim la salvarea patrimoniului construit, dar în același timp am dorit să testăm și să validăm o metodologie de lucru pentru un astfel de caz. Pentru a atinge și acest scop ne-am stabilit de la început câteva principii: respectarea tuturor fațetelor autenticității obiectului istoric, incluzând aici tehnicile și materialele de construcție sau concepția arhitecturală și structurală; implicarea comunității locale în toate etapele și operațiunile necesare șantierelor de restaurare; îmbinarea abordării profesionale actuale cu viziunea tradițională asupra construirii; organizarea și desfășurarea transparentă a tuturor acțiunilor. Am început în 2007 cu intervenții de urgență pentru conservarea a două case parohiale, ale comunităților unitariană și reformată. La casa parohială unitariană am putut să continuăm cu un proiect de restaurare de anvergură. Între timp, am mai lucrat la biserica unitariană și la câteva locuințe tradiționale, iar alte șantiere se află în pregătire. Lucrările directe au și o dimensiune educativă și formativă, fiind corelate parțial și cu programul de școli de vară pe care l-am inițiat la Roșia Montană, ajuns la a cincea ediție, care reunește în fiecare an studenți de la facultățile de Arhitectură din țară și meșteri în formare din comunitatea locală sub îndrumarea unor meșteri cu experiență și specialiști în domeniul patrimoniului cultural. Acțiunile noastre au și o componentă de documentare a patrimoniului arhitectural. Am înregistrat până acum prin relevee de arhitectură aproximativ cincizeci de clădiri istorice importante, cu studenți arhitecți participanți la școlile de vară. O parte din rezultate au fost deja publicate în seria Roșia Montană: Documente de Arhitectură, din care au apărut două volume, în 2010 și 2012. Rezultatele campaniilor de documentare au stat la baza pregătirii proiectelor de restaurare. Prin toate acțiunile noastre am căutat să ilustrăm modul în care se poate interveni pentru salvarea unui patrimoniu excepțional - prin documentare, prin educare și prin conservare și restaurare - folosind resursele locale și provocând un impact pozitiv semnificativ asupra vieții comunității. Acest mod de lucru poate fi important oriunde, dar la Roșia, unde comunitatea a fost decimată, sărăcită și împiedicată să se dezvolte, el este cu atât mai necesar. În această ordine de idei, toate acțiunile noastre implică oamenii locului - meșteri, producători sau furnizori de materiale (var, nisip, lemn) și servicii (tâmplărie, pietrărie și fierărie), tineri interesați de ceea ce facem, public. Este vorba, deci, de un întreg ciclu economic corespunzător construirii tradiționale, de un sistem de relații economice și sociale care au existat, dar astăzi sunt suspendate sau dispărute și trebuie reactivate. Recent, pentru a putea atinge cât mai bine toate aceste obiective, ne-am propus să creăm o infrastructură, o interfață între cei care doresc să salveze patrimoniul de la Roșia Montană și proprietarii acestui patrimoniu. În asociere cu cea mai importantă organizație locală care reprezintă locuitorii statornici din Roșia Montană, Alburnus Maior, am realizat un sit web, Adoptă o casă la Roșia Montană, unde sunt prezentate construcții istorice valoroase ai căror proprietari doresc restaurarea și punerea lor într-un circuit public (amenajarea pentru funcțiuni culturale sau pentru cazarea turiștilor). Pe de altă parte, știm din experiența celor șapte ani de când desfășurăm lucrări practice la Roșia Montană că foarte multă lume dorește să contribuie la salvarea patrimoniului localității, dar nu găsește o cale potrivită și accesibilă de a face acest lucru. Site-ul www.adoptaocasa.ro face legătura între proprietarii construcțiilor de la Roșia Montană care nu au resursele necesare pentru a le îngriji și persoanele care doresc să contribuie la această acțiune prin voluntariat, prin servicii pe care le pot realiza sau cu bani. Sperăm ca prin această interfață rezultatele să fie mai repede simțite. La scurt timp după lansarea programului, în august 2012, un grup de voluntari din zece țări europene au lucrat pe șantierele de la Roșia și au fost făcute donații cu ajutorul cărora s-a desfășurat campania de anul trecut. Pentru 2013 continuăm programul Adoptă o casă la Roșia Montană și dorim să desfășurăm, în cadrul acestuia, o gamă mai largă de activități. A.B.: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre una dintre casele din program. Ș.B.: Lucrarea de cea mai mare anvergură pe care am desfășurat-o anul trecut în cadrul programului Adoptă o casă la Roșia Montană a avut ca subiect o locuință tradițională din satul Țarina. Aceasta are caracteristicile arhitecturii vernaculare a Munților Apuseni, dar cu influențe ale specificului sitului. Casa are o pivniță cu jomp, pereți din bârne în sistem Blockbau la etajul locuibil influențat de arhitectura cultă (bârnele cioplite pe cele patru fețe și îmbinare în coadă de rândunică sau „cheotoare nemțească”). Clădirea nu mai era folosită de cel puțin 20 de ani. Într-o primă etapă, am degajat molozul, elementele prăbușite - un perete lateral al pivniței și o boltă -, am refăcut parțial zidul prăbușit. Anul acesta vom continua cu lucrări mai ample: vom încheia reconstrucția bolții și vom ataca partea de lemn, care are probleme în special la fațada dinspre curte, unde necesită înlocuiri de bârne și refacerea unor îmbinări. De asemenea, trebuie revizuit acoperișul și refăcută învelitoarea de șindrilă. Toate aceste acțiuni sunt realizate cu materiale și tehnici tradiționale, cu reutilizarea materialului istoric disponibil: zidăria e făcută cu piatra recuperată din dărâmătură, cu mortar de var și nisip; la partea din lemn se vor face completări și înlocuiri cu material nou, dar prelucrat tradițional. Mai multe informații despre modul în care persoanele interesate pot contribui în cadrul programului Adoptă o casă la Roșia Montană și alte informații legate de acesta pe www.adoptaocasa.ro. Interviu realizat în februarie 2013. [gallery link="file" ids="7478,7479,7480,7481,7482,7483,7484,7485,7486,7487,7488,7489,7490,7491"]