Collage City

Collage City, Colin Rowe & Fred Koetter’s famous book, is to come out in Romanian version during the first half of November this year. The translation of this ground-breaking essay is the first title from a more comprehensive project initiated by Associate Professor Dr. Magda Teodorescu, who plans to translate several key books for the Romanian architects. Which is to say and borrowing Harold Bloom’s concept of literary canon, the project considers the making of the canon of architectural books, that is, those books that have impacted the architectural thought lately. For this year the project has been granted funds from the National Cultural Endowment, and the book is to be published at „Ion Mincu” University Press. The translation has been done by a team coordinated by Associate Professor Dr. Magda Teodorescu. The committed members of this team are as follows: Assistent Arch. Dr. Miruna Stroe, Assitent Arch. Ilinca Constantinescu (doctoral student), and the 3rd year students Adina Ceară and Antonia Ivancu. We invite you to read a fragment from the chapter „După mileniu”.

Celebra carte Collage City, scrisă de Colin Rowe și Fred Koetter, va apărea în traducere românească în prima jumătate a lunii noiembrie 2013. Traducerea acestui eseu deschizător de drumuri este primul titlu dintr-un proiect mai amplu, inițiat de conf. dr. Magda Teodorescu, care are în vedere traducerea unor cărți fundamentale pentru arhitecți. Mai bine spus și împrumutând conceptul de canon literar al lui Harold Bloom, proiectul are în vedere constituirea unui canon al carților de arhitectură, adică al acelor cărți cu mare impact asupra gândirii în domeniul arhitecturii.Pentru acest an proiectul a primit finanțare din partea Administrației Naționale a Fondului Cultural și va fi publicat la Editura Universitară „Ion Mincu”. Traducerea, coordonată de conf. dr. Magda Teodorescu, este realizată de un colectiv din care fac parte asist. dr. arh. Miruna Stroe, asist. drd. Ilinca Constantinescu și studentele Adina Ceară și Antonia Ivancu, din anul III. Vă invităm să citiți un fragment din capitolul „După Mileniu”.

Parousia arhitecturii moderne. Un vraf de fantasme eshatologice despre o catastrofă iminentă, apocaliptică, asezonat cu altele despre apariția instantanee a epocii de aur a omenirii. Criza: amenințarea cu damnațiunea, speranța mântuirii. Schimbare irezistibilă ce încă necesită participare umană. Noua arhitectură și noul urbanism ca embleme ale Noului Ierusalim. Forme de corupție ale marii culturi. Focul de artificii al vanităților. Auto-transcendere spre o formă de libertate colectivizată. Arhitectul, căruia i se redă virtutea și care se simte fortificat de echivalentul experienței religioase, poate reveni acum la inocența lui primordială.

Asta pentru a caricaturiza, deși fără să distorsionăm prea mult, un complex de sentimente ce deseori stau imediat sub pragul conștiinței, sentimente cruciale pentru formarea conștiinței mișcării moderne.

Fă-mi o căsuță în vale, a zis ea,

Un’ să jelesc și să mă rog,

Dar nu-mi distruge turnurile din palat,

Atâta de grațios și de frumos

construite;

Poate cândva m-oi întoarce cu alții

Când m-oi curăța de vinile toate.

Sentimentele pe care Tennyson, în al său volum The Palace of Art (1832-‘42) le-a atribuit propriului suflet erau mai mult sau mai puțin reprezentative pentru arhitectul modern din anii o mie nouă sute douăzeci și este dificil uneori să le pui la îndoială abstinența și demnitatea morală. Dar dacă „o căsuță în vale” (un cottage ornée) își poate pierde drastic valoarea ca simbol al inocenței, atunci se poate întâmpla și cu altele la fel.

Și atunci când la sfârșitul anilor o mie nouă sute patruzeci, arhitectura modernă s-a oficializat și instituționalizat, imaginea orașului modern a suferit în mod corespunzător. Arhitectura modernă fără îndoială sosise, dar Noul Ierusalim nu intra tocmai în preocupările curente, și încet s-au văzut semne ale faptului că, pe undeva, ceva nu mersese tocmai bine. Arhitectura modernă nu a dus, ipso facto, la o lume mai bună; și pe măsură ce fantasmele echivalente s-au contractat, din ținta critică confuză a apărut o anume derută, despre care nu am greși să spunem că l-a afectat pe arhitect de atunci încolo. Nu mai era el capabil oare să se perceapă ca protagonist al unei noi integrări culturale? Era neapărată nevoie să se conceapă în acest mod? Și dacă da, cum anume?