Sculptură - Arhitectură
Ioan Bolborea propune o simbioză unică în România
„Chiar și o epocă vitregă este demnă de respect, căci ea este opera nu numai a oamenilor, ci a omenirii, deci a naturii creatoare, care poate fi împovărătoare, dar niciodată absurdă. Dacă epoca pe care o trăim este apăsătoare, avem cu atât mai mult datoria de a o iubi, de a o umple cu dragostea noastră, până când vom urni masele grele de materie disimulând lumina care strălucește dincolo de ele” - „Ou va le monde”, de Walther Rathenau1.
Este ceea ce face și artistul Ioan Bolborea. Într-o perioadă deloc generoasă cu artiștii și extrem de săracă în mijloace concrete de expresie, sculptorul Bolborea nu își pierde speranța, găsind motive în el însuși de a merge mai departe și de a ridica ochii către lucrurile frumoase din jur. Pozitiv, plin de iubire și înțelegere, chiar dacă nu e întotdeauna ușor, reușește să nu-și încovoaie umerii sub întrebarea care, parcă, nu se mai șterge de pe buzele multora dintre colegii săi – „La ce bun?”... La ce bun să le mai vorbești tinerilor despre adevăr, când totul în jur e o minciună, la ce bun să mai crezi în cultură când nonvalorile sclipesc pe ecranele televizoarelor, la ce bun să mai construiești când se găsesc atâția să dărâme cu zgomot de cuvinte negândite, la ce bun să mai încerci să convingi când atâția oameni trăiesc cu senzația că le știu pe toate… Refuzul pe care epoca vitregă pe care o trăim ne face să-l simțim acut în mai toate încercările noastre ne aduce la aceeași retorică întrebare - „La ce bun?”... Un anume cercetător Jean Sulivan este autorul termenului ce definește incredibil de clar problema dezgustului de viață, boală nouă, specifică omului modern, „lacebunita”.
Ioan Bolborea este un supraviețuitor, nemolipsit, imun la această boală, care - oricât de obosit de bătălia pe care o duce zilnic pentru a crea forme fascinante pline de semnificații și pentru a le expune în spații publice - privește realitatea așa cum este, învingând încercările la care este supus, neîngăduindu-le să lase urme adânci în sufletul lui. El este acela care construiește din gânduri aripile visului său, iar acesta prinde contur, se umple de culoare și chiar se materializează, zburând din ce în ce mai sus, mai lin și mai armonios. În momentele de îndoială, de nehotărâre, sculptorul Ioan Bolborea acționează! Nu se lasă pradă momentelor lungi de analiză. El merge prin practică la teorie, prin fapte la credință, astfel, credința îi însuflețește faptele. Acesta este secretul succesului său! „Făptuiește ca și cum ai crede și vei sfârși prin a crede pentru a făptui” - scria Miquel de Unamuno în cartea sa „Jurnal intim”2.
În turnătoria sa din Giulești, Ioan Bolborea se luptă permanent cu focul și cu bucăți imense de materie. Felul în care privește metalul sau piatra, felul în care le atinge, felul în care își exprimă puterea prin acestea îl definesc ca om și ca artist. Forța lui se consumă în manevrarea utilajelor grele de topit, dar nu se sfârșește niciodată, pentru că este alimentată de puterea cosmică. Intuiția și inspirația sunt conceptele pe care le expiră prin toți porii pielii, ai minții, sufletului, prin gesturi și cuvinte.
„Cunoscut ca artist creator de monumente de for public, Ioan Bolborea, modern prin maniera sculpturală, este un tradiționalist prin demers ideatic”. Academicianul Răzvan Theodorescu face această afirmație într-una dintre cronicile plastice despre creațiile însuflețite de responsabilitate ale prietenului său de o viață, după o trecere în revistă a celor mai importante lucrări - „Monumentul infanteriștilor”, „Monumentul reconcilierii”, „Horia, Cloșca și Crișan”, „Burebista” și altele, subliniind că acestea sunt dedicate istoriei românești „eroice, nu evenimențiale”3.
Cea mai recentă realizare artistică a sculptorului Ioan Bolborea este prestigioasa lucrare din fața Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București, „Caragialiana”, devenită parte integrantă din spectacolul străzii zilelor noastre, împodobită de steaguri și pancarte de către manifestanți, ca o continuitate a acelorași eterne personaje și conflicte politice caricaturale. Așa cum remarca și scriitorul Ioan Grosan - „Trăim, vrem, nu vrem, în zodia lui I. L. Caragiale: o zodie ce pare, pentru România, a se eterniza”4. (...)
Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura
FOTO:
Arhiva personală a artistului
BIBLIOGRAFIE:
1 „Ou va le monde”, de Walther Rathenau”, Editura BiblioBazaar, 2008.
2 „Morning Light - The Spiritual Journal of Jean Sulivan”, Gallimard, 1976,.
3 „Jurnal intim”, de Miquel de Unamuno, Editura Polirom, 2007.
4 Răzvan Theodorescu - articol postat pe www.bolborea.ro.