Proiectul lui Ascanio Damian a fost Școala

Interviu cu profesorul Emil Barbu Popescu, președinte al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.

Simina Stan: Domnule profesor doctor arhitect, revista Arhitectura este onorată că ați acceptat invitația de a vorbi despre profesorul Ascanio Damian. Neștiind cum să încep, vă întreb când și cum l-ați cunoscut?

Emil Barbu Popescu: Eram student în 1964, dânsul era rector și preda la atelier, la anii mari. L-am cunoscut mai bine în perioada 1968-1973, ca reprezentant al studenților în Biroul de conducere al școlii, care se întâlnea săptămânal. În timpul rectoratului lui Ascanio Damian, am reușit să fac Festivalul de muzică pop (1969-1971), am înființat Club A. Era deschis la inițiativele studenților. Democrația raportului profesor-student s-a menținut tot timpul, în ciuda unor seisme, totuși dialogul a existat. A insuflat studenților această mândrie de a fi absolvenți ai acestei școli.

S.S.: Care au fost reperele/modelele lui Ascanio Da-mian? Au rămas aceleași de-a lungul vieții? A fost Le Corbusier un reper pentru Ascanio Damian?

E.B.P.: Cred că a fost un model pentru perioada modernistă în care s-au înscris o serie întreagă de arhitecți cu o anumită deschidere. A fost trecerea de la arhitectura impusă, cu tentă profund clasicistă, către zona modernistă, care, desigur, a fost influențată la rândul ei, în toată Europa, de Le Corbusier. În fond, arhitectura litoralului din anii 1960 este răspunsul la arhitectura modernistă practicată în România.

Nu îmi amintesc să fi fost un discipol al lui Le Corbusier, dar sigur îl aprecia, întrucât respirația modernistă și-a făcut apariția în generația lor. Dintre arhitecții români, îi aprecia pe Haralamb H. Georgescu, pe Horia Creangă.

S.S.: Numiți lucrări reprezentative realizate de arhitectul Ascanio Damian și explicați alegerea.

E.B.P.: Proiectul lui a fost Școala. A fost profesor și a rămas profesor consultant până în anul 2002, deși fusese pensionat în 1978. Venea în fiecare zi la școală cu bicicleta.

Arhitectural, un capăt de lance este Pavilionul ROMEXPO, care exprimă foarte clar o gândire profesională, o acuratețe a unei conduite, o claritate și o deschidere.

S.S.: Cum a evoluat Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” în timpul rectoratului Damian (1959-1971)? Ce s-a păstrat? Ce s-a schimbat?

E.B.P.: El a făcut o trecere categorică de la un sistem de învățământ la altul, cu deschidere spre exterior, cu influențe occidentale și nu numai, păstrând o anumită zonă a tradiției românești. A adus o serie întreagă de arhitecți reputați în interiorul facultății. Este meritorie disponibilitatea la înnoire și modernizare, pe de altă parte, aducerea unor arhitecți tineri, dar și a unora consacrați. A reușit să nu țină cont de criteriile și implicațiile politice ale vremii. Nu a frânt aripi. Nu a compromis. A dat dovadă de curaj.

S.S.: Cum se împăcau rugby-ul de performanță și arhitectura?

E.B.P.: Ascanio Damian reprezenta mitul rugbistului erudit, întrucât a cucerit patru titluri de campion național cu Sportul Studențesc și un al cincilea cu aceeași echipă sub denumirea Universitatea. A jucat și în echipa națională a României (1934-1949), mijlocaș la deschidere sau centru, devenind mai târziu președintele Federației Române de Rugby. Tradiția rugby-ului în Școală a fost începută de el. El l-a adus la catedra de Educație fizică pe Nicu Pădureanu, antrenorul echipei naționale de rugby. În anii 1960, Arhitectura avea echipă de rugby în divizia B. Ascanio Damian a transmis generațiilor viitoare ideea de sport, care acum s-a pierdut. Este cunoscută implicarea sa în înființarea echipelor de oină și badminton ale facultății.