Argument

Digitalism = discursuri și unelte, atitudini și aptitudini, mode și metode ce experimentează și modelează spațiul și realitatea prin intermediul inteligenței computaționale

Evoluția tehnologiei de calcul ce a adus, la mijlocul anilor ’90, în limbajul arhitectural curbele libere de tip „NURBS” și suprafețele cu dublă curbură a permis pentru prima dată experimentarea corectă a unor forme și a unor spații ce au depășit limitările de reprezentare specifice geometriei euclidiene. Întâlnirea dintre arhitectură și digital a produs „blob”-ul, deschizând practic drumul unor noi limbaje. În acest prim val de descoperiri formale, arhitectura a operat însă mai mult cu limitările tehnologiei, digitalismul nefiind decât un mediu de modelare și de reprezentare a unei lumi încă analogice.

Astăzi, în lumea reală și tactilă pe care o ocupăm, digitalul este pretutindeni, deopotrivă vizibil și disimulat, în spațiile și suprafețele cu care stabilim contacte... o inteligență computațională ce își așteaptă conștiința... Cu sau fără voia noastră suntem parte a acestei realități, imersați în lumile proiective pe care spațiul digitalizat le construiește în jurul nostru fie sub aspect virtual, prin protezele tehnologice ale unor realități augmentate, fie concret, prin discursul construit/ întrupat, specific celor mai „avansate” avangarde ale câmpului arhitectural. Digitalismul de astăzi definit prin dis-joncțiune, fragmentare, confuzie și ordine, robotică și proteze tehnologice, haos și heuristică, virtualism și responsivitate, se distanțează, așadar, de logica modelării subiective a „blob”-ului, îmbrățișând parametrii, algoritmii și disciplina gândirii matematice specifice uneltelor făuritoare. În locul CAD-ului (Computer Aided Design), avem AAD (Algorithmic Aided Design) și toată pleiada de instrumente digitale de parametrizare aflate la dispoziția arhitectului proiectant. Putem rezuma însă digitalul doar la acest pachet bazic de unelte, de facilitatori impersonali ai unei arhitecturi eficiente, sau trebuie să îl gândim sub aspectul unei noi paradigme teoretice, capabile să modifice deopotrivă modalitățile de producție, dar și de citire a spațiului arhitectural.

Continuând întru câtva gândirea cibernetică a postmodernității timpurii, gândirea digitală a prezentului surprinde, în fapt, întruparea cea mai avansată a zeului proteză deleuzian. Un „zeu” aparținând, de fapt, unui panteon complex de divinități hiper-specializate, în permanență racordate la fluxurile de tip Big Data, locuind avataric în straturile „Cloudului Global”, ce transformă limbajul clasic al formelor de zi cu zi în biți și parametri, și ulterior în spații și obiecte. Morfologii ce până mai ieri păreau comprehensibile întregului câmp arhitectural datorită tehnicilor constructive, dar mai ales datorită unui „common sense” trans-partinic, tran-stilistic, trans-estetic sunt astăzi rescrise în cel mai pur stil avangardist. Această rescriere nu este însă câtuși de puțin postmodernă. Deși se hrănește epistemic din semiotica și semiologia definită de postmodernitate, rescrierea nu este nici de/ constructivistă și nici re/ constructivistă, pentru că arhitectura computațională și parametricismul, în special, experimentează și operează cu țesătura unei realități noi digitalizate. Pe de o parte avem formele ca o consecință a gândirii, analitice, algoritmice, a parametrilor ce modelează arhitectura asemenea unui organism biologic, performativ, pe de altă parte avem formele fără formă sau suprafețele responsive în fața cărora utilizatorul este arhitect și invers. În fața lumii realităților concrete, în fața trecutului, a tradiției, arhitectura computațională și parametricismul, în special, adoptă o poziție beligerantă, tipică avangardelor, propunând, în primul rând, „alt fel de spații”. Declamând trecutul și tradițiile lui, propunând un nou mod de lectură a lumii, generând în mod constant manifeste programatice dedicate unei palete complexe și specifice, în același timp, de subiecte, digitalismul zilelor noastre nu pare a fi decât o regăsire a etosului futurist, construit, de acesta dată, în jurul unei paradigme noi. Lumea mecanică a pistoanelor este înlocuită azi de lumea digitală a parametrilor.

Dar este arhitectura românescă de avangardă racordată acestor fluxuri? Să ne aducem aminte că pe 20 februarie 1909 Manifestul futurist al lui Fillippo Tommaso Marinetti era publicat simultan la Paris, Roma, dar și la Craiova, în paginile revistei „Democrația”, și că, în ciuda acestei explozii programatice la nivel european, avangardele locale au rămas tributare mai mult formelor și mai puțin conținuturilor propuse. Nici nu aveau cum altfel atât timp cât, în spațiul României agrare, acestor discursuri le lipsea tocmai principalul raison d’être, industria. Avangardele românești și-au scris astfel narațiunile adaptându-se, cu mai multă sau mai puțină grație, condițiilor contextuale în cadrul cărora au operat, fie că au făcut-o în plan local ori la nivel european. Dar cum este România astăzi? Observăm chiar, în logica noilor fluxuri globale de informație, aceleași diferențe de punere în scenă? Astăzi, poate mai mult ca oricând, avangardele se concentrează, după cum observă și Manuel Castells, în centrele de comandă ale fluxurilor de putere și capital. Prin urmare, un număr dedicat digitalismului, ca vârf de lance al avangardelor actuale, nu poate ignora această importantă dimensiune a expiaților poziționați în flux, a arhitecților români care urmărind modelul primilor avangardiști plecați la Zürich sau Paris operează, la rândul lor, din miezul câmpului, din Londra, New York sau Viena, la fel cum nu poate trece cu vederea contactele cu mica, dar dinamica, scenă locală.

Numărul propus va specula astfel aceste tangențe între local și global, între discurs și produs, între virtual și real, încercând să ofere o radiografie a scenei românești de arhitectură digitală fără a avea însă pretenția unei cercetări exhaustive... pentru că digitalul este pretutindeni, deopotrivă vizibil și disimulat, o inteligență ce își așteaptă conștiința... și cum va fi această trezire?