Dosar tematic: digitalism

SpaceData. Wilderness

M-am trezit dintr-un coșmar... în el arhitectura nu mai era digitală. Când te trezești nu îți dai seama dacă în vis ai recunoscut o realitate sau o teamă.

Arhitectura nu mai este realizată digital, ea devine în sine digitală... o arhitectură în care spațiile personale își pierd funcția, devenind inutile, imune rutinei zilnice. Casa redevine adăpostul nocturn, peștera primordială în care încăperile se confundă, se juxtapun într-un singur spațiu-suport.

Spațiul fizic nu mai contează.

Spațiul fizic devine simplu.

Ca spațiu simplu, al nevoilor, el se diferențiază de adăposturile nomazilor prin excentricitatea dorințelor, prin estetica noului cadru digital.

Astăzi, zidurile ce delimitau cândva spațiile lumii fizice, limitele existenței, devin ecranele de protecție ale unor lumi imateriale.

Ele există doar pentru a putea fi demantelate, deconstruite, defragmentate... digital, cărămidă cu cărămidă, bit cu bit.

Cultura de tip real time surprinde aspectele performative ale spațiului, proiecțiile lui, inteligența artificială, sistemele kinetice și uneltele generative ce ne definesc patternurile de mobilitate și spontaneitate, roboții și protezele ce facilitează confortul existenței contemporane... Sisteme, coduri și proceduri ale căror istorie și rutină se scriu în paralel cu ale noastre, imperceptibile, indiferente.

Aceasta este lumea pe care am ales să o speculez. Cum poate fi transpusă cultura real time a lumii contemporane în termeni arhitecturali? Care sunt erorile acesteia în plan formal, structural, comunicațional? Care ar fi valoarea erorilor?

Ce definește spațiul într-o asemenea ipostază, dacă el mai este definit în vreun fel?

Care va fi relevanța formei lui, a materialității atunci când el va fi dobândit inteligența artificială și, odată cu aceasta, autonomie în autodeterminare?