Locuința ca funcție urbană

Iubiți ascultători,

Rândul trecut¹ vă spuneam că nu ne mai este îngăduit să studiem locuința în mod izolat, și numai din punct de vedere strict arhitectural. Trebue să vedem și cum fiecare locuință se armonizează cu clădirile învecinate, sau cu întregul cartier, adecă să privim problema locuinței și din punct de vedere urbanistic.

În adevăr, azi, detaliul fațadelor nu mai contează, – ansamblul, interesează. Mâine, poate va fi din nou alt-fel. Oamenii azi sunt grăbiți și nu mai au timpul de a se opri în fața detaliilor de ornamentație sau profilelor complicate. Pe de altă parte, locuințele au de îndeplinit o anumită funcție în orașe, tot astfel ca și străzile, grădinile sau piețele publice.

Pentru fiecare dintre noi, locuința servește doar ca adăpost sau ca loc de odihnă. Privite însă în ansamblu, al orașului, locuințele constitue principalul element plastic al orașului. – Ele limitează străzile și piețele. – Ele stabilesc volumul sau precizează silueta orașelor. Ele imprimă caracterul dominant și crează estetica fie cărei alcătuiri orășenești.

O altă înfățișare au orașele cu sgârie-nori, și o alta „orașele-grădină” adică orașele cu locuințe mici, înconjurate de grădini. Dar, un oraș este o aglomerație urbană cu funcțiuni diferențiate:

Adică el grupează locuitori cu preocupări diferite: unii sunt comercianți, alții industriași, lucrători sau meseriași, funcționari sau cultivatori. Așa că altfel trebuesc studiate locuințele lucrătorilor din jurul întreprinderilor industriale, de ex., și altfel ale cultivatorilor, care trebue să constitue un fel de cartier de ferme, sau un orășel „satelit”, în apropierea comunei urbane, pe care-l mai numim și „comună-suburbană” – având un caracter semirural.

De asemenea, locuințele funcționarilor cari trebuea să găsească totul la îndemână spre a face maximum de economie de timp, de energie și de cost, – nu pot fi studiate la fel cu vilele de lux.

Planul de sistematizare este menit să armonizeze interesele acestor diferite categorii, încadrate în ansamblul urbanistic al orașului. Prin metoda zonificării, numită de anglo-saxoni „zoning”, se stabilește de la început, pe planul orașului zona, sau spațiul rezervat pentru locuințele fiecărei categorii. De ex: zona locuințelor pentru muncitori, zona locuințelor pentru funcționari, pentru locuințe colective, ș.a.l.

Deoare-ce fiecare din aceste categorii de locuințe necesită câte-un regim special, adică: străzi mai înguste, sau mai largi, – anumite feluri de pavaje, – mai multe sau mai puține etaje, anumite suprafețe de curți, ș.a.l., – zonificarea trebue făcută din vreme, chiar pentru orașele mai mici. Nu sunt ele nuclee de viitoare orașe mari?

Cu atâta mai mult trebue făcută în orașele mari, cari se desvoltă neîncetat, uneori chiar pricinuind adevărate dezastre edilitare.

Populația Capitalei de ex: care în anul 1824 era de 100 000 locuitori este azi de 750 000. Între anii 1810 și 1910, adică în interval de 100 ani: Parisul a ajuns dela 600 000 locuitori – la 3 000 000, Londra dela 600 000 locuitori – la 7 000 000, Berlinul dela 180 000 locuitori – la 3 350 000, New-York-ul dela 60 000 locuitori la 4 500 000. Creșterea populației reprezintă la București 5% pe an, la Paris vre-o 8%, la Berlin 34% și la Roma 37%.

Dar extinderea neîncetată a orașelor noastre nu este datorită atâta creșterei numărului locuitorilor, cât mai ales dorinței fiecăruia de a trăi singur în curte, într-o locuință izolată, înconjurată de grădini sau de spații pentru cultură. În țara noastră populația dela orașe, care reprezintă abia 20% din populația țărei, în ultimii 5 ani, a descrescut chiar scăzând dela 3 600 000 la 3 520 000 locuitori. Și totuși orașele noastre se întind mereu în suprafață! Explicația este cum spuneam: dorința fie cărui locuitor, fie cât de sărac, de a fi proprietarul unei vile izolată, astfel cum se vede mai ales în Anglia în acele „garden-city” (adecă orașe grădină). Acest sistem s’a experimentat și în alte țări: în Germania, Olanda, Polonia, Austria ș.a.l. și s’a constatat că locuința izolată este o soluție scumpă.

Putem noi românii, cu un standard de viață așa de scăzut, să ne permitem o extindere continuă a orașelor, pentru a lăsa ca toți orășenii să locuiască în vile sau locuință izolate? Și cel puțin dacă această soluțiune ar prezenta avantagii din punct de vedere național!

Dar locuințele de cele mai multe ori cum ați putut observa și Dvs. sunt lipsite de cel mai elementar confort. – Unele nu au nici closete, – despre bae, nici-vorbă. – Pereții clădirilor sunt de scânduri. Învelitorile de cele mai multe ori din carton gudronat. În general vedem barăci, vile sărăcăcioase, clădite pe străzi fără pavaj, fără trotuare, fără canalizare, constituind cartiere de mizerie în cari, în condițiuni igienice precare, se plămădesc, nasc și se desvoltă copiii viitoarei generații.

Capitala țării avea la 1899, – 70 locuitori la ha., – azi Municipiul are încă abia 97, cu un minimum de 20 în unele cartiere. Clujul are 60 – Timișoara, Sibiul, Brașovul –. Orașele mai mici stau mai rău. Târgoviște are abia 37 și în general media în orașele noastre este de 40 locuitori de ha., adică abia 4 locuințe la 1 hectar de teren, pentru o singură familie.

Dar urbanismul ne învață că trebue să avem minim 160 locuitori de ha. adică min. 40 case pentru o familie, și că putem merge până la 300 locuitori de ha. în medie. Așa se explică de ce Parisul are o densitate de 333 loc. de ha., Berlinul 328 și Londra 250 de ex. În străinătate chiar în cartierele moderne cu locuințe cu 1-2 etaje, ce s’au clădit în ultimi ani la: Zürich, Utrecht, Basel, Stockholm, Rotterdam, Haarlem, Kolonia, ș.a.l. s’au admis densități de 230-450 locuitori de ha. În cazul locuințelor cu mai multe etaje, se merge chiar până la 2000.

Bucureștiul nostru, precum ne arată datele recensământului din 1930, are abia 120 loc. de ha., densitate medie, adică cu mult prea puțin! Orașele noastre sunt de 3-4 ori mai mari decât este necesar! Consecința extinderei lor și răspândirei locuințelor este că: costul lucrărilor edilitare (adică: pavaje, trotuare, canalizare, iluminat electric, etc) pentru fiecare proprietar e cu mult prea mare, iar pentru oraș, care are de suportat cu puțin jumătate din cheltuieli, – întrece cu mult puterile sale financiare.

Municipiul Sibiu a socotit că ar fi trebuit să cheltuiască 280 000 000 lei pentru a putea să paveze și să canalizeze cei 463 000 mp de străzi noi ce i-au fost impuse prin parcelările înființate în urma reformei agrare!

În mai toate zonele de locuințe ce au fost create în vechiul regat, sau în cele alte regiuni, – în urma legei pentru împroprietărirea demobilizaților, nu s’au executat și nu se vor executa lucrări de canalizare, de iluminat și nici pavaje, deoare-ce aceasta este imposibil pentru bugetul orașelor, a căror suprafață este cu mult prea mare față de resursele lor financiare și chiar față de capacitatea lor administrativă!

Ce să mai spunem de aspectul acestor locuințe cari, – mai ales în teritoriile alipite, sunt menite să aibe și un rol istoric și să pună pecetia vremurilor noi!

S’au comis și se comit erori din punct de vedere social, național și urbanistic de ne ertat. – Și suntem datori să spunem tuturor acelora cari ne ascultă astă seară că: generația de azi poartă o grea răspundere față de generațiile viitoare, în ceea ce privește răspândirea locuințelor pe suprafațe prea mari, și extinderea neîncetată a zonei orașelor!

Și acum, iubiți ascultători, bănuesc întrebarea pe care a-ți dori să mi-o faceți: care este soluția la noi?

La aceasta voi răspunde și eu cu o altă întrebare. Și anume: „Este posibil ca ruralul devenit orășan să nu consimtă la nici-un sacrificiu în interesul comunității?”. Este posibil să păstrăm și în orașe aceleaș tipuri de locuințe izolate și înconjurate de grădini, ca și la sate?

Azi, când vechi familii de latifundiari sau bogătași, au știut să se adapteze noilor posibilități de trai, locuind în mici apartamente în imobile de raport cu numeroase etage, în cari de cele mai multe ori se găsește mai mult confort ca în vilele izolate, – nu se pot cere aceleaș sacrificii, sau aceleaș dovezi de viață cumpătată sau de disciplină colectivă: funcționarilor, lucrătorilor sau micilor rentieri? Această disciplină impusă sau consimțită, această abdicare a individului, în folosul colectivității, se numește spirit urbanistic, și fără el, nu se pot îndrepta orașele noastre. În țara noastră, cu un standard de viață așa de scăzut, se impune o mare reformă a locuinței, privită ca funcție urbană. Pentru aceasta, o nouă mentalitate trebue să se formeze.

Opinia publică e datoare să pretindă administrațiilor comunale micșurarea cât mai mult a zonei orașelor noastre. Acesta este singurul mijloc pentru a avea locuința ideală, adică aceea care să ne evite ori-ce risipă de timp, de energie, de bani, de teren. În schimb s’ar mări valoarea terenurilor din cartierele centrale ale orașelor, și ca o consecință proprietarii s’ar vedea nevoiți a clădi în înălțime.

Trebue să se știe că prin înființarea numeroaselor cartiere de funcționari, demobilizați, cărora primăriile au vândut pe prețuri exagerat de mici, întinse suprafețe de teren, s’a depreciat valoarea tuturor terenurilor centrale. Administrațiile comunale trebue să vegheze ca în vechile cartiere, – pe măsura posibilităților, – iar în noile cartiere de locuințe în tot-de-una, să se ia următoarele măsuri:

1. Să se micșureze la max. 150-200 mp, suprafața loturilor de terenuri pentru locuințe, îngustându-se fațadele la 10 și chiar 5 m. Clădirile se vor apropia unele de altele, constituind șiruri, așa cum se vede în unele orașe sau comune din Transilvania.

2. Să se micșureze suprafața străzilor, care iau în general la noi 30-50% din suprafața totală a cartierelor, dându-lise 12-15% în cartierele de locuințe eftine, și max. 20% în cele cu vile de lux.

3. Să se micșureze lărgimea străzilor de locuit dela 12 m, cât se obicinuește la noi, la 6 și chiar 5 m (pentru străzile cu sens unic), – bine-înțeles că locuințele trebuind să fie retrase dela stradă.

Prin aceste metode suprafața zonelor de locuințe poate fi redusă la 1/2 și chiar la 1/4 dacă s’ar adăuga numai câte-un etaj, – iar suprafața străzilor s’ar micșura cu 75%. Lucrările edilitare, al căror cost îl suportăm cu toții, ar costa deci numai un sfert din ceea ce costă azi!

4. În fine să se constitue în fie-care oraș centre cu clădiri cât mai înalte, înconjurate cu spații libere, având 6-7-10 etaje, pentru case de comerț, case de raport, birouri și clădiri de administrație, adică, – un fel de centru civic, în jurul unei piețe mari, – unde să găsești grupate în același imobil și toate serviciile statului, județului și comunei, fără a pierde timp cu distanțele.

Cu aceste mijloace s’ar obține cele trei mari avantagii așa de necesare alcătuirilor orășenești, adică:

1. S’ar decongestiona circulația în centrul orașului.

2. S’ar mări densitatea în centrul orașului.

3. S’ar mări suprafețele plantate asigurându-se mai bune condițiuni de igienă și de estetică.

Această reformă este pe cale a se îndeplini în toate țările. Timpul limitat nu-mi îngădue să dau prea multe exemple. Mă mărginesc doar la câte-va, astfel:”Francezii preferă locuința individuală (ca și noi), dar rapoartele ne arată că în orașele mari, locuințele se clădesc numai în imobile cu 6-7 etaje. Chiar în orașele mici de provincie, – din cauza costului prea mare –, s’a renunțat la locuința individuală, și se clădesc numai locuințe colective. În Olanda coloniile de lucrători și funcționari, se execută numai în afară de orașe. În Austria, în special la Viena, unde problema locuinței a fost o preocupare de stat, și unde dela 1923-1930 (7 ani) s’au clădit 43 000 locuințe, majoritatea au 5-6 etaje. Acolo este foarte frecvent un tip de clădire cu 1700 locuințe, în care 6 800 persoane trăesc în cele mai bune condițiuni de confort și de igienă și cu un preț foarte convenabil. În fine în Uniunea Sovietică, prin planul cincinal, s’a început construcția a 400 orașe noi, cu o densitate fixă și o capacitate locativă de câte 50 000 locuitori fiecare; în cari zonele de locuințe cuprind: instituțiunile comune, suprafețele de locuințe și cartierele speciale pentru copii. În imediata apropiere se află zona parcurilor, zona terenurilor sportive și zona agricolă, în care intră: domeniile sovietice pentru lăptării, grădini de fructe și câmpuri pentru cultivarea legumelor. Pentru fiecare zonă corespund tipuri diferite de locuințe și o densitate diferită pe ha. În aceste orașe s’au aplicat principiile ce v’am expus. Ultimele date statistice ne arată că în totalitatea orașelor din Uniunea Sovietică numărul clădirilor cu 1 etaj, au scăzut dela 1929 până azi, dela 55% la 38%, al celor cu 2 etaje a crescut dela 40 la 50%, al celor cu 3 etaje, dela 3% la 11%.

Din cele expuse, am dovedit, – sper –, că locuința românească este o formulă pentru oameni risipitori și nu tocmai buni gospodari, căci, este o soluție de lux, aplicată oamenilor săraci. De aceea spuneam că o mare reformă trebue începută, la care suntem chemați cu toții să contribuim: sistematizarea orașelor noastre, și cât mai curând. Orașele mari, celule vitale ale națiunilor, laboratorii din cari trebue să germineze cele mai nobile manifestări ale gândirei omenești, sunt de cele mai multe-ori inutilizabile. Ele ne paralizează activitatea. Ele ne fac să perdem timp, energie și bani. Datoria noastră este să le transformăm, pentru-ca locuința să poată îndeplini funcția sa urbanistică și rolul social care este așa de important, încât Regele Angliei, a putut spune acum câți-va ani prezidând Consiliul de Locuințe din Londra, următoarele cuvinte, cu cari terminăm:

Dacă voim să cultivăm o rasă sănătoasă, aceasta nu se poate face decât în locuințe sănătoase. Dacă voim să micșurăm mortalitatea copiilor și să distrugem tuberculoza, prima condiție esențială este îmbunătățirea condițiilor locuințelor. Dacă voim să combatem cu succes băutura și crima, trebue să favorizăm locuințe decente și salubre. În fine, dacă dorim ca ne-liniștea să se transforme în mulțumire și liniște, procurarea locuințelor bune, va fi unul din cei mai puternici agenți, pentru a produce această schimbare.

Duiliu Marcu a prezentat „Locuința ca funcție urbană” la emisiunea Universitatea Radio – Estetică și Urbanistică din 13 decembrie 1933, ora 20.45, Arhiva SRR, dosar 17/1933, 9 file.

NOTE:

1 Duiliu Marcu, „Despre aspecte noui ale problemei locuințelor”, emisiunea Universitatea Radio – Estetică și Urbanistică, 8 noiembrie 1933, ora 20.45, Arhiva SRR, dosar 16/1933, 11 file cu iscălitura autorului.

Duiliu Marcu (1885-1966)

Născut la Calafat, Duiliu Marcu provine dintr-o familie modestă. În 1905, decide să urmeze cursurile Școlii de Arhitectură din Capitală, iar în 1906 pleacă la Paris, unde studiază la Școala de Arte Frumoase. Se întoarce în 1912, cu titlul de arhitect diplomat al guvernului francez. Pe lângă clădirile sale, activitatea lui Duiliu Marcu se desfășoară și la Academia de Arhitectură din București, unde este profesor între anii 1929-1957. Între 1952 și 1966 este președintele Uniunii Arhitecților din România, iar din 1955 este membru cu drepturi depline al Academiei Române.

Printre lucrările sale în stil neo-românesc amintim: Casa Dr. A. Dobrovici (1919 și 1922-1925, Bd. Lascăr Catargiu, nr. 40), Școala Politehnică (1923), Căminul Politehnicii din Timișoara (1924), Pavilionul de la Expoziția Internațională de la Barcelona (1929). Cu certitudine este mai cunoscut pentru arhitectura sa modernă: Ministerul Transporturilor CFR (1936-1946, Bd. Dinicu Golescu nr. 38), Imobil Kretzulescu (coautor, 1936, Calea Victoriei, nr. 45), Hotel Athénée Palace (transformare, 1925-1927; aripa nouă 1938-1939, Str. Episcopiei 1-3), Imobile de locuințe (1935-1937, Str. Știrbei Vodă, nr. 17, 18-20), Imobilul T. Ficșinescu (1934-1935, Str. Știrbei Vodă, nr. 92), Ministerul Economiei (1934-1941, Calea Victoriei, nr. 152), Academia Română – săli de lectură și birouri (1936-1938, Calea Victoriei, nr. 125), Casa Constantin M. Vasilescu (1915-1916 și 1920-1925, Bd. Lascăr Catargiu, nr. 54), Casa de Credit și Asigurări a Magistraților (1935-1937, Bd. Magheru, nr. 22-24), Imobilul N. Tabacovici (1934-1935, Str. Tudor Arghezi, nr. 16), Imobilul Popovici-Mezin (1937-1938, Str. Italiană, nr. 25), Clădirea Academiei Militare (1937-1939), Sediul Guvernului României din Piața Victoriei (1937) etc.