Curtea domnească de la Potlogi

În 1698, pe moșia de la Potlogi, era finalizată construirea primei curți patronate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Destinate de domnitor fiului cel mare, Constantin (n. 1683), casele domnești¹ au marcat un punct de cotitură în evoluția arhitecturii rezidențiale din Valahia. Sinteză originală și rafinare a căutărilor și realizărilor care l-au precedat, Potlogii s-au constituit în principalul model urmat de arhitecturile rezidențiale domnești și boierești pe parcursul veacului care a urmat. Ampla deschidere culturală a domnitorului, experiența dobândită în tinerețe prin implicarea ca ispravnic pe șantierele rudelor sale cantacuzine, dar și înclinația spre confort și un anumit tip de ritual aulic au jucat cu toate un rol important în formarea unei atitudini reflectate în modernitatea concepției primei sale ctitorii de arhitectură rezidențială.

Compoziția ansamblului (orientată pe direcție sud-nord) se subordonează casei domnești, schema generală, maniera de raportare la cadrul natural, dar și rezolvări de detaliu fiind tributare unor concepții influențate de albume de modele sau chiar de tratate de arhitectură apusene, despre care domnitorul sau apropiații săi este foarte probabil să fi avut cunoștință². Ansamblul care grupează locuința domnitorului și anexele gospodărești este organizat funcțional în trei curți închise integral sau parțial de ziduri fără rol defensiv: curtea de primire (spre sud), curtea anexelor gospodărești (spre sud-vest) și grădina (orientată spre nord), delimitată pe una din laturi de cursul râului Gherghina. După modelul de la Potlogi, prezența apei în vecinătatea grădinii reședințelor brâncovenești devenea un obicei, rezolvările de la Mogoșoaia, Doicești sau Tunari fiind asemănătoare. Subliniind caracterul laic al complexului, paraclisul cu hramul Sf. Dumitru, construit înaintea urcării pe tron, în 1683, era lăsat în afara incintei.

Prădat și avariat la începutul secolului al XVIII-lea, după moartea lui Brâncoveanu, ansamblul a continuat să se degradeze pe parcursul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. În acest îndelungat interval, o parte a clădirilor anexe au dispărut, în timp ce casa domnitorului a ajuns o ruină. Inclus pe lista provizorie a monumentelor istorice în 1953, palatul era în bună măsură reconstituit (mai degrabă decât restaurat), în intervalul 1954-’59, după proiectul realizat de arhitectul Radu Udroiu, membru al biroului condus de arhitectul Ștefan Balș. Lucrările de restaurare erau reluate în 1971, acestea fiind abandonate la scurt timp, odată cu desființarea D.M.I.³

Vederi ale palatului de la Potlogi dinspre sud și nord (2014)

Vederi ale ansamblului Potlogi: palatul dinspre sud (stânga sus), pavilionul de acces și „droșcăria” (dreapta sus), „casele slujitorilor” și „cuhnia” (stânga jos) și palatul văzut dinspre nord-vest (dreapta jos), în 2016

În pofida întregirii prin intervenții consistente, nediferențiate față de ceea ce se mai păstrase, fără îndoială, palatul domnesc de la Potlogi a conservat o imagine mai apropiată de ceea ce fusese odinioară, în comparație cu perechea sa de la Mogoșoaia, transformată substanțial în timpul lucrărilor desfășurate, în special, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult decât atât, concentrarea interesului asupra locuinței domnitorului, în detrimentul construcțiilor care o înconjurau, a scutit ansamblul de intruziunile care să îi distorsioneze coerența. Se poate, așadar, afirma faptul că Potlogii rămăseseră, până nu de mult timp, cel mai ilustrativ exemplu păstrat de arhitectură aulică brâncovenească.

După o îndelungată perioadă în care palatul – aflat în administrarea autorităților locale – a fost abandonat, continuând să se risipească împreună cu ceea ce mai rămăsese din ansamblul curții, lucrările erau reluate după un ambițios proiect realizat în 2010. În ciuda succesului la publicul larg, exercițiul de folosire a banilor europeni pentru „valorificarea durabilă” și readucerea pe harta traseelor culturale a palatului de la Potlogi – departe de ceea ce s-ar putea numi o restaurare – a transformat pitorescul ansamblu brâncovenesc într-un exemplu indigest pentru orice ochi avizat, într-o vastă expunere de invenții inabil prezentate, lipsite de orice fundament istoric, într-o înșiruire de arhitecturi contemporane banale, care iau locul vechilor anexe. Cu toate acestea, la intrare, în stânga accesului, cu o nonșalanță dezarmantă, vizitatorul este informat într-un mod oficial, prin plăcuțe de semnalizare, despre faptul că în interior urmează să descopere rămășițe ale unor construcții de la sfârșitul secolului al XVII-lea: „ruinele casei vechi, cca 1680”, „ruinele cuhniei, 1698”, „ruine case slujitori, 1698” etc. De un alb strălucitor, palatul, garnisit în interior cu radiatoare metalice, hidranți roșu+crud sau betoane vopsite pentru a imita vechea structură de lemn, marchează centrul de greutate al unui amplu dezmăț scenografic peisajer care poate lesne să te trimită cu gândul la banalele amenajări cu iz electoral ale unor parcuri de cartier.

Fără să rateze niciuna dintre pozițiile odinioară ocupate de construcțiile anexelor, intervențiile recente au reîntregit ansamblul prin construirea unei noi cuhnii, a unei noi droșcării (patulă sau loc în care erau ținute și reparate caleștile domnești), a unei noi case „a servitorilor” și a unei noi case pe zidul de est, peste ruinele pivnițelor primei locuințe de la Potlogi. Inspirată probabil de modelul de la Mogoșoaia, actuala cuhnie de la Potlogi, solidă construcție din beton și tablă, cu muchii tăioase, perfect desenate, rămâne doar o butaforie, înlocuind o construcție a cărei imagine originară ne este doar vag sugerată de ruinele fotografiate în primii ani ai secolului al XX-lea. Casa pe care domnitorul a folosit-o pe perioada construirii palatului (ante-1683), ale cărei pivnițe păstrate erau considerate de Ștefan Balș drept cel mai timpuriu exemplu de folosire a sistemului de boltire cu patru calote și stâlp central4, a fost la rândul ei „modernizată” prin adăugarea unui etaj închis în OSB, fibrociment și tâmplărie metalică, încununat de o șarpantă învelită cu tablă. Echilibrul intervențiilor este susținut în partea de vest a curții de primire de amplul volum al droșcăriei, a cărei arhitectură încearcă probabil să amintească de funcțiunea originară prin vitrajul generos dinspre curtea de primire.

Amenajările grădinilor lui Brâncoveanu, croite de numeroșii săi grădinari⁵ după modele occidentale din care nu lipseau chioșcurile destinate „zăbavei și privelii”, se încheiau, după tiparul venețian, cu oglinda de apă a heleșteului. Până nu de mult, aici se mai putea ghici sau cel puțin imagina ceva din acest aranjament, astăzi, înlocuit de desenul rigid al unor alei pavate cu marmură spartă, mărginite de rigole acoperite cu prefabricate de beton, de bănci și pubele de serie. Îngrădit de blocuri de beton și parțial obturat de un gard din plasă de sârmă, heleșteul se întrezărește prin scheletul unei pergole inutile care te invită să poposești pe parapetul de cărămidă aparentă care delimitează corect parcela.

Cu câțiva ani în urmă, Eugenia Greceanu încheia într-o notă subiectivă și directă descrierea pe care o făcea Curții brâncovenești de la Potlogi: „Ar fi de dorit ca eventualul milionar care ar alege să se instaleze aici, redând ansamblului cel puțin liniștea și ocrotirea din timpul celor cca. 15 ani de locuire domnească, să nu se considere superior ca gust lui Constantin Brâncoveanu”⁶. Iată așadar că, din păcate, sub ochii tuturor, cu cheltuieli apreciabile⁷ și cu cele mai bune intenții, așteptările i-au fost înșelate.

NOTE:

1 Termenul palat (din latinescul palatium) apare folosit pentru prima dată la începutul secolului al XVIII-lea în pisania reședinței lui Brâncoveanu de la Mogoșoaia.

2 Anca Brătuleanu, „Ipoteze. De la «albumele de modele» la reședințele brâncovenești”, în „B.C.M.I.”, București, VI, nr. 1-2/ 1995, p. 9-10. Pornind de la presupunerea că Brâncoveanu cunoștea direct sau prin intermedierea unor „albume de modele” opera lui Andrea Palladio, Anca Brătuleanu propune o citire paralelă a unora dintre ideile formulate în tratatul arhitectului italian și a ctitoriilor domnitorului valah.

3 Dumitru Năstase, „Restaurarea monumentelor de artă medievală în Republica Populară Română”, în „S.C.I.A.”, București, Ed. Academiei R.P.R., nr. 1/ 1960, p. 158, și Eugenia Greceanu, „Curțile lui Constantin Brâncoveanu”, în Moștenirea Brâncovenească, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, Mogoșoaia, 2008, p. 65-66.

4 Ștefan Balș, Curtea Brâncovenească din Potlogi, București, Ed. Meridiane, 1968, p. 25.

5 Constantin C. Giurescu amintea numele lui Pecena Levin, pe care îl presupunea autor al desenului grădinilor brâncovenești din București. De asemenea, îi amintea și pe grădinarii Toma și „Frâncul” (cel mai probabil un italian), acesta din urmă grădinar-șef al domnitorului la curtea sa din București, având în subordine 20 de alți grădinari. Pe lângă aceștia, la reședința din Târgoviște se mai aflau în slujba domnitorului încă 12 grădinari (Dolores Toma, Despre grădini și modul lor de folosire, Iași, Ed. Polirom, 2001, p. 22).

6 Eugenia Greceanu, op. cit., p. 71.

7 Pe panoul așezat în șantier, pentru intervențiile planificate la Potlogi prin Programul Operațional Regional Sud-Muntenia, estimarea costurilor investiției se ridica la suma de 42.809.489,34 lei.