Ernӧ Bartha și Maxim Dumitraș, între natură și natura umană

Dincolo de faptul că amândoi sunt contemporani – contemporani cu ei înșiși, cu noi și, cine știe, poate și cu urmașii noștri –, că sunt artiști, că sunt creatori, că au o halucinantă capacitate de a-și urmări obsesiile, reveriile și convingerile că dincolo de orizontul diurn se găsește, abia camuflată, adevărata realitate, ce îi mai poate lega pe Ernӧ Bartha și pe Maxim Dumitraș atât de profund încât să determine un privitor atent la o percepție simultană? Răspunsul e simplu și implacabil, ca o ghilotină: PĂMÂNTUL. Nu Pământul ca obiect cosmic, așa cum i-ar sta bine unei viziuni lirice să presupună, ci pământul ca materie concretă, ca substanță, ca manifestare amorfă și misterioasă, din care țâșnește apa, din care erupe focul, care respiră aerul aburind al dimineții, din care crește iarba, care naște și învăluie viața, care ne ține și, când ne vine vremea, ne recheamă, ocrotitor și matern, pe toți. Amândoi își justifică viața și își hrănesc visul din roadele, din generozitatea și din imaginația infinită a pământului, din energia lui enormă de a genera materii prime, forme de-a gata și forme mentale care își așteaptă, cu răbdare, ieșirea în lume.

Ernӧ Bartha: chiar dacă face sculptură, face obiecte specifice genului, tridimensionale, din cele mai diverse materiale și în cele mai imprevizibile tehnici, el nu este, de fapt, așa cum am fi tentați să credem, un sculptor, sau nu unul ca toți ceilalți. Spirit ludic și grav în același timp, zglobiu și meditativ, când histrion mustăcios, un fel de husar cu privirile pierdute sau, dacă vă place mai mult, un jandarm austro-ungar căzut în contemplație, Bartha este fundamental un creator de imagini mentale, un depozitar de forme interioare pe care, ulterior, le scoate în peisaj, adică pe dealuri, prin poieni, deasupra apelor, pentru că nu mai poate rezista presiunii. Și odată exteriorizate, aceste agregări lăuntrice încearcă să-și găsească locul, mimând obiectualitatea și camuflându-se abil în cele mai diverse substanțe.

Maxim Dumitraș: în mod neobișnuit, dar deloc surprinzător, drumul lui spre artă are un sens invers decât cel obișnuit, acela în care opțiunea artistică determină însușirea și aprofundarea tehnicilor specifice, instrucția având, din acest punct de vedere, un traseu previzibil. Dimpotrivă, și acest fapt se datorează esențial legăturilor sale organice cu lumea tradițională, el pornește de la exploatarea directă a tehnicilor străvechi pe care stereotipul vieții rurale a reușit nu numai să le conserve, ci și să le țină în funcție, până astăzi. Dar cum tehnicile sunt, deopotrivă, modalități de percepție și de conștientizare a materialelor și acte de luare în posesie a acestora, iar nu abstracțiuni, simultan cu însușirea acestor tehnici, Maxim Dumitraș și-a apropriat și o lungă listă de materiale. O listă care s-a îmbogățit și s-a diversificat în timp, până când ideea de creație a ajuns să acopere, în aceeași măsură, nu doar materialul ca substanță, ci și ca formă latentă. Adâncind această analiză, este obligatorie semnalarea unui alt aspect, esențial în ceea ce privește lectura unui demers artistic, și anume acela că materialele și tehnicile specifice sunt inseparabile de un anumit tip de înțelegere a mediului și de o anumită dinamică a gândirii. Dar dacă gândirea plastică a unui artist este determinată, în mod curent, de lucrul direct și efectiv cu materialul, în cazul lui Dumitraș ea precede, într-un anumit sens, experiența nemijlocită, fiind un dat constitutiv al mediului din care el provine. Astfel, proiecția mentală asupra tehnicii și a materialului este, mai curând, un fapt aprioric decât consecința firească a unui exercițiu consumat, ceea ce vrea să spună că viziunea artistică a sculptorului nu este atât o construcție culturală obișnuită, cât un mandat pe care l-a preluat de la succesivele generații de meșteri circumstanțiali și anonimi.

Ernӧ Bartha:

mișcare încremenită,

dans cosmic,

gasteropode imense,

disimulându-și lubricitatea într-un fel de fosile imponderabile,

femei de bronz,

cu pielea agitată de mișcările suave și baroce

ale unor degete care freamătă rodinian,

portrete de piatră,

de o frumusețe grecească,

femei de iarbă,

cu țâțe suave și fese redundante,

spre care se ițesc tunurile falice,

care promit mari canonade

cu gurile lor deschise,

jocul de-a materia, de-a elementele –

focul bronzului,

natura htonică a pietrei,

fluiditatea mătăsoasă a ierbii

și vibrațiile aeriene ale dansului

și ale stării generale de zbor și de plutire –

iată cum se așază, în chip de poem inoportun,

ceea ce Ernӧ Bartha ne oferă,

din pudoarea de a nu fi prea vulnerabil sub privirile noastre,

pline de prejudecăți și de stereotipii,

drept sculptură.

Maxim Dumitraș: ceea ce adaugă artistul, însă, acestei memorii ample și profunde este, pe de o parte, forma ca atare, în sine, deposedată de orice funcție previzibilă sau presupusă și, pe de altă parte, conștiința de sine a formei, asumarea ei ca act pur al gândirii și al sensibilității. Cu alte cuvinte, Maxim Dumitraș adaugă semnificație, sens și mesaj unor materiale, tehnici și, până la un punct, forme arhaice, pe măsură ce le golește iremediabil de utilitatea care le-a făcut posibile, le-a generat și le-a perpetuat în sistemul lor de referință. Traseul pe care evoluează sculptorul, și care îl individualizează net față de ceea ce se întâmplă în mod curent în lumea artei, privește conexiunea directă a memoriei active cu spațiul simbolic al culturii, și nu acela cu sens invers, care activează memoria pornind de la însușirea codurilor culturale. Chiar dacă, la prima vedere, acest aspect nu pare unul foarte important, pentru definirea tipului de artist care este Maxim Dumitraș, dar și pentru determinarea sensului în care evoluează gândirea lui artistică, el este esențial.

Ernӧ Bartha: de fapt, el re-creează, în joacă și cu o voluptate a atingerii indiscutabil erotică, lumea elementară, reinventează sentimentul cosmic, visează megalitic, respiră hesiodic emanațiile pământului și aruncă iarba în cer. Dar bucuria vitalității în aer liber, jubilația gestului amplu, performance-ul ritualic pe o scenă mărginită doar de dealuri, de orizont și de capriciile norilor nu sunt numai interjecțiile, onomatopeele sau propozițiile agreste ale unui om singur, care și-a redobândit libertatea, și atât. Ele sunt, implicit, o punere în gardă, o sancțiune a incapacității noastre de a trăi deplin și a ipocriziei de a fi, de a exista, la limita confortabilă a precarității.

Maxim Dumitraș: insistența asupra materialelor și a tehnicilor nu le implică doar ca realități în sine, ci ea încearcă să identifice și să pună în valoare forma simbolică și expresivitatea ei plastică, pentru că anumite premise materiale impun sensuri specifice și generează limbaje și coduri proprii. Și tocmai din această pricină, în sculptura lui Maxim Dumitraș există o relație perfectă între diversitatea formală și continua împrospătare a mesajelor, pe de o parte, și plaja de materiale și de tehnici pe care el o folosește, pe de cealaltă. În această perspectivă, materialele folosite de la începutul carierei sale și până astăzi sunt lemnul și piatra, iar tehnicile sunt cele specifice, de eliminare, cu alte cuvinte, cioplirea, dar și asamblarea care, privită din punctul de vedere al dinamicii formei, este una de adăugare. Nefiind un sculptor figurativ, fapt care dovedește încă o dată că el se plasează instinctiv într-o filosofie generală și o modalitate de înțelegere a formei de tip tradițional și de factură răsăriteană, modelajul, prin excelență o tehnică a adăugării și legată profund de preocuparea pentru figurativ, este folosit cu totul sporadic și niciodată pentru a obține forme consacrate și efecte previzibile. Alături de piatră și de lemn, un alt material imemorial, împreună cu tehnica lui ireductibilă, se regăsește semnificativ în sculptura lui Maxim Dumitraș, anume împletitura din nuiele, uneori nudă, alteori lipită cu pământ.

Ernӧ Bartha: într-un Cosmos generos și plenar, în vecinătatea vitalității firii și la un pas de porțile revelației, noi trăim icnit, pufăind ca o locomotivă cu aburi, respirăm stereotip, fără a simți aerul proaspăt, și trecem încolonați și disciplinați, dar singuri, în spatele gratiilor pe care noi înșine le ranforsăm în fiecare clipă. De la peisajul ritmat de dealuri, de la pământ la fânul amplu, de o culoare incertă, și până la reflexele civilizației curente, parcursul lui Bartha despre asta vorbește, în plan discursiv și moral, iar în planul celălalt, al capacității de a visa, de a imagina, de a construi, de a exorciza, de a se bucura cu melancolie, cu o doză de tristețe și cu un vag sentiment al deșertăciunii în fața excesului de civilizație, posibilitățile lui sunt nelimitate. Pentru că, asta e, în vreme ce sculptorul, sau oricare artist așezat docil într-un gen și într-un material anume și în viziunea căruia obiectualitatea excede și elimină forma interioară, are orizontul îngust și spațiul limitat, creatorul, adică cel care însămânțează și fecundează realul cu năvalnicele sale forme lăuntrice, gata de ipostaziere în orice material, percepe totul ca pe ceva nemărginit și posibil. Și atunci te poți înveli, ca într-o aură protectoare, mai degrabă cu o vibrație mistică decât cu sentimentul exhibării, în propriul tău păr, crescut năprasnic, așa cum doar lui Avesalom și lui Samson li s-a mai întâmplat, și te poți așeza, cu picioarele încrucișate yogin, în chip de Budha uscat și împădurit, pe acoperișul lumii tale de la Vlaha, de pe lângă Cluj, fiindcă, din fericire, ai ce vedea...

Maxim Dumitraș: sub impactul noilor experiențe din spațiul artelor, mijlocite, în special, de tehnologiile noi, și în cadrul unei lecturi postmoderne a realului și, în particular, a expresiei în raport cu acesta, sculptorul și-a extins semnificativ interesul pentru materiale și tehnici, pe de o parte resemnificând zona tradițională, pe de alta recurgând la materiale compozite, de factură pur tehnologică. În prima categorie se înscriu deopotrivă materialele brute, organice, cum ar fi pământul, vegetația, carnea, lâna etc. și materialele second-hand, de-a gata, de pildă, jucăriile din ceramică smălțuită și arsă de prin bâlciurile tradiționale, iar în cea de-a doua categorie intră metalul cu tehnicile lui de asamblare și sudare, în principiu, de adăugire, dar și materiale compozite, rășini polimerice, coloranți diverși, precum și tehnici de finisare extrem de elaborate, duse până la limita calofiliei. Această mică istorie a interesului pentru materiale și tehnici diverse nu este, nici pe departe, una închisă, relevantă doar la nivel de inventar, ci este chiar o istorie a formelor și, prin extensie, una a operei, pentru că dinamica ei este chiar dinamica gândirii plastice a lui Maxim Dumitraș și a întregii sale filosofii a creației. Drumul de la natură la cultură și de la tradiție la tehnologie este conținut aici cu o maximă rigoare și cu o remarcabilă acuratețe.