Cele trei itinerarii ale meșterilor din Maramureș, în secolul al XVII-lea

(Pe urmele unei tradiţii constructive sacre. Biserici de lemn, meşteri şi ctitori în Maramureş până la cumpăna secolului al XVIII-lea)

autor: Alexandru Baboş

Editura: Universitatea Lund, 2004 

Este lucrarea de doctorat a arhitectului Alexandru Baboş, de origine română, stabilit în Suedia. Cartea a fost publicată cu sprijinul Departamentului pentru Istoria Arhitecturii/ Şcoala de Arhitectură/ Institutul Tehnologic din Lund, din cadrul Universităţii din Lund, şi a fost tipărită în anul 2004, la Digital Print AB în Norrköping, Suedia. Este pusă cu generozitate la dispoziţia internauţilor şi poate fi descărcată de pe pagina Universității din Lund: http://lup.lub.lu.se/luur/download?func=downloadFile&recordOId=21535&fileOId=619462.

Volumul publicat este scris în limba engleză, ceea ce îi conferă o accesibilitate crescută – varianta electronică a fost descărcată în 20 de țări, preponderent România (31%) și Suedia (24%). De remarcat interesul românilor pentru această carte-document.

Lucrarea are 308 pagini şi este de o densitate copleşitoare, fiecare cuvânt contează şi fiecare frază conţine informaţii importante. Coborând în istorie până în secolul al XIV-lea, autorul urmăreşte fenomenul construirii bisericilor maramureşene din lemn până la finalul secolului al XVIII-lea. Sistemul constructiv bazat preponderent pe bârne de lemn fiind răspândit în Europa, interesul pentru această carte depăşeşte aria geografică a Maramureşului, iar informaţiile prezentate sunt inedite pentru că în această zonă s-au păstrat vii tehnicile dulgheritului tradiţional şi, astfel, cercetarea teoretică îşi găsește justificare practică. Înscrierea, în anul 1991, a opt dintre bisericile de lemn maramureșene în patrimoniul mondial UNESCO întărește poziția pe care arhitectura tradițională din această zonă o are în peisajul construit european. Călătoria cercetătorului Alexandru Baboș în timp nu este simplă, ea antrenează toţi factorii implicaţi în acest proces, explicitaţi pe larg în cele 3 părţi ale lucrării: organizarea vieții satului în această perioadă, meşterii şi tehnicile folosite și fondatorii lăcaşurilor de cult.

Alexandru Baboş a făcut o cercetare minuţioasă, uzând de toate mijloacele ştiinţifice: de la studiul în teren ce cuprinde interviuri, fotografii, măsurători, relevee amănunţite la cele 42 de biserici existente în Maramureş (o treime din cele de acum 200 de ani), la analiza atentă a activităţii dulgherilor de azi şi până la căutarea şi studierea atentă a documentelor din biblioteci şi arhive, atât în ţară, cât şi în străinătate (Ucraina, Ungaria, Austria, Suedia). Datarea dendrocronologică a fost un demers iniţiat împreună cu profesorul Olafur Eggertsson de la Universitatea din Lund, ce a adus dovezi clare în legătură cu perioada în care a fost tăiat lemnul folosit în construcţii, clarificând sau contrazicând unele informaţii sau mituri, datare care a rămas de referință şi este folosită în mod curent în toate documentele, studiile şi proiectele ce se elaborează în zilele noastre. Prin referinţele sale, autorul pune în evidenţă cercetători mai puţin citaţi azi, ce au elaborat lucrări importante pentru arhitectura şi istoria Maramureşului, cum ar fi Coriolan Petreanu, Radu Popa, Ioan Bârlea sau Tit Bud. Prin întreg demersul său, Alexandru Baboş așază Ţara Maramureşului într-o poziţie privilegiată pe harta construcţiilor tradiţionale din lemn, în nord-estul Europei.

Primul capitol tratează arhitectura vernaculară în Marmaureş, din masa căreia se evidenţiază bisericile din lemn, prin imaginea lor specifică, dar şi prin calitatea excepţională a tehnicilor de prelucrare şi montare a materialului lemnos. Aflăm mai întâi cum era stratificată societatea în comunităţile rurale, rolul şi puterea nobililor locali. Aflăm cum maramureşenii din vechime îşi construiau singuri casele din lemn începând cu alegerea copacilor din pădure, tăierea, transportul, prelucrarea şi îmbinarea lor pentru a deveni locuinţă. În comparaţie cu locuinţele, pentru spaţiile sacre era urmărită excelenţa: cei mai buni copaci erau aleşi din pădurile vecine şi erau încredinţaţi celor mai buni meşteri. Rezultate excepţionale erau obţinute în dimensiunile ample ale spaţiilor; în tehnica prelucrării bârnelor în lung, astfel încât peretele să fie perfect sigilat și să nu aibă nevoie de alte materiale de izolare; în măsurile luate pentru evitarea pierderii stabilităţii verticale şi a planeităţii pereţilor; în varietatea îmbinărilor la colţuri pentru a asigura stabilitatea construcţiei; în știinţa de a construi acoperişuri trainice cu minimum de material.

Capitolul al doilea este destinat meşterilor dulgheri şi tehnicilor folosite de aceştia, pe baza cărora au fost identificate cele mai importante echipe de constructori de biserici. Acestia erau capabili să ridice o biserică fără a o proiecta, pornind de la limitările date de lungimile materialului lemnos şi bazându-se pe proporţii şi pe succesiunea logică a etapelor de construire, învăţate de la înaintaşi şi rafinate prin experienţa dobândită. Cercetând sistemul constructiv al bisericilor, tehnicile folosite şi amprentele specifice fiecărui meşter, Alexandru Baboş a identificat două şcoli (familii) de meşteri de biserici ce au lucrat intens de-a lungul celor mai prolifici ani pentru bisericile maramureşene, în secolul al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea: una în Săliştea de Jos, ce avea aria de lucru preponderent în Maramureşul de la nordul râului Tisa, iar pentru satele de la sud, o a doua școală de meşteri, localizată pe Valea Izei. Continuând cercetarea, autorul a identificat trei itinerarii importante ale meşterilor din sudul Tisei descifrând semne distinctive, modul în care tehnicile erau transferate de la o generaţie la alta sau furate de la o echipă la alta.

Ctitorii bisericilor maramureşene sunt subiectul celui de-al treilea capitol care analizează felul în care acestea reflectă statutul social şi ambiţiile nobililor locali în lupta lor de a-şi păstra dreptul de a stăpâni pământurile în faţa presiunii Regatului Maghiar sau a Imperiului Habsburgic. Un loc aparte îl deţin mănăstirile, cu rol de centre spirituale şi culturale pentru zonă, deşi erau localizate departe de aşezările umane. Aici au fost făcute primele traduceri din limba română arhaică şi primele scrieri legate de istoria românilor. Înţelegem că o biserică poate avea mai mulţi ctitori; cel mai important este cel ce oferă terenul, dar şi credincioşii săraci îşi pot câştiga o poziţie bună în strană şi în cimitirul ce o înconjoară, muncind cu propriile mâini, alături de familie, la ridicarea bisericii. În paralel, înţelegem şi noţiunea de patron al bisericii şi rolul său foarte important pentru a asigura în timp funcţionalitatea bisericii prin prezenţa continuă a unui preot. Alexandru Baboş scoate în evidenţă rolul ctitorilor în conformarea bisericilor prin justificări detaliate. Devine evident că, deoarece ctitorii cei mai importanţi provin din familii de nobili, ca persoane ce aparţineau ritului răsăritean, dar care erau membri ai unei nobilimi orientate către vest, acest caracter dual a fost transferat şi bisericilor prin atmosfera bizantină la interior şi prin imaginea îndrăzneaţă la exterior – totul interpretat în cheia specifică arhitecturii vernaculare locale.

Pe tot parcursul cărţii, autorul indică unele subiecte deschise pentru cercetări viitoare, cum ar fi: datarea dendrocronologică şi interpretarea rezultatelor, meşterii dulgheri şi echipele lor itinerante, traseul acestor echipe, mănăstirile şi rolul lor în răspândirea culturii în zonă…

Cartea este o sursă nepreţuită de informaţii, atât pentru domeniul arhitecturii, cât şi pentru cel etnografic şi chiar istoric. Este incitantă şi poate fi citită cu sufletul la gură, ca un roman! Păcat că nu este tradusă în limba română, ar trebui să o putem găsi pe rafturile librăriilor şi bibliotecilor noastre, accesibilă atât profesioniştilor, cât şi publicului larg, interesat de istorie și artă.