Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureș until the turn of the 18th Century
(Pe urmele unei tradiții constructive sacre. Biserici de lemn, meșteri și ctitori în Maramureș până la cumpăna secolului al XVIII-lea)
autor: Alexandru Baboș
Editura: Universitatea Lund, 2004
Volumul publicat este scris în limba engleză, ceea ce îi conferă o accesibilitate crescută – varianta electronică a fost descărcată în 20 de țări, preponderent România (31%) și Suedia (24%). De remarcat interesul românilor pentru această carte-document.
Lucrarea are 308 pagini și este de o densitate copleșitoare, fiecare cuvânt contează și fiecare frază conține informații importante. Coborând în istorie până în secolul al XIV-lea, autorul urmărește fenomenul construirii bisericilor maramureșene din lemn până la finalul secolului al XVIII-lea. Sistemul constructiv bazat preponderent pe bârne de lemn fiind răspândit în Europa, interesul pentru această carte depășește aria geografică a Maramureșului, iar informațiile prezentate sunt inedite pentru că în această zonă s-au păstrat vii tehnicile dulgheritului tradițional și, astfel, cercetarea teoretică își găsește justificare practică. Înscrierea, în anul 1991, a opt dintre bisericile de lemn maramureșene în patrimoniul mondial UNESCO întărește poziția pe care arhitectura tradițională din această zonă o are în peisajul construit european. Călătoria cercetătorului Alexandru Baboș în timp nu este simplă, ea antrenează toți factorii implicați în acest proces, explicitați pe larg în cele 3 părți ale lucrării: organizarea vieții satului în această perioadă, meșterii și tehnicile folosite și fondatorii lăcașurilor de cult.
Alexandru Baboș a făcut o cercetare minuțioasă, uzând de toate mijloacele științifice: de la studiul în teren ce cuprinde interviuri, fotografii, măsurători, relevee amănunțite la cele 42 de biserici existente în Maramureș (o treime din cele de acum 200 de ani), la analiza atentă a activității dulgherilor de azi și până la căutarea și studierea atentă a documentelor din biblioteci și arhive, atât în țară, cât și în străinătate (Ucraina, Ungaria, Austria, Suedia). Datarea dendrocronologică a fost un demers inițiat împreună cu profesorul Olafur Eggertsson de la Universitatea din Lund, ce a adus dovezi clare în legătură cu perioada în care a fost tăiat lemnul folosit în construcții, clarificând sau contrazicând unele informații sau mituri, datare care a rămas de referință și este folosită în mod curent în toate documentele, studiile și proiectele ce se elaborează în zilele noastre. Prin referințele sale, autorul pune în evidență cercetători mai puțin citați azi, ce au elaborat lucrări importante pentru arhitectura și istoria Maramureșului, cum ar fi Coriolan Petreanu, Radu Popa, Ioan Bârlea sau Tit Bud. Prin întreg demersul său, Alexandru Baboș așază Țara Maramureșului într-o poziție privilegiată pe harta construcțiilor tradiționale din lemn, în nord-estul Europei.
Primul capitol tratează arhitectura vernaculară în Marmaureș, din masa căreia se evidențiază bisericile din lemn, prin imaginea lor specifică, dar și prin calitatea excepțională a tehnicilor de prelucrare și montare a materialului lemnos. Aflăm mai întâi cum era stratificată societatea în comunitățile rurale, rolul și puterea nobililor locali. Aflăm cum maramureșenii din vechime își construiau singuri casele din lemn începând cu alegerea copacilor din pădure, tăierea, transportul, prelucrarea și îmbinarea lor pentru a deveni locuință. În comparație cu locuințele, pentru spațiile sacre era urmărită excelența: cei mai buni copaci erau aleși din pădurile vecine și erau încredințați celor mai buni meșteri. Rezultate excepționale erau obținute în dimensiunile ample ale spațiilor; în tehnica prelucrării bârnelor în lung, astfel încât peretele să fie perfect sigilat și să nu aibă nevoie de alte materiale de izolare; în măsurile luate pentru evitarea pierderii stabilității verticale și a planeității pereților; în varietatea îmbinărilor la colțuri pentru a asigura stabilitatea construcției; în știința de a construi acoperișuri trainice cu minimum de material.
Capitolul al doilea este destinat meșterilor dulgheri și tehnicilor folosite de aceștia, pe baza cărora au fost identificate cele mai importante echipe de constructori de biserici. Acestia erau capabili să ridice o biserică fără a o proiecta, pornind de la limitările date de lungimile materialului lemnos și bazându-se pe proporții și pe succesiunea logică a etapelor de construire, învățate de la înaintași și rafinate prin experiența dobândită. Cercetând sistemul constructiv al bisericilor, tehnicile folosite și amprentele specifice fiecărui meșter, Alexandru Baboș a identificat două școli (familii) de meșteri de biserici ce au lucrat intens de-a lungul celor mai prolifici ani pentru bisericile maramureșene, în secolul al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea: una în Săliștea de Jos, ce avea aria de lucru preponderent în Maramureșul de la nordul râului Tisa, iar pentru satele de la sud, o a doua școală de meșteri, localizată pe Valea Izei. Continuând cercetarea, autorul a identificat trei itinerarii importante ale meșterilor din sudul Tisei descifrând semne distinctive, modul în care tehnicile erau transferate de la o generație la alta sau furate de la o echipă la alta.
Ctitorii bisericilor maramureșene sunt subiectul celui de-al treilea capitol care analizează felul în care acestea reflectă statutul social și ambițiile nobililor locali în lupta lor de a-și păstra dreptul de a stăpâni pământurile în fața presiunii Regatului Maghiar sau a Imperiului Habsburgic. Un loc aparte îl dețin mănăstirile, cu rol de centre spirituale și culturale pentru zonă, deși erau localizate departe de așezările umane. Aici au fost făcute primele traduceri din limba română arhaică și primele scrieri legate de istoria românilor. Înțelegem că o biserică poate avea mai mulți ctitori; cel mai important este cel ce oferă terenul, dar și credincioșii săraci își pot câștiga o poziție bună în strană și în cimitirul ce o înconjoară, muncind cu propriile mâini, alături de familie, la ridicarea bisericii. În paralel, înțelegem și noțiunea de patron al bisericii și rolul său foarte important pentru a asigura în timp funcționalitatea bisericii prin prezența continuă a unui preot. Alexandru Baboș scoate în evidență rolul ctitorilor în conformarea bisericilor prin justificări detaliate. Devine evident că, deoarece ctitorii cei mai importanți provin din familii de nobili, ca persoane ce aparțineau ritului răsăritean, dar care erau membri ai unei nobilimi orientate către vest, acest caracter dual a fost transferat și bisericilor prin atmosfera bizantină la interior și prin imaginea îndrăzneață la exterior – totul interpretat în cheia specifică arhitecturii vernaculare locale.
Pe tot parcursul cărții, autorul indică unele subiecte deschise pentru cercetări viitoare, cum ar fi: datarea dendrocronologică și interpretarea rezultatelor, meșterii dulgheri și echipele lor itinerante, traseul acestor echipe, mănăstirile și rolul lor în răspândirea culturii în zonă...
Cartea este o sursă neprețuită de informații, atât pentru domeniul arhitecturii, cât și pentru cel etnografic și chiar istoric. Este incitantă și poate fi citită cu sufletul la gură, ca un roman! Păcat că nu este tradusă în limba română, ar trebui să o putem găsi pe rafturile librăriilor și bibliotecilor noastre, accesibilă atât profesioniștilor, cât și publicului larg, interesat de istorie și artă.