Argument

Argument

La 26 februarie 2016 am aniversat 125 de ani de la înființarea Societății Arhitecților Români. Pentru breasla arhitecților români este aproape o dată mitică, probabil unul din (foarte) puținele lucruri într-adevăr cunoscute despre organizația noastră profesională. Au existat sărbătoriri periodice ale înființării Societății. Nu întâmplător, primul congres al arhitecților a fost organizat în zilele de 25 și 26 februarie 1916, aniversând 25 de ani de existență a SAR. La semicentenarul acesteia un consistent număr (nr. 1) din 1941 al revistei „Arhitectura” a omagiat atât societatea în sine, cât și pe protagoniștii săi – președinții succesivi sau membri care, de-a lungul anilor, au avut un rol important în funcționarea și afirmarea SAR în mediul profesional și în întreaga societate. Manifestări importante au fost organizate în 1991, la centenarul Societății, de renăscuta Uniune a Arhitecților din România: o mare expoziție la Sala Dalles, intitulată Arhitectura românească în context european, consistente conferințe susținute de personalități proeminente ale arhitecturii noastre și numeroși invitați de marcă din străinătate, realizarea unei medalii omagiale, iar revista „Arhitectura” a dedicat evenimentului un substanțial număr dublu – 3-4/1991. Era un semn evident al dorinței arhitecților și a organizației lor profesionale de a reînnoda un fir al continuității care părea rupt și, pe de altă parte, de a (re)afirma apartenența noastră firească la mediul profesional european. Acest număr al revistei „Arhitectura”, având dosarul tematic închinat aniversării a 125 de ani de la înființarea SAR, pare că se înscrie în șirul, nu foarte lung, al aniversărilor periodice, când profesiunea și publicul larg își amintesc de organizația care, până la urmă, a asigurat, de-a lungul vremii, recunoașterea profesiei și afirmarea ei, cel puțin pe plan național. Nu a fost în intenția noastră să întocmim un număr „aniversar”, festivist al revistei, ci, pornind totuși de la marcarea vârstei onorabile a Societății Arhitecților Români-Uniunea Arhitecților din RPR/ RSR-Uniunea Arhitecților din România (cele trei denumiri pe care le-a avut, în timp, organizația noastră), de a deschide o perspectivă mult mai largă asupra unei organizații cu o istorie zbuciumată, cu urcușuri și coborâșuri, dar care a încercat, indiferent de contextul în care a existat, să ridice, să afirme și să mențină rolul important al arhitectului în societate. Este o organizație cu mai multe începuturi; această particularitate a fost dată de întregul context politic, social și cultural care caracterizează, de fapt, întreaga istorie modernă a României. Cel dintâi, din 18911, al Societății Arhitecților Români, a fost rezultatul voinței unui grup de arhitecți, care și-a căpătat recunoașterea oficială, ca persoană morală și juridică abia în 1903. SAR a dispărut în convulsiile (frământările politice și sociale) de la sfârșitul anilor 1940. Al doilea început poate fi considerat organizarea, în decembrie 1952, prin decizia forurilor conducătoare de atunci ale țării, a Uniunii Arhitecților din RPR/ RSR, aflată în subordinea structurilor statului. După importantele schimbări politice din decembrie 1989 și urmând voința arhitecților (la fel ca în 1891), prin Decretul-Lege nr. 127/1990, Uniunii Arhitecților din România (denumirea actuală) i s-a recunoscut calitatea de continuatoare a Societății Arhitecților Români, precum și independența de orice structură statală. Aceste două noi începuturi au fost clădite, poate contrar aparențelor, în cea mai mare măsură, fiecare pe structurile anterioare ale societății, aspirând, mai mult sau mai puțin declarat, spre continuitate. Societatea Arhitecților Români, respectiv Uniunea Arhitecților din România au avut rolul esențial în apariția a alte două asociații; au generat, așadar, la rândul lor, două noi începuturi: în 1932, când a luat ființă Corpul Arhitecților din România și, în 2001, când s-a votat legea prin care s-a înființat Ordinul Arhitecților din România, ambele rezultate din eforturile îndelungate ale celor două organizații (SAR și UAR) de recunoaștere a diplomei, a profesiei și de oficializare a statutului arhitectului, a identității culturale și sociale a acestuia, ca unic profesionist în drept de a semna proiecte de arhitectură. Ele au fost și sunt organizații complementare, fiecare având rostul ei bine definit pentru profesiune, aflate în relații colegiale de colaborare, din care au făcut și fac parte aceiași arhitecți.2 Pornind de la recunoașterea acestei complexități a unei istorii care n-a fost deloc liniară, o investigare a rolului de ansamblu al societății trebuie să aibă în vedere diferitele direcții în care a activat: de la obținerea recunoașterii profesiei și a dreptului de semnătură pentru proiectele de arhitectură (direcție care a fost permanentă, cu excepția perioadei postbelice, când dreptul de semnătură a fost implicit acordat tuturor membrilor UA), la interesul constant pentru protecția monumentelor, de la relațiile cu școala de arhitectură, pe care SAR însăși a creat-o, la prezența, deseori ignorată, la diferite manifestări internaționale, de la constituirea și sporirea propriului patrimoniu (sediu, bibliotecă, fototecă etc.), la încurajarea valorii culturale a proiectelor și realizărilor, prin premiile acordate. Peste toate acestea, mereu prezentă este constantă dorința de reunire colegială, de convivialitate a arhitecților, dincolo de necesarele schimburi de opinii asupra arhitecturii și orașului. Înainte de a schița modul de alcătuire a acestui dosar tematic, care propune perspective variate asupra subiectului, dar limitat, inevitabil, la un număr de pagini, sunt necesare câteva precizări. În primul rând a fost luată în discuție întreaga sa istorie, subliniind faptul că interesul viu este același pentru oricare dintre perioadele istorice atât de diferite și, prin urmare, este luată în considerare întreaga evoluție a societății noastre profesionale. Nu a fost evitată, în consecință, în al doilea rând, perioada scursă între apariția Uniunii Arhitecților din RPR, în decembrie 1952, și schimbările politice de la sfârșitul anilor 1980. Este o perioadă, respectiv, un subiect aproape deloc abordat cu atenție până în prezent. Mai mult chiar, se poate spune că a fost ocolit, în mare măsură, ca întreaga perioadă de existență a Uniunii Arhitecților (1952-1989), pentru care există, în schimb, numeroase clișee, repetate de fiecare dată, conform cărora o întreagă perioadă de 40 de ani nu poate fi decât condamnată în bloc. Este reflexul, poate, al unei perspective preponderent (sau exclusiv) politice asupra perioadei și, implicit, asupra UA. La o privire mai atentă și mai profundă, ar putea rezulta că termenul obișnuit de comparație – „epoca de aur” interbelică – în care profesiunea liberală și organizația profesională a arhitecților ar fi existat independent de orice ingerință politică a momentului să nu fie pe de-a-ntregul corectă. Un exemplu, care poate fi o excepție, fără îndoială, este acela al schimbării rapide a conducerii SAR la începutul scurtei guvernări legionare, care, imediat după aceea, a fost înlocuită cu alta, fără ca vreuna din acestea să fi rezultat din alegerile făcute de membrii SAR. A fost, fără îndoială, o „comandă” politică. Acest exemplu poate fi singular, dar imixtiunea politicului nu poate fi evitată, probabil, în arhitectură și în urbanism. Fără îndoială, situația de după 1950 este mult diferită. Totodată, existența Uniunii Arhitecților, după înființarea ei în 1952, a fost mult mai complexă decât o catalogare definitivă și completă ca fiind una subordonată total factorului politic. Este, credem, necesară o perspectivă mult mai nuanțată, în care factorul politic, atât de puternic totuși, să fie pus în balanță cu cel profesional și al evoluției profesiunii de arhitect într-o perioadă în care întreaga lume a suferit profunde, imense transformări, iar profesiunea noastră s-a înscris, atât cât a fost posibil, pe această linie. În fine, în al treilea rând, este limpede că organizația (organizațiile) arhitecților aparține sferei largi a arhitecturii noastre. Istoria ei nu poate fi separată de istoria arhitecturii; legăturile dintre ele sunt dintre cele mai relevante, căci ne pot sublinia semnificații ignorate, poziții greu de înțeles altfel, relații reciproce în cazul unor direcții ale arhitecturii sau ale urbanismului. Nu trebuie neglijat, de asemenea, faptul că a existat mereu o strânsă legătură între o anume orientare a societății arhitecților spre o direcție sau alta a arhitecturii românești și evoluția acesteia; faptul este cât se poate de evident în întreaga perioadă, de la arhitectura neoromânească impulsionată de generația arhitecților care au înființat SAR, până la Bienalele Naționale de Arhitectură din ultimii 24 de ani, prin care se pune în evidență, prin premiile acordate, calitatea arhitecturii și a întregului mediu construit. Pe de altă parte, la conducerea asociației s-au aflat, de-a lungul vremii, personalități de marcă ale arhitecturii noastre, iar contribuția lor pentru binele profesiunii se înscrie nu numai în profilul personalității respective, ci se reflectă în efectele avute asupra întregii bresle. În alcătuirea Dosarului tematic accentul a fost pus pe organizația însăși, referințele la arhitectura epocilor succesive fiind doar menționate în plan secund; evoluția acesteia este un subiect mai cunoscut, cu siguranță. Esențială este, în acest context, o cronologie care concentrează cele mai importante date și evenimente legate de viața organizației noastre, din toate perioadele existenței sale, indiferent de denumirile (relativ) diferite pe care le-a avut de-a lungul timpului. Câteva informații complementare cronologiei sugerează cadrul intern mai larg, în care, în toți acești 125 de ani, a existat și a funcționat asociația. Este, după știința noastră, prima cronologie de acest fel, detaliată, cuprinzând cu aceeași atenție și interes toate perioadele atât de diferite traversate de asociația profesională a arhitecților. Personalitățile proeminente ale SAR–UA RPR/ RSR–UAR – președinții succesivi, creionați prin scurte tușe, – sunt, și ele, prezente. Unele dintre acestea au condus societatea pe durata unui an (așa cum a fost la începuturile SAR, când Statutul impunea schimbarea colegială anuală), alții au avut mai multe mandate de președinte (Petre Antonescu, de exemplu), alții, în fine, au fost președinți ai organizației pe durate mari (cum a fost cazul lui Cezar Lăzărescu, timp de 14 ani). Unii au fost și sunt unanim recunoscuți și apreciați pentru contribuția lor la calitatea mediului construit al României, alte personalități sunt suficient de controversate, dar fără de care nu poate fi înțeleasă arhitectura noastră și rolul jucat de asociația arhitecților. Tuturor trebuie, însă, să le recunoaștem meritul de a face tot ce era posibil pentru ca forma de asociere profesională să-și ocupe locul meritat. Câteva detalieri ale unor perioade sau probleme particulare își propun să contribuie la cunoașterea și înțelegerea societății în epoca respectivă. Prima, care privește perioada de existență a SAR, este relevantă pentru modul în care, treptat, o nouă asociație își construiește o identitate, și-o consolidează cu o maturitate demnă de subliniat, își deschide suficient de rapid sfera de preocupări spre aproape tot ceea ce privea practica liberală a profesiei și situarea arhitectului în societate. Cea de-a doua are o direcție mai restrânsă: analizează modul în care profesia liberală a fost brusc și radical direcționată spre aceea a arhitectului-salariat al statului în institutele de proiectare care, înființate treptat, fiecare cu specificul său, au constituit singurul mijloc de afirmare a creației de arhitectură pentru circa 40 de ani. O a treia ia în discuție modul în care Uniunea Arhitecților a avut în vedere, prin premiile acordate arhitecților, semnalarea calității (poate a excelenței) celei mai relevante părți a producției arhitecturale și de urbanism din anii 1960-1980. Existența de după 1990 a UAR este prezentată și comentată de președinții care s-au succedat la conducerea organizației, care, fiecare în parte, au asigurat dezvoltarea și continuitatea intențiilor inițiale, rezultate, în foarte mare măsură, din cerințele arhitecților, exprimate cu multă forță și claritate în perioada fierbinte decembrie 1989-ianuarie 1990. Aparent, acest număr al revistei poate fi considerat un număr dedicat exclusiv istoriei. În realitate credem că, fiind vorba de modul de organizare al profesiunii, unul mereu dinamic, cu schimbări suficient de dese și uneori rapide, este un prilej de reflexie pentru profesiune și întreaga noastră cultură asupra rolului pe care o asociație conștientă de sine îl poate avea, prin membrii săi, pentru a determina calitatea mediului construit.
NOTE: 1 Data fondării este suficient de târzie față de organizații similare care s-au înființat cu câteva decenii mai devreme, dar care este pe deplin înscrisă în contextul intern al României, care va fi schițat în interiorul revistei: celebra Royal Institute of British Architects (RIBA) a luat ființă în 1834, de exemplu; în același deceniu a fost înființată prima organizație a arhitecților și inginerilor din Elveția (1837). În alte câteva țări, asociațiile (și societățile) arhitecților au fost fondate în anii 1860 și, mai numeroase, în anii 1870, printre care și Société des Architectes Diplômés par le Gouvernement, în 1877, societate franceză bine-cunoscută arhitecților români care, probabil, a fost un model pentru societatea română. 2 În prezent sfera organizațiilor profesionale s-a lărgit considerabil, ca reflex al unei diversificări și specializări deseori accentuate a profesiei, impusă de evoluția societății și a profesiei însăși, prin înființarea unor noi asociații. Cele mai importante sunt Registrul Urbaniștilor din România (RUR), în anul 2004, Asociația Arhitecților de Interior, în anul 1999, iar arhitecții specializați în restaurarea monumentelor istorice fac parte din Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice (UNRMI), înființată în anul 1991. Cu toate acestea, Uniunea Arhitecților din România reprezintă permanența acestei tradiții a întregii noastre profesii, o tradiție modelată prin suprapunerea unor epoci, culturi, mentalități și personalități diverse, fapt care îmbogățește, până la urmă, moștenirea noastră.
On the 26th of February 2016, we have celebrated 125 years since the establishment of the Society of Romanian Architects (SAR). For Romanian architects this is an almost mythical moment, perhaps one of the (very) few known facts about our organisation. There have been periodic celebrations of the Society’s establishment. Not by chance, the first SAR convention, celebrating 25 years of existence, was organised on the 25th and 26th of February 1916. For SAR’s semicentenary, an extensive issue of Arhitectura (1/ 1941) paid homage to the Society itself as well as its protagonists – presidents and members who had a leading role in establishing SAR’s status within the profession and society. Important festivities have also been organised for SAR’s centenary in 1991 by the ‘reborn’ Union of Romanian Architects. A large exhibition entitled Romanian Architecture within the European Context was opened at Dalles Hall in Bucharest. Various conferences were held by prominent figures of Romanian architecture and esteemed guests from abroad. An honorary medal was also issued. Furthermore, Arhitectura dedicated a generous double issue to the event. This was a clear sign that architects and their organisation intended to reconnect with their history and, at the same time, assert themselves in the European professional milieu. This special issue of Arhitectura, dedicated to SAR’s 125-year celebration, is part of the not-so-long series of periodic celebrations that reminded architects and the general public about the role of the organisation in acknowledging our profession, at least on a national level. However, it was not our intention to produce an anniversary issue. We wanted to use this opportunity to look from a broader perspective to the organisation (later called Union of Architects of Socialist Republic of Romania and Union of Romanian Architects, respectively) that, despite its ups and downs, never ceased to promote and maintain the role of the architect in society. It is an organisation that started anew several times due to the political, social and cultural context that characterised Romania’s modern history. The first Society of Romanian Architects (SAR), dating from 18911, was formed by a group of architects and was not officially recognised until 1903. The Society ceased to exist in the tumultuous events of the late 1940s. Thus, the second beginning could be considered the creation of the state-run Union of Architects of Popular/ Socialist Republic of Romania (UA-RPR/ RSR) in December 1952. After the fall of communism in December 1989 and following architects’ wish (as in 1891), the union, renamed Union of Architects of Romania (UAR), was acknowledged as the successor of the Society of Romanian Architects (SAR) and released from the authority of the state by the Decree-law 127/1990. Despite appearances, these two new beginnings were largely based on the previous structure of the society and aspired, more or less openly, to continuity. The Society of Romanian Architects (SAR) and the Union of Architects Romania (UAR), respectively, had a crucial role in the creation of two other associations, thus generating two other new beginnings: in 1932, when the Architects’ Corps of Romania was born, and in 2001, when the Architects’ Chamber of Romania was created by law. These organisations were the result of SAR’s and UAR’s relentless effort for the recognition of the diploma, of the profession, of advocating for the architect’s status, social and cultural identity, as the only professional able to stamp a project. Both have been complementary organisations with a clearly defined purpose and have had good relationships with SAR and UAR, as their members were often the very same architects.2 In order to have an overview of the organisation’s significance, one must start from its sinuous history and investigate all the divergent directions it went into: from getting recognition of the profession and of the right to stamp the architectural projects (constant preoccupation with the exception of the post-Second World War period when all members of the Union were automatically licensed) to advocating for the preservation of the built heritage; from maintaining good relations with the school of architecture, which was created by the organisation in the first place, to participating at numerous international cultural events (even though this was often ignored); from acquiring assets for the internal use such as the headquarters, the library and the photo library, to encouraging good quality architecture by offering awards. Above all these, there was architects’ constant desire to gather in informal meetings, outside necessary professional debates over the architecture and the city. Before we proceed to outline the content of this issue, which could have easily expanded beyond this limited number of pages, some remarks are needed. First, the whole history of the organisation has been taken into account, with the same interest for all its different time periods. Therefore, the whole evolution of the professional society has been taken into account.Thus, the period from 1952, when UA was created, until 1989 was not ignored, a topic that has been hardly covered by recent publications, not to say avoided. There are, however, clichés according to which this whole 40-year-long period can only be condemned. This is perhaps due to a predominantly (or exclusively) political perspective on this period and, implicitly, on UA. At a closer look, the presumed independence of the profession and the organisation from political interferences during the so called ‘golden age’ between the two world wars might not be so correct. For instance, shortly after the Legionary Party took power, SAR’s management changed twice within a short time and this was by no means the result of SAR’s members’ vote. It was no doubt an act of political interference. Even though this example might be singular, political interference in architecture and urban planning is probably hard to avoid. The situation after 1950 is obviously different. It would be too simple to say that the Union of Architects’ activity was completely subordinated to the political agenda. We believe that a complete, objective assessment of this period must include not only the political factor, which was indeed very influential, but also the professional aspect. After all, this was a time when the architecture profession experienced profound transformations in the whole world and Romanian architects tried to follow this line as much as possible. Lastly, it is clear that the history of the organisation(s) cannot be separated from the history of Romanian architecture at large. Looking at these altogether, one can discover forgotten meanings and understand unexplainable decisions and directions of Romanian architecture and urban planning. Also, one cannot ignore the relation between the organisation’s vision and the evolution of Romanian architecture. This is very well illustrated by the emergence of the Neo-Romanian architectural style following the impulse of the architects that created the Society of Romanian Architects and, more recently, by the National Architecture Biennial, which has rewarded good quality architecture over the last 24 years. What is more, the presidents of the organisation have often been prominent figures of Romanian architecture that influenced not only the organisation, but the whole profession. For this issue we have focused on the organisation itself, leaving the references to the architecture of each particular time period in the background, as these are certainly better known. Thus, we have drawn a timeline of the most significant dates and events from the history of our organisation, whatever its name was at the time. Some additional information gives insight into the internal structure of the organisation. This is, as far as we know, the first attempt to include all the time periods of the organisation into a detailed timeline. Also included are few facts about the prominent figures of the organisation, namely presidents of the Society of Romanian Architects, the Union of Architects of RPR/ RSRUA, and the Union of Architects of Romania, respectively. Some of them have been in charge for only one year (as it was required by SAR’s statute in its first years), others for longer periods of time (such as Cezar Lăzărescu for 14 years). Some also had several terms (Petre Antonescu, for instance). Some have been unanimously recognised for their contribution to the quality of the built environment in Romania, others more controversial, albeit essential for understanding the role of the organisation in the history of Romanian architecture. Nevertheless, all must be appreciated for their effort to do their best for the organisation in the given circumstances. Furthermore, some detailed information sheds light about the activity of the organisation in certain periods of time. The first, covering SAR’s existence is relevant for understanding how a young organisation gradually builds up and consolidates an identity, opening up towards almost all aspects of the profession. The second has a narrower scope. It analyses how the architecture practice suddenly and radically shifted from a liberal profession towards one in which architects became employees in state-owned enterprises, which were responsible for the architecture production for approximately 40 years. The third discusses how the Union of Architects (UA) stimulated good practice in architecture and urban planning through awards between the 1960s and 1980s. UAR’s activity after 1990 is presented and commented by the presidents that were in charge of the organisation, who ensured the continuity and development of the ideas and demands clearly expressed by architects in the troubled days between December 1989 and January 1990. One could see this issue of Arhitectura completely dedicated to history. However, we believe that looking back at the many and often rapid changes our profession experienced could be an opportunity for reflexion about the role of such an organisation in influencing the quality of the built environment. English version by Alex Retegan
NOTES 1 SAR was founded rather late, compared to similar organisations from Europe such as the Royal Institute of British Architects (RIBA) in 1834, the Swiss Society of Engineers and Architects (SIA) in 1837 and the French Société des Architectes Diplômés par le Gouvernement in 1877. The latter was probably the source of inspiration for the Romanian organisation. The delay can be explained by Romania’s internal context, which will be further analysed throughout this issue. 2 Currently, the number of organisations is considerably larger due to the diversification and specialisation of the profession. Among the new organisations stand out the Romanian Register of Urban Planners, founded in 2004, the Romanian Interior Designer Association, created in 1999, and the National Union of Restorers of Historic Monuments of Romania, from 1991. Nevertheless, the Union of Architects of Romania stands for the continuity of our profession and the tradition shaped throughout different times, cultures and mentalities, which can only enrich our current heritage.