Ferestre spre furnalul roșu analizează procesul de urbanizare în arealul siderurgic hunedorean – alcătuit din oraşele Hunedoara şi Călan şi localităţile aparţinătoare – între 1945-`68. Concentrându-mă asupra procesului propriu-zis de construcţie urbană şi a transformărilor sociale produse de industrializare, am abordat problematica din perspectiva proiectului de modernizare socială asumat de autorităţile comuniste. Studiul a pornit de la 3 modele urbanistice materializate: 1) Oraşul grădină (1947-1949); 2) Cvartalul realist-socialist (1951-1955); 3) Microraionul (după 1960). Originare din tradiţia modernităţii europene, dar reinterpretate prin lentila ideologiei sovietice, aceste modele de construcţie urbană au urmărit transformarea ordinii sociale existente în numele preeminenţei centralismului instituţional şi al economiei.

Cartea răspunde la trei întrebări: 1) Care a fost natura relaţiei dintre autorităţile centrale şi locale, pe de o parte, şi dintre stat şi reprezentanţii diferitelor profesii implicate în procesul de construcţie urbană, precum arhitecţi, ingineri sau economişti, pe de altă parte? 2) În ce măsură comunităţile urbane eterogene ale arealului siderurgic hunedorean s-au constituit într-un agent de presiune, sancţionare sau modificare a proiectului statului? 3) Care a fost valoarea profesională a proiectelor hunedorene?

Teza centrală a cărţii este că procesul de urbanizare în arealul siderurgic hunedorean reprezintă rodul întrepătrunderii realităţilor româneşti cu influenţele sovietice şi occidentale, dar, în acelaşi timp, este şi o expresie a evoluţiei societăţii româneşti, deopotrivă sub forma continuităţii faţă de perioada anterioară instaurării regimului comunist şi a rupturilor, adeseori violente şi ireversibile, produse de noua putere politică. Aceste tendinţe s-au regăsit atât în practicile populaţiei, cât şi în soluţiile urbanistice alese. Practicile cotidiene ale forţei de muncă hunedorene relevă o combinaţie între idei teoretice inoculate prin strategii discursive şi educaţionale, valori dobândite anterior în comunităţile de origine şi priorităţi personale. Pe fondul dinamicii Războiului Rece, aspectul, funcţia şi organizarea spaţiului urban au cunoscut transformări semnificative, de la avangardă la realismul socialist şi înapoi la modernism, având un impact profund asupra vieţii cotidiene. Astfel, am urmărit să stabilesc în ce măsură urbanizarea socialistă a avut un caracter diferit – excepțional – faţă de procese similare derulate în restul Europei, estice şi vestice.

Din punct de vedere metodologic, această analiză are la bază modelul interpretativ al ultramodernismului propus de James C. Scott. Acest concept se referă la un proiect de inginerie socială care vizează transformarea integrală a unei realităţi prin derularea unor proiectele de anvergură prin care natura poate fi „stăpânită”; ultramodernismul se mai referă și la impunerea la nivelul societăţii a unor prevederi „normative”, clasificări şi standardizări atotcuprinzătoare prin care toate aspectele practicilor sociale să fie cuantificabile şi, deci, previzibile pentru factorii de decizie. Ultramodernismul s-a caracterizat prin preocuparea exclusivă pentru viitor, preeminenţa ştiinţei şi tehnologiei având un caracter vizual pregnant. În interiorul acestui proiect, autoritatea simbolică a fost transferată către arhitecţi, urbanişti şi ingineri, a căror expertiză profesional-ştiinţifică era esenţială pentru identificarea unor soluţii fezabile pentru derularea proiectelor statului. Strânsa legătură dintre optimismul ideologiilor ultramodernismului faţă de infailibilitatea proiectului de transformare şi promisiunea progresului permanent şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei problematizează în legătură cu fezabilitatea sa. Problema unui astfel de program „total” a fost că, în pofida mecanismelor restrictive care au vizat standardizarea şi reglementarea raporturilor sociale la nivel formal, deci vizibil, puterea decizională nu a identificat pârghii pentru a reglementa eficient relaţiile informale. De fapt, așa cum prima parte a cărții detaliază, de multe ori proiectele de construcție urbană realizate la nivel central erau ajustate în plan local ca urmare a acțiunilor birocraților hunedoreni sau a conducerii întreprinderilor industriale. Ca atare, prin această carte am dorit să realizez o micro-istorie care să descrie experienţa cotidiană atât prin prisma felului în care statul a influenţat viaţa cetăţenilor, cât şi a felului în care aceştia au (re)acţionat.

Acest studiu este important pentru că analizează evoluţia României postbelice prin prisma transformărilor locale ale societăţii, experienţa oamenilor obişnuiţi, acei anonimi ai istoriei care au reprezentat, în fond, principalii beneficiari ai întregului proiect politic. Spre deosebire de „macro-istorie”, cartea ilustrează cum nivelul de dezvoltare economică şi dinamica proiectelor sociale influenţează interacţiunile dintre locuitori, percepţia realităţii imediate, exprimând, în cele din urmă, o relaţionare a indivizilor cu statul. Din perspectiva prezentului, percepția subiectivă a proiectului de modernizare a regimului comunist capătă valenţe noi, şi adeseori surprinzătoare, căci în anii post-socialişti există o incidenţă crescută a nostalgiei comunismului. Reconstruirea procesului urbanizării printr-un studiu de caz are un grad mare de originalitate în cercetarea istorică din România, aceasta fiind o rezultantă a surselor folosite, a interdisciplinarităţii metodelor angajate, precum şi a problematicii complexe pe care o analizează. Cartea angajează mai multe categorii de surse: arhive, presă, statistică, memorialistică, proiecte arhitecturale, filme artistice sau de propagandă, jurnale TV, fotografii. Elementul de noutate a studiului constă în materialul arhivistic consultat. Însumând aproape cincizeci de fonduri, deţinute de arhive locale, naţionale, dar şi de către arhivele britanice sau de OSA Budapesta, o mare parte din aceste documente este pentru prima dată introdusă în circuitul istoriografic românesc.