Socialismul la periferie

Ferestre spre furnalul roșu analizează procesul de urbanizare în arealul siderurgic hunedorean – alcătuit din orașele Hunedoara și Călan și localitățile aparținătoare – între 1945-`68. Concentrându-mă asupra procesului propriu-zis de construcție urbană și a transformărilor sociale produse de industrializare, am abordat problematica din perspectiva proiectului de modernizare socială asumat de autoritățile comuniste. Studiul a pornit de la 3 modele urbanistice materializate: 1) Orașul grădină (1947-1949); 2) Cvartalul realist-socialist (1951-1955); 3) Microraionul (după 1960). Originare din tradiția modernității europene, dar reinterpretate prin lentila ideologiei sovietice, aceste modele de construcție urbană au urmărit transformarea ordinii sociale existente în numele preeminenței centralismului instituțional și al economiei.

Cartea răspunde la trei întrebări: 1) Care a fost natura relației dintre autoritățile centrale și locale, pe de o parte, și dintre stat și reprezentanții diferitelor profesii implicate în procesul de construcție urbană, precum arhitecți, ingineri sau economiști, pe de altă parte? 2) În ce măsură comunitățile urbane eterogene ale arealului siderurgic hunedorean s-au constituit într-un agent de presiune, sancționare sau modificare a proiectului statului? 3) Care a fost valoarea profesională a proiectelor hunedorene?

Teza centrală a cărții este că procesul de urbanizare în arealul siderurgic hunedorean reprezintă rodul întrepătrunderii realităților românești cu influențele sovietice și occidentale, dar, în același timp, este și o expresie a evoluției societății românești, deopotrivă sub forma continuității față de perioada anterioară instaurării regimului comunist și a rupturilor, adeseori violente și ireversibile, produse de noua putere politică. Aceste tendințe s-au regăsit atât în practicile populației, cât și în soluțiile urbanistice alese. Practicile cotidiene ale forței de muncă hunedorene relevă o combinație între idei teoretice inoculate prin strategii discursive și educaționale, valori dobândite anterior în comunitățile de origine și priorități personale. Pe fondul dinamicii Războiului Rece, aspectul, funcția și organizarea spațiului urban au cunoscut transformări semnificative, de la avangardă la realismul socialist și înapoi la modernism, având un impact profund asupra vieții cotidiene. Astfel, am urmărit să stabilesc în ce măsură urbanizarea socialistă a avut un caracter diferit – excepțional – față de procese similare derulate în restul Europei, estice și vestice.

Din punct de vedere metodologic, această analiză are la bază modelul interpretativ al ultramodernismului propus de James C. Scott. Acest concept se referă la un proiect de inginerie socială care vizează transformarea integrală a unei realități prin derularea unor proiectele de anvergură prin care natura poate fi „stăpânită”; ultramodernismul se mai referă și la impunerea la nivelul societății a unor prevederi „normative”, clasificări și standardizări atotcuprinzătoare prin care toate aspectele practicilor sociale să fie cuantificabile și, deci, previzibile pentru factorii de decizie. Ultramodernismul s-a caracterizat prin preocuparea exclusivă pentru viitor, preeminența științei și tehnologiei având un caracter vizual pregnant. În interiorul acestui proiect, autoritatea simbolică a fost transferată către arhitecți, urbaniști și ingineri, a căror expertiză profesional-științifică era esențială pentru identificarea unor soluții fezabile pentru derularea proiectelor statului. Strânsa legătură dintre optimismul ideologiilor ultramodernismului față de infailibilitatea proiectului de transformare și promisiunea progresului permanent și îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației problematizează în legătură cu fezabilitatea sa. Problema unui astfel de program „total” a fost că, în pofida mecanismelor restrictive care au vizat standardizarea și reglementarea raporturilor sociale la nivel formal, deci vizibil, puterea decizională nu a identificat pârghii pentru a reglementa eficient relațiile informale. De fapt, așa cum prima parte a cărții detaliază, de multe ori proiectele de construcție urbană realizate la nivel central erau ajustate în plan local ca urmare a acțiunilor birocraților hunedoreni sau a conducerii întreprinderilor industriale. Ca atare, prin această carte am dorit să realizez o micro-istorie care să descrie experiența cotidiană atât prin prisma felului în care statul a influențat viața cetățenilor, cât și a felului în care aceștia au (re)acționat.

Acest studiu este important pentru că analizează evoluția României postbelice prin prisma transformărilor locale ale societății, experiența oamenilor obișnuiți, acei anonimi ai istoriei care au reprezentat, în fond, principalii beneficiari ai întregului proiect politic. Spre deosebire de „macro-istorie”, cartea ilustrează cum nivelul de dezvoltare economică și dinamica proiectelor sociale influențează interacțiunile dintre locuitori, percepția realității imediate, exprimând, în cele din urmă, o relaționare a indivizilor cu statul. Din perspectiva prezentului, percepția subiectivă a proiectului de modernizare a regimului comunist capătă valențe noi, și adeseori surprinzătoare, căci în anii post-socialiști există o incidență crescută a nostalgiei comunismului. Reconstruirea procesului urbanizării printr-un studiu de caz are un grad mare de originalitate în cercetarea istorică din România, aceasta fiind o rezultantă a surselor folosite, a interdisciplinarității metodelor angajate, precum și a problematicii complexe pe care o analizează. Cartea angajează mai multe categorii de surse: arhive, presă, statistică, memorialistică, proiecte arhitecturale, filme artistice sau de propagandă, jurnale TV, fotografii. Elementul de noutate a studiului constă în materialul arhivistic consultat. Însumând aproape cincizeci de fonduri, deținute de arhive locale, naționale, dar și de către arhivele britanice sau de OSA Budapesta, o mare parte din aceste documente este pentru prima dată introdusă în circuitul istoriografic românesc.