Un scurt popas în istoria urbanismului clujean
Evoluția urbanistică a Clujului interbelic
Autor: Vlad Sebastian RUSU
Editura Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane, 2015
Volumul Evoluția urbanistică a Clujului interbelic, autor arh. Vlad Sebastian Rusu, se înscrie într-o serie destul de restrânsă a studiilor ce au abordat problemele acestei milenare structuri urbane, deși unele apariții din domeniul istoriei orașului au inclus și considerații vizând procesul urbanizării1. Volumul în discuție este un aport bine-venit în definirea unei etape din lungul șir de metamorfoze cu care s-a confruntat orașul. Mai mult, evoluția este urmărită pe multiple planuri (respectiv implicațiile factorilor economici, sociali, culturali, politici sau administrativi în conformarea structurii funcțional-spațiale) și în contexte precum cel regional, național sau european, rezultatul obținut fiind al unei cercetări de durată și bine documentate.
Structura volumului apărut în 2015 pleacă de la înscrierea în contextul european a perioadei 1918–1939, cu reflectarea acestuia în noile coordonate ale țării, devenite România Mare, și continuă cu prezentarea aspectelor socio-economice și culturale ce defineau orașul în 1918 și implicarea lor ulterioară, cu reglementările considerate necesare pentru o evoluție benefică, precum și cu rezultatele (tramă, zone funcționale, spații publice, morfologie ș.a.) ce vor caracteriza orașul în pragul celui de-al Doilea Război Mondial.
Autorul apreciază că în cei 21 de ani ai perioadei luate în considerare în studiu, în care orașul s-a extins în suprafață cu circa 80%, iar populația a crescut de la 83.542 locuitori, în 1920, la 115.000 locuitori, în 1938, dezvoltarea structurii urbane s-a caracterizat „[...] printr-un anumit simț al măsurii și ordinii și prin inexistența unor discontinuități de amploare în extensia țesutului urban, datorită unui firesc al articulării noilor zone din oraș”. Dar amploarea efortului imobiliar2 nu a eliminat „[...] caracterul hibrid, determinat de ruptura de scară datorată evoluției fragmentare a cadrului construit”. Din acest proces al devenirii, rolul administrației a fost esențial în asigurarea unei dezvoltări controlate a orașului, autorul subliniind faptul că, deși nu a existat un „plan director” (concursul lansat de primărie în 1938 pentru elaborarea unui asemenea plan neconcretizându-se), edificarea fondului construit, ca și echiparea tehnico-edilitară nu au ieșit de sub controlul primăriei, acțiunile realizându-se printr-o serie de reglementări, precum cele din 1923 sau regulamentele din anii 1930. Autorul detaliază, de exemplu, capitol cu capitol, „Regulamentul de construcții și aliniamente”, apărut în 1933, care norma amănunțit activitatea din domeniul construcțiilor, fără a fi uitate implicațiile urbanistice. Preocupările pentru o dezvoltare controlată și „planificată” rezultă și din faptul că pentru a se întocmi acel „plan director” s-a trecut la executarea ridicărilor topografice, începute în anii 1920 și finalizate în 1937. Planul tipărit rezultat va fi însă cu adevărat valorificat abia în anii 1941-‘43, când s-a încercat propunerea unui concept urbanistic. Făcând o paranteză, poate nu este de neglijat, ca o situare în timp, observația că, deși Franța avea o îndelungată experiență în gestionarea orașelor, în deceniul 3 al secolului al XX-lea nu toate orașele își întocmiseră așa-numitul „plan de amenajare, înfrumusețare și extindere”3.
Studiul abordează în mai multe locuri caracterizarea etapei, fără a fi oferite și argumente că s-ar fi urmărit, în cei 21 de ani, un anumit „concept urbanistic”, însă cred că se poate subscrie la afirmația că a existat „[...] o anumită cultură a urbanului”, născută încă din secolul al XIX-lea prin reglementările însușite de comunitate.
Referindu-mă la demersurile cercetării pentru definirea unei identități a orașului interbelic, după unele trimiteri la relația cadrului construit cu cel natural, la preocupările pentru personalizarea unor spații publice, ca piețele Mihai Viteazul și Avram Iancu, inclusiv studiile elaborate între 1939-‘43 , argumentația apelează cu precădere la obiectele de arhitectură (un întreg capitol), ca elemente-reper/ simbol ale etapei. Cu ce s-a detașat însă, față de trecut, structurarea formei urbane, compoziției prin creșterea rapidă a spațiului ocupat? Poate că în acest scop definirea unor etape, sub aspect urbanistic, din evoluția structurii urbane din epoca medievală până în prezent, ar fi permis o definire mai clară a identității etapei studiate și, de ce nu, o apropiere de ceea ce ne preocupă azi, respectiv „vocația orașului”.
Revenind la preocupările autorului, respectiv că „studiul de față și-a propus cercetarea și analiza în premieră a dezvoltării urbanistice a Clujului interbelic, evidențiind momente istorice administrative, legislative și de reglementare ce au contribuit semnificativ la transformarea sa urbană de-a lungul celor 21 de ani [...]”, cred că obiectivul a fost atins, dându-se dovada unui demers științific riguros și bine documentat care alături de alte apariții4 va deveni o contribuție semnificativă la alcătuirea unei istorii a urbanismului clujean și, inclusiv, a celui românesc.
NOTE
1 Amintim câteva lucrări, în ordinea publicării lor:
Buzea, O. (1939), Cluj 1919–1939; Hațieganu, A. (1949), Evoluția teritorială a orașului Cluj; Pascu, Ș., Pataki, I. și Popa, V. (1957), Clujul; Morariu, T. și Pascu, Ș. (1957), Evoluția urbanistică a orașului Cluj; Daicoviciu, C. (1962), Cluj; Benko, M. (1967), Probleme urbanistice ale orașului Cluj în prima jumătate a secolului XIX; Pascu, Ș. (1974), Istoria Clujului; Mirel, M. (1975), Contribuții privind dezvoltarea urbanistică a orașului Cluj, în prima jumătate a secolului XIX; Negucioiu, A., Pompiliu, T. și Erdoiu, N. (1980), Cluj; Agachi, M. I. M. 2009), Clujul modern, aspecte urbanistice.
2 Numărul imobilelor crește de la 5.600, în 1923, la 12.983, în 1939.
3 Jean-Louis Harouel, Istoria urbanismului, București: Editura Meridiane, 2001.
4 Mihaela Ioana Mirela Agachi, Clujul modern, aspecte urbanistice, Cluj: UT Press, 2009.