București. Arhitectură – Un ghid adnotat

Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lapadat

București, OAR, 2016, 241 pagini

Acum mai bine de zece ani, aceeași echipă de autori publica un volum asemănător ca titlu, structură, conținut și proiect de cercetare urbană (București. Arhitectură și modernitate, un ghid adnotat, Simetria-Arcub, 2005). „Ghidul adnotat” – o sintetică topografie arhitecturală a Bucureștilor, riguros structurată și, prin modul de prezentare, destinată unei diversități de public cititor – s-a dovedit un succes editorial, rămânând până azi o inspirată și inspiratoare resursă pentru explorarea arhitecturală a orașului. S-a bucurat, de aceea, de încă două tiraje succesive – astăzi de negăsit în librării.

Această stare de fapt ar fi justificat și singură reeditarea pe care o semnalăm. O facem cu atât mai apăsat, cu cât cartea nou-apărută o dezvoltă și o depășește printr-o sumă de aspecte pe cea care a precedat-o.

Noua versiune aduce un volum superior de date: compendiul arhitectural al Bucureștiului, alcătuit din fișe comentate de clădiri și spații urbane apare substanțial îmbogățit. Au fost incluse destule piese absente din prima ediție și, mai cu seamă, catalogate numeroase apariții noi în peisajul urban bucureștean. Sunt introduse în itinerar clădiri ridicate în cursul ultimului deceniu, creații ale unor arhitecți contemporani, dar și locuri și edificii mai vechi care nu fuseseră cuprinse inițial; astfel, abordarea primei ediții, care era eminamente istorică, aici ține, în mare măsură, de antropologia urbană: orașul nu mai este investigat ca rezultatul unei deveniri, ci în chiar procesul devenirii sale necontenite.

Contextualizarea fenomenologică se reflectă și într-o semnificativă modificare de structură. Dacă Ghidul din 2005 ordona locurile prezentate după o paradigmă cronologică, cel de acum le grupează topografic; orașul este totodată interpretat prin filtrul geografiilor subiective ale autorilor – asumate de aceștia ca unele dintr-o multitudine nesfârșită de trăiri posibile ale locuirii urbane.

Perspectiva istorică, indispensabilă, este concentrată în cele câteva pagini de început ale noii ediții. Intenționat succintă, introducerea formulează fără înconjur un fapt îndeobște știut, dar rar și rostit: „Mai tot ce a rămas în picioare [...] nu poate invoca o vechime mai mare de 150 de ani”. Văzut în această perspectivă, Ghidul este un inventar al aproape întregii arhitecturi bucureștene demne de interes care, excepție făcând relativ puține vestigii arheologice și monumente de arhitectură ecleziastică, a apărut într-un interval de timp întins pe numai șase generații.

O primă parte, sintetică, rezumă cronologia devenirii urbane a capitalei românești în șapte secvențe delimitate de evenimente majore. Fiecare perioadă a marcat decisiv evoluția spațiilor urbane și a coerenței diferitelor sale componente – sau, dimpotrivă, a avut ca rezultat desfacerea țesutului istoric prin intervenții de mare anvergură. Asumarea statutului de capitală a Regatului României a implicat apariția industriei, punerea în operă a ideilor igienistice ale epocii și ridicarea primelor sedii de instituții publice. Primele două decenii ale secolului al XX-lea s-au remarcat prin articularea arhitecturii neoromânești – pe tot atât de specifică pe cât de asemănătoare cu alte curente similare din restul Europei – model care a prosperat apoi și în perioada interbelică, laolaltă cu apariția originalului modernism arhitectural bucureștean. Perioada 1947-1960 poartă amprenta realismului socialist, înlocuit apoi de noul modernism al „socialismului victorios”, în intervalul de până la cutremurul din 1977. Devastarea produsă de acesta constituie inspirație și pretext pentru noul centru politico-administrativ, care însă nu se construiește pe locul clădirilor dărâmate de seism, ci pe un sit arbitrar ales, decupat din țesutul istoric al orașului și demolat fără discernământ. Schimbarea de regim, la rândul ei, a deschis o nouă direcție în dezvoltarea urbei. Procesul este descifrat lapidar și precis, lăsând în seama unei următoare revizitări formularea unor concluzii care astăzi ar fi încă premature.

Introducerea istorică este urmată, în chip de semnal, de o listă de clădiri dispărute. Doar cele mai reprezentative sunt amintite, fiind mult mai mare numărul monumentelor istorice și al siturilor urbane cu valoare patrimonială, distruse de bunul plac exercitat în deceniul 9 al secolului trecut sau de lipsa de scrupule a proiectelor imobiliare postcomuniste.

În sfârșit, un „Mod de utilizare” precede ghidul propriu-zis: autorii explică modul în care au fost alese cele aproximativ 400 de exemple prezentate, terminologia folosită, precum și motivul pentru care apar patru categorii distincte: clădiri, locuri, proiecte (nerealizate) și întâmplări.

Suprafața investigată este împărțită, după un model consacrat, în carouri (denumite de la A la M). Acestea sunt apoi parcurse de-a lungul unor itinerarii subiective jalonate de succesiunea de fișe ale exemplelor. Prezentarea lor este succintă, prin comentarii istorice și critice formulate limpede, aproape sec, într-un limbaj adecvat, dar neîmpovărat cu jargon de specialitate. Fiecare exemplu este ilustrat cu o singură fotografie caracteristică.

Volumul este completat cu doi indici alfabetici: al locurilor inventariate și al autorilor. Nu lipsesc, desigur, o listă de „lecturi despre București”, numele autorilor ilustrațiilor și referințele surselor pentru ilustrațiile preluate din publicații.

Noul Ghid adnotat al arhitecturii bucureștene, dincolo de misiunea pe care și-o asumă și pe care o îndeplinește exemplar, mai indică și un alt fel de a scrie arhitectură. Echilibratul amestec de istorie și critică, eleganta evitare a oricărui parti-pris, precizia informației livrate minimal și coerent fac din această carte un ghid la puterea a doua: un îndreptar pentru oricare autor de ghiduri arhitecturale.