George Matei Cantacuzino sau atitudinea clasică

Trăim în epoca birocraților, a specialiștilor și a tehnocraților. Sunt indispensabili și bine-veniți. Însă nu-i de mirare că ne cade greu să înțelegem izbânda abundenței activităților profesionale ale unor oameni ca George Matei Cantacuzino (*1899, Viena-†1960, Iași), arhitect și intelectual cosmopolit român. Acea izbândă unii dintre noi o privesc cu nedumirere, unii poate cu invidie, alții cu admirație, iar pentru câțiva este un model. Dar nu în calitate de diletanți s-au dedicat Cantacuzino și semenii dânsului acelei abundențe de activități – erau intelectuali publici consacrați care reînnoiseră idealul renascentist întruchipat de l’uomo universale.

Născut la Viena, Cantacuzino a crescut acolo vorbind limbile română, franceză și germană (1899-1909); revenit în țară după studiul arhitecturii la École des Beaux-Arts din Paris (1920-1929), a devenit „(le) chef incontesté de la jeune école d´architecture”² și figura integrativă a modernismului moderat; calitatea estetic-etică a scrierilor sale l-a motivat pe Virgil Ierunca să-l numească un „adevărat cronicar al spiritualității românești”³; ca politician liberal, Cantacuzino a luptat împotriva Gărzii de Fier; ca profesor de istorie și teorie a arhitecturii (1942-’48) a reînnoit învățământul de arhitectură în România prin scepticismul față de stricta gândire în epoci sau, ca să folosim termenul introdus de istoricul de artă german Erwin Panofksy, prin „deperiodizare”⁴; Cantacuzino a fost unul dintre puținii arhitecți, poate chiar singurul, care a ținut conferințe culturale radiofonice în mod regulat în perioda interbelică; ca inspector al Direcției Monumentelor Istorice a condus restaurarea de biserici și mănăstiri din Moldova, printre care Sucevița, acum inclusă în patrimoniul mondial UNESCO; ca pictor a participat la expoziții de grup și a avut cinci expoziții individuale – ultima, din Parcul Herăstrău, în octombrie 1956, a avut un succes atât de copleșitor încât regimul comunist a închis-o după trei zile, temându-se de un protest civic; ca adversar al regimului comunist, Cantacuzino fusese întemnițat timp de șase ani (1948-1954) la Jilava, Aiud, Pitești și la Canalul Dunăre-Marea Neagră; în 1957 a fost declarat inamic al poporului; ultimii ani de viață, până la moartea sa prematură, și i-a petrecut la marginea societății.

După aceea a căzut mult timp pradă uitării. O soartă pe care a împărtășit-o cu mulți din generația sa, care a contribuit decisiv la construirea României moderne interbelice. Chiar și după schimbarea din 1989, această performanță a „vegetat” cumva în penumbra imaginii publice a generației următoare – a „tinerei generații” a anilor 1930, cu figurile emblematice ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, care, după 1945, au devenit celebri în Occident. Un fenomen firesc, poate. După 1989, această celebritate pare să fi fost proiectată înapoi în timpul când membrii tinerei generații își începuseră cariera, bucurându-se de prima recunoaștere publică, fiind, totuși, departe de a juca rolul principal în viața culturală din România interbelică.

Prima imagine din interiorul monografiei noastre, George Matei Cantacuzino. Modernismul hibrid⁵, îl arată pe Cantacuzino plimbându-se, în august 1940, în Berlin, pe faimosul bulevard Unter den Linden, elegant îmbracat într-un costum cu vestă, pălărie, pantofi Derby, baston și mănuși, pășind energic și țintind, cu privirea hotărâtă și plin de încredere, la obiectivul fotografului. Cantacuzino avea 41 de ani; se afla pe culmea carierei, consacrarea pe plan internațional era iminentă. Doar cu un an înainte proiectase pavilionul oficial al României la Expoziția Internațională de la New York, primind din partea celebrului primar Fiorello LaGuardia titlul de cetățean de onoare al acestei metropole; în 1938 a fost numit membru corespondent onorific al Royal Institute of British Architects din Londra; în 1934-1936 a fost primul corespondent român al revistei moderniste de arhitectură și urbanism din Paris, „L´Architecture d´aujourd´hui”. În 1939, Regele Carol al II-lea îl desemnase ca arhitect al pavilionului oficial al României la Expoziția Internațională de la Roma în 1942, iar impreună cu Octav Doicescu, Cantacuzino proiectase sediul Institutului Britanic și al Anglo-Romanian Society din București – cunoscutul context politic a împiedicat realizarea ambelor proiecte.

Dar să ne întoarcem la fotografia din Berlin. Este mărturia ultimei călătorii pe care a întreprins-o Cantacuzino în acel oraș, în calitate de arhitect-șef al CFR, în august 1940 – ultima sa călătorie ca om liber. Ca politician liberal și francmason, Cantacuzino a suferit în mod substanțial când România a alunecat înspre extrema dreaptă în septembrie 1940, iar Carol al II-lea a fost exilat în Portugalia. Dacă astăzi „selfies” sunt en vogue, în perioada interbelică fotografi profesioniști își ofereau cu succes serviciile ambulante în spațiul public al bulevardelor și parcurilor lumii civilizate, inclusiv în România. Pe planul secund al fotografiei se vede o parte din rezalitul stâng al Universității Humboldt, iar în dreapta, Neue Wache, o capodoperă a lui Karl Friedrich Schinkel (1781-1841). Cu toate că în scrierile sale nu-l menționează deloc pe Schinkel, unele din proiectele sale și atitudinea clasică dau dovadă de admirația sa față de maestrul prusac – iar în fotografie, Cantacuzino s-a „pus în scenă” în mod conștient, ca și cum ar spune: cu Schinkel în spate, poți construi cu încredere.

Atitudinea clasică poate fi citită ca o busolă estetic-etică, care indică direcția activităților sale, totodată legându-le laolaltă ca o „agrafă” concepțională într-un buchet de creativitate.

Ca fiecare arhitect, Cantacuzino a parcurs o evoluție, însă, câteodată, asemenea lui Schinkel, a proiectat concomitent în mai multe stiluri. Subtitlul cărții, Modernismul hibrid, se referă la acest aspect, precum și la atitudinea clasică. Ea îmbină tradiții cu modernismul și favorizează o estetică legată de o etică bazată pe măsură, adică pe scara umană, provocând soluții unice, „înfipte”, dacă putem spune așa, în contextele respectivului proiect. Sau, pentru a-l cita pe filosoful francez contemporan Michel Serres: „Cele mai bune soluții sunt cele locale, singulare, specifice, regionale“⁵.

Dar nu reprezintă această hibriditate o abordare oarecare sau oportunism? Cei care favorizează conceptul etichetării stricte ar răspunde afirmativ. Cantacuzino lua asemenea reproșuri în serios, însă, pentru el, erau lipsite de orice substanță. În primul său eseu, Introducere la studiul arhitecturii (1926), Cantacuzino precizează coloana vertebrală a atitudinii clasice: „Nu diversitatea stilurilor ne-a preocupat, ci firul continuu care le unește”⁶. Un aspect integral al acestui fir continuu este triada estetică proporție-ritm-armonie, strâns legate de măsura umană. Pe deasupra, scria Cantacuzino în 1934, în „Revista Fundațiilor Regale”: „[nu] o selecțiune de obiect și de forme ne trebuie, ci o etică întreagă, din care să se nască o estetică”⁷.

De aceea, el se exprimase cu hotărâre împotriva exceselor stilului neoromânesc, mai precis împotriva felului în care arhitectura oficială abuzase estetic și instrumentalizase propagandistic tradiția arhitecturală româno-bizantină în favoarea unei „colonizări” interioare a regiunilor, grație cărora vechiul regat se transformase în România Mare după 1918. În același timp, critica constructivă a lui Cantacuzino se îndrepta și contra exceselor modernismului, când acesta nu lua în considerare contextele respectivului proiect. Era convins că „[a] da unei țări o înfățișare unitară nu înseamnă monotonia formelor standard. Prin întrebuințarea materialelor locale, prin adaptarea formelor condițiilor climei, ale obiceiurilor și ale datinelor, o casă de locuit sau o instituție se integrează mai ușor în peisaj, completându-l și dându-i adevărata însemnătate”⁸.

Cantacuzino dezvoltă strategia sa în căutarea unor căi pragmatice și cinstite de reînnoire a culturii arhitecturale din România pentru a o deschide spre modernitate. Această strategie ține seama de diversitatea și polivalența culturală a regiunilor țării, făcând aluzie la conceptul politic de federalism. Totodată, Cantacuzino eliberează noțiunea estetică a clasicismului din perspectiva pur stilistică pentru a o lega de etică: „A fi clasic, după părerea noastră, nu constă în aplicarea dogmatică a unui stil, ci într-o anumită stare de spirit”⁹. Atitudinea clasică ori clasicismul „ar fi, deci, [...], nu o simplă selecționare de forme, nici o modă academic consacrată, dar suma coordonată a experiențelor umane care ar menține individualitatea în hotarele legilor izvorâte din experiență sau clasicismul ar fi o stare de echilibru sufletesc între cunoștință și sentiment, între personalitate și tradiție, o atitudine de seninătate a prezentului între trecutul cunoscut, judecat, înțeles și viitorul intuit, pregătit, provocat”¹⁰.

Atitudinea clasică îmbină ramuri de tradiție ca arhitectura româno-bizantină, clasicismul sau palladianismul cu modernismul. Fiind legată de etică, această estetică complexă se afirmă, de pildă, și în felul în care se desfășoară dialogul cultural public: civilizat și, cât de posibil, obiectiv; în scara umană; în genius loci – multipla caracteristică a unui loc, fie el un peisaj la țară sau un țesut urban cu toate straturile sale istorice. În 1947, Cantacuzino subliniază:

„Sunt tradiționaliști, moderniști și ceilalți. În categoria din urmă se situează acei arhitecți care cred că e necesar de găsit un echilibru pe bazele disciplinelor clasice, fără a nesocoti întru nimic nici una din temele moderne și fără a întoarce spatele tradiției”¹¹.

Doar un exemplu: Vila pentru ingineri a Societății de Radiodifuziune SRR la Bod/ Brenndorf lângă Brașov (1933-’35). Acest imobil se poate interpreta ca o sinteză dintre palladianism și tradițiile locale. De pildă, impozantul acoperiș pe două niveluri ne amintește de iernile grele din Transilvania. Volumul compact al clădirii, dispus cu calm și axial simetric în jurul unui portic cu două coloane gemene, o scară în față, două ferestre rotunde și cele două logii, exprimă cu claritate noțiunea de monumentalitate intimă pentru care pledează Cantacuzino.

Printre sursele de inspirație la care Cantacuzino s-a adăpat se află Groupe des architectes modernes – un curent moderat al modernismului, care, sub bastonul maestrului Auguste Perret (1874-1954), a încercat în perioada interbelică să lege modernismul de clasicismul francez. O altă posibilă sursă: teoria lui Schinkel de a fuziona antichitatea greacă cu goticul (Verschmelzungstheorie), pentru a reînnoi arhitectura germană. Dar cel mai de seamă model i-a fost Andrea Palladio (1508-1580). Pentru Cantacuzino, opera lui Palladio, cu a sa usanza nuova, exprimă cu măiestrie poetica arhitecturii și-i dedică studiul Palladio. Essai critique avec douze dessins de l’auteur (publicat de Editura Cartea Românească în 1928).

Într-o scrisoare autobiografică către Simon Bayer, un prieten din adolescență din Iași și avocat româno-evreu în Bucureștiul interbelic, Cantacuzino afirmă că perioada copilariei petrecute la Viena i-ar fi deschis ochii pentru acea poetică a arhitecturii și „disciplina legilor estetice occidentale”¹²: „[Fiindcă] învățasem acolo a pretinde cadrului vieții ordinea și armonia, fiindcă observasem asupra mea acțiunea lucrurilor înfăptuite de lunga răbdare a unei civilizații, care afirma mereu, prin toate formele și toate mijloacele, expresia însăși a demnității umane”¹³.

A exprima demnitatea umană prin forme arhitectonice – și Cantacuzino a urmărit acest țel, iar atitudinea clasică l-a ajutat în aceasta străduință. Ea exprimă și alt fenomen rodnic: Cantacuzino era înrădăcinat în cultura și civilizația românească; în același timp, el aparținea acelui grup de oameni care, în mod firesc și nonșalant, iubeau și alte lumi contemporane – lumea anglo-saxonă, cea germană, franceză sau italiană, pentru a enumera doar pe acelea de care Cantacuzino se simțea cel mai apropiat. Această apropiere o exprimau și prieteniile, care, bazate pe interese culturale și valori de civilizație comune, sfidau hotarele.

De când a căzut zidul din Berlin, asemenea prietenii au reînceput să crească. Atitudinea clasică rămâne o provocare: atât în domeniul arhitecturii și al urbanismului, cât și pe plan cultural și politic. Ea oferă impulsuri în favoarea reîmprospătării și a readucerii în contemporaneitate a unei vechi concepții europene – concepția pragmatică a echilibrului dinamic: „Simetria, în sensul ei originar, înseamnă proporție fericită sau comensurabilitate”¹⁴.

1 Acest articol este o versiune tradusă din limba germană, revăzută și actualizată a articolului „George Matei Cantacuzino und die «klassische Haltung”. Anmerkungen zum Werk eines rumänischen Architekten” (GMC și „atitudinea clasică”. Despre opera unui arhitect român), apărut în revista „Deutsch-Rumänische Hefte/ Caiete Germano-Române”, Berlin, vara 2016.

2 Paul Morand, Bucarest, Paris: Plon, 1990 (prima ediție în 1935), p. 293.

3 Virgil Ierunca, „Un cavaler al privirii”, introducere la: G. M. Cantacuzino, Scrieri, Paris: Fundația Regală Universitară Carol I, 1966, p. 9.

4 Erwin Panofsky, Renaissance and Renascences in Western Art, Stockholm: Almquist & Wiksell/ Gebers Förlag AB, 1960, p. 20

5 Dan Teodorovici, George Matei Cantacuzino. Modernismul hibrid, București: Editura Simetria/ Tübingen & Berlin: Ernst Wasmuth Verlag, 2016, monografie tradusă în limba română de Olimpia Lykiardopol și lansată în data de 7 octombrie la Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecților din România din București.

6 Michel Serres, Aufklärungen. Fünf Gespräche mit Bruno Latour. (Lămuriri. Cinci convorbiri cu Bruno Latour), Berlin: Merve Verlag, 2008. Traducerea citatului din limba germană de Dan Teodorovici.

7 G. M. Cantacuzino, Introducere la studiul arhitecturii, București: Paideia, 2002 (prima ediție 1926), p. 19.

8 G. M. Cantacuzino, „Cronică” în: „Revista Fundațiilor Regale”, 1 Decembrie 1934. Republicat de Virgil Ierunca sub titlul „Prejudecăți”, în: G. M. Cantacuzino, Scrieri, Paris: Fundația Regală Universitară Carol I, 1966, p. 64.

9 G. M. Cantacuzino, „Despre un program de reconstrucție”, în Despre o estetică a reconstrucției, București: Paideia, 2001 (prima ediție 1947), p. 25.

10 G. M. Cantacuzino, Introducere la studiul arhitecturii, op. cit., p. 30.

11 G. M. Cantacuzino, Dicționar, în: „Simetria” II, București: Cartea Românească, 1940, p. 62-63.

12 G. M. Cantacuzino, „Puncte de vedere”, în Despre o Estetică a Reconstrucției, op. cit., p. 40-41.

13 G. M. Cantacuzino, Scrisorile către Simon, Scrisoarea a III-a, București: Simetria, 2010, p. 70.

14 Ibidem.

15 G. M. Cantacuzino, „Simetria. Caiete de artă și critică. Motto”, Vol I-VIII, București: Cartea Românească, 1939-1947.