Pinacoteca Bucureștiului – un proiect interbelic

foto: Cristian OPREA

Capitala României poartă prin ani, în memoria ei colectivă, alături de multe vise și deziderate, un ambițios proiect gândit de ctitorii României moderne: constituirea unei Pinacoteci a Cetății, care să încânte și să educe, să adune eșantioane consistente ale spiritualității (locale și europene), să cizeleze oameni prin și pentru care să se edifice o țară ameliorată, în elevatul context european asumat de elitele românești încă din veacul al nouăsprezecelea. Cum în „proiectul de țară” al celor ce au forjat România modernă cultura era un element esențial, diverși cărturari și artiști și-au reunit eforturile și, prin donații ori achiziții, au pus bazele unui nucleu patrimonial demn de a fi făcut cunoscut comunității.

Muzeul Municipiului București, deținător al unei părți importante din acea colecție excepțională, reiterează acum – secvențial și provizoriu – proiectul interbelic al acelor oameni iluștri, precum Dem. I. Dobrescu, Constantin Argetoianu, Liviu Rebreanu, Anastase Simu, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Emanoil Bucuța, Oscar Han, Ion Jalea, Marcel Iancu, George Oprescu, Petre Iorgulescu-Yor (primul custode al Pinacotecii), Dimitrie Gusti, prezenți cu toții, pe 29 noiembrie 1933, la inaugurarea Pinacotecii bucureștene în palatul amiralului Vasile Urseanu, din Bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 21 (oferit special de către Ioana Urseanu, văduva amiralului-astronom). Expoziția inițială cuprindea doar o sută trei lucrări – cele mai multe fiind picturi. Achizițiilor Municipalității li s-au adăugat importante donații. În 1932, Emilia Margareta Marin ceda Pinacotecii o serie de sculpturi și picturi semnate de soțul său, Filip Marin (1865-1928). În 1938, Elena Movilă dăruia Pinacotecii colecția de artă românească și universală adunată de soțul ei, magistratul Ioan I. Movilă (1846-1904). Pe lista contributorilor figurează, alături de persoane fizice, diverse instituții între care Eforia Spitalelor, Clubul Tinerimii, Automobil Clubul Român, Cabinetul Primarului General, Direcția Mișcării Culturale.

În primul catalog al Pinacotecii, din 1940, sculptorul Theodor Burcă, director al pe-atunci nou-înființatei Pinacoteci, scria: „...această instituție răspundea necesității ce se simțea de a se concentra într’un singur local operele de artă, pe care municipiul le adunase în cursul timpului, și a forma astfel nucleul unei pinacoteci menită (sic!) a contribui la formarea gustului estetic și la desvoltarea (sic!) educației cetățenilor acestui municipiu”.

Odată cu augmentarea patrimoniului, s-a ivit nevoia unui spațiu de expunere și de conservare mai amplu. Existența îndrăznețului proiect aflat abia la început avea să devină o odisee patetică. Între 1933-1951, Pinacoteca aflată în creștere a fost găzduită de Observatorul astronomic „Amiral Vasile Urseanu”; în perioada 1951-1961, a funcționat în clădirea Muzeului Simu. Clădirea muzeului fiind demolată în 1961, patrimoniul Pinacotecii a pornit către: Proiect București, Muzeul Theodor Aman, Muzeul de Istorie București, subsolul clădirii de radioficare, Casa Creației Populare (apud. Ioana Cristea, Catalogul expoziției „Universul picturii”). Între anii 1961-1962, sediul i-a fost stabilit în strada Danielopol, nr. 2, de unde s-a mutat în str. Biserica Amzei, nr. 7-9. După o sincopă expozițională generată de cutremurul din 1977, în 1981, Pinacoteca s-a redeschis pentru vizitatori în Casa Slătineanu, din str. Obedenaru, nr. 3, dar clădirea a fost retrocedată în 1995. În prezent, patrimoniul Pinacotecii adastă în casa modestă, dar primitoare a maestrului Gheorghe Tattarescu (cel ce își împărțea, generos, locuința și atelierul cu studenții săi lipsiți de mijloace materiale) – casă ce așteaptă ea însăși ajutorul specializat al restauratorilor, fiind pe cât de veche (printre cele mai venerabile clădiri civile păstrate în București), pe atât de degradată. De aici, dintre îngerii cu fețe ridate de fisuri ai pereților pictați de Tattarescu, pornesc valoroasele picturi ale Pinacotecii spre atelierele de restaurare sau spre restrânse spații de popularizare ocazionale.

La sfârșitul lunii iulie a acestui an, Muzeul Municipiului București – sub patronajul căruia subzistă patrimoniul în discuție – a readus în circuitul de vizitare două dintre sălile de la etajul Palatului Suțu, organizând un memento dedicat instituției interbelice de odinioară. În cele două încăperi s-a reiterat profilul originar al colecției, cu piese provenite de la Filip Marin și Ioan I. Movilă, ce au ajutat incontestabil, fiecare în măsură proprie, la configurarea Pinacotecii. Ioan I. Movilă (1846-1904) s-a născut și a murit în București. (Unii biografi menționează apartenența sa la vechea familie domnească a Movileștilor, din care au provenit, între alte personaje istorice marcante, vodă Miron Barnovschi Movilă, primul domnitor român martir pentru Hristos, în 1633, sau mitropolitul Kievului, Petru Movilă). Între 1846 și 1904 s-a derulat povestea ascensiunii sale sociale, dar mai ales experiența culturii pe care a concentrat-o într-o impresionantă investiție artistică. În veacul al nouăsprezecelea, pentru mulți tineri români dotați, traseul formării și afirmării personale trecea prin Apusul european. Ioan I. Movilă și-a desăvârșit studiile în Italia; la Napoli a obținut titlul de doctor în drept. Revenit în țară, și-a început cariera juridică în calitate de procuror; a fost apoi judecător al tribunalului din Vlașca. A ocupat postul de președinte al tribunalului din Galați. Intrând în politică, a devenit deputat de Brăila, în 1888. În 1891 i-a revenit funcția de prefect de Brăila, prim-ministru fiind pe-atunci conservatorul Lascăr Catargiu. Sub imboldul idealismului său, a pus bazele viitoarei stațiuni Eforie, achiziționând proprietăți în zona țărmului Mării Negre (de la moștenitorii lui Mihail Kogălniceanu, care dobândise acele terenuri drept recompensă pentru rolul jucat în evenimente cruciale ale timpului: 1848, 1877), veghind, pas cu pas, la proiectarea și edificarea orașului balneo-turistic al visurilor sale. Pasionat colecționar, a folosit parte din averea sa considerabilă cumpărând artă (unele pânze ar proveni din valoroasa, dar pierduta colecție Kogălniceanu oferită statului și refuzată surprinzător de guvernul lui Dimitrie Sturdza). Ioan Movilă s-a orientat preponderent spre picturi occidentale – originale sau cópii – adăpostite la început, spun istoricii, în casa sa patriarhală, din strada Armenească. Ne-au rămas, adunate de el, opere de școală franceză, flamandă, italiană, spaniolă, germană, maghiară, austriacă, alături de pânze românești semnate, între alții, de Nicolae Grigorescu, Sava Henția, G.D. Mirea. Semn cert al europenizării societății românești – interesul pentru arta apuseană cuprindea și o latură instructivă: pe întreg parcursul veacului al nouăsprezecelea, elitele românești i-au înțeles valoarea pedagogică, astfel încât mulți români școliți în Vest aduceau în țară cópii după mari maeștri; Pinacoteca însăși a apărut spre a-i familiariza pe bucureșteni nu doar cu capodoperele autohtone, dar și cu minunile Occidentului – cópiile deveniseră vehicule culturale semnificative, pentru un public încântat de frumuseți mai greu accesibile.

Colecția Movilă a ajuns în Pinacoteca bucureșteană datorită soției avocatului, Elena Movilă, în 1938, completând astfel fondul deținut, care cuprindea 250 de picturi în 1939.

În 1932, Emilia Margareta Marin aducea Pinacotecii București un set de lucrări semnate de soțul său, Filip Marin (1865-1928), absolvent al Academiei de Arte Frumoase din București (1887-1890), cu studii artistice completate la Paris și Roma, continuate cu o carieră importantă de profesor la Școala de Arte Frumoase din București și la Școala Superioară de Arhitectură din București. În 1894, Filip Marin era prezent pentru prima oară la Expoziția artiștilor în viață. În același an, pe 10 mai, la Palatul Ateneului, primea medalia a III-a pentru lucrarea Cugetarea. De-a lungul timpului, a participat la numeroase manifestări artistice oficiale, dar și la evenimente derulate sub egida societății novatoriste „Ileana”. Activitatea lui Filip Marin s-a desfășurat la o răscruce a veacurilor al XIX-lea și al XX-lea marcată, în spațiul românesc, de apusul academismului, al cărui rol formativ, necesar, se încheia odată cu influxul înnoitor de mode venite din Apus, între care, simbolismul. În sculptură, rigoarea finisajului de tip clasicist era surclasată de o soluție tehnică de mare succes, complementară, de sorginte renascentistă, revalorizată în era modernă, sub influența lui Auguste Rodin: non-finito. Grație misterului formelor incomplete, oferite ochiului ca alternativă la realismul ostentativ, sculptura își extindea teritoriul expresivității către zona inefabilă a ideilor. În vreme ce picturile lui Filip Marin se mențin în coordonate academiste, sculpturile sale cu tente simboliste și-au găsit adesea inspirația în poezie – mai ales în cea eminesciană. Lui Mihai Eminescu i-a dedicat sculptorul un proiect de monument, primul bust în ghips amplasat la Ateneul Român (la moartea poetului), o serie de lucrări de mici dimensiuni; tot Filip Marin a luat masca mortuară a lui Eminescu (pe 16 iunie 1889, la Spitalul Brâncovenesc). A realizat portrete (C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, I. Gh. Duca etc.), alegorii („Resemnare”, „Decepție”, „Povară”, „Tinerețe”, „Durere” și altele), monumente funerare, fântâna Cazzavilan. Artist apreciat în epocă, a contribuit, alături de Frederic Storck și Dimitrie Paciurea, la edificarea complexului sculptural din Parcul Carol, ilustrând „Legenda jepilor” (culeasă și transpusă literar de Carmen Sylva). În catalogul din 1940 al Pinacotecii se menționează: „Filip Marin a fost un sculptor fecund, care ne-a lăsat opere de valoare, mult apreciat de Casa noastră Regală și de publicul iubitor de artă”.

Exponatelor provenite din sus-amintitele donații li s-au alăturat lucrări ale unor autori români importanți. Prin recurs la entitatea inaugurală a Pinacotecii, expoziția de față reunește creații reprezentative pentru artiștii români din perioada modernă și contemporană, grupate tematic, în patru secțiuni – portrete, naturi statice, scene de gen, peisaje. Astfel, publicul poate vedea opere de artă universală, dar și pânze românești semnate, între alții, de Gheorghe Tattarescu, Mișu Popp, Nicolae Grigorescu, Sava Henția, Ion Andreescu, G.D. Mirea, Theodor Pallady, Marius Bunescu, Nicolae Dărăscu, Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, Coca Mețianu, Mina Byck Wepper, Rodica Maniu etc. Alăturate picturilor, cele câteva prezențe sculpturale conduc filonul demersului artistic spre contemporaneitate, conform viziunii organizatorilor. Sunt expuse sculpturi de Filip Marin, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Milița Petrașcu, Ion Irimescu, Boris Caragea, Gheorghe Anghel, Constantin Lucaci, Ovidiu Maitec.

Pinacoteca a ajuns să cuprindă azi aproximativ 5.500 de piese de pictură, grafică și sculptură românească și universală. Conjuncturi diverse ale istoriei urbane au făcut ca timp de un sfert de veac colecția să fie inaccesibilă locuitorilor Capitalei. Evenimentul înfiripat la Palatul Suțu – el însuși renăscut grație discursului muzeal ce adaptează în perfect echilibru datele istoriei și capacitatea de a înțelege a gândirii vaste, nuanțate, dinamice, a prezentului – completează povestea Timpului bucureștean, printr-un demers cultural încă ne-împlinit, în continuă geneză, prizonier sub fatidicul semn al provizoratului, atâta vreme cât Urbea recunoscătoare încă nu i-a găsit sediul adecvat, definitiv, pe care îl merită: prin expoziția organizată de Muzeul Municipiului București, povestea Pinacotecii bucureștene se conchide cu va urma...