Așezările „umane vagi” și locuințele lor sustenabile
CIVIS
AȘEZĂRILE „UMANE VAGI” ȘI
LOCUINȚELE LOR SUSTENABILE
Text și imagini: Lorin NICULAE
Acest articol a făcut parte, într-o altă formă, din lucrarea de doctorat a autorului, cu titlul Arhipera_arhitectura socială participativă. În cuprinsul tezei de doctorat, informațiile făceau referire la comunitatea aflată în sărăcie extremă din Ursărie, Bălțești, jud. Prahova. În cuprinsul prezentului articol, informațiile au fost verificate în multe alte comunități aflate în sărăcie extremă, de unde și caracterul general al prezentării informației.
Așezările aflate în sărăcie extremă se situează, din punctul de vedere al unei determinări „gravitaționale”, sub semnul vagului. Voi încerca să structurez, în cele ce urmează, contingențele de natură socială, economică și culturală care acționează în teritoriu, determinând arhitectura locuinței pornind de la sit. Voi da culturii o accepțiune deschisă, de spațiu conceptual aflat în mișcare, evoluție, transformare, mai degrabă decât unul fix, cu achiziții cuantificabile (Rosaldo, 2001). De asemenea, se impun câteva considerații cu privire la observarea fenomenului cultural prezent în astfel de așezări. Orice vizită a echipei de cercetare în teritoriu este un eveniment pentru localnici și un prilej de schimb de informații. Orice vizită într-o locuință sau chiar o simplă plimbare pe ulițe reprezintă o interferență la nivel spațial și interpersonal. Mai mult, odată cu stabilirea dialogului prin interviuri și întrebări deschise, apare un schimb cultural biunivoc între cercetător și localnici. Folosind o analogie din fizică, cu cât observarea unui fenomen se concentrează pe elemente fine, de detaliu, la nivel cuantic, cu atât interferența este mai mare; practic, pentru observarea unui nucleon, trebuie să-l „lovim” cu un fascicul de o anumită lungime de undă, care îi va schimba comportamentul. Similar, atunci când îi provocăm pe localnici să-și conceptualizeze nevoile, deja putem vorbi de o interferență, dându-le acestora o grilă conceptualizatoare. Convers, răspunsurile acestora ajustează grila cu noi categorii de specificitate, obligându-ne să integrăm „transformările din cursul experienței” (Vattimo, Rovatti, 1998: 26-46).
De aceea, atunci când voi vorbi de identitatea culturală a acestor așezări, nu mă voi referi neapărat la o identitate substanțială, cuantificabilă și încadrabilă în categorii prestabilite, ci voi opta pentru o identitate procesuală, dinamică, multiplă, influențabilă, o identitate a apartenențelor și schimburilor deschise (Appadurai, 2001). Aceasta și pentru că identitatea individuală este vagă ca formă de recensământ; mulți locuitori ai așezărilor aflate în sărăcie extremă nu posedă documente de identitate ‒ lipsesc cărți de identitate și, uneori, chiar certificate de naștere. Din cauza analfabetismului, unii oameni nu-și cunosc vârsta. Am întâlnit cazul extrem al unei familii cu 8 copii, în care mama nu știa numele tuturor copiilor săi și, mai grav, nu toți copiii își știau numele.
Această existență vagă în raport cu identitatea personală și autoritățile se transferă cumulativ către identitatea locativă: de cele mai multe ori, actele de proprietate asupra terenurilor și locuințelor lipsesc. Multe parcele sunt moștenite informal, succesiunile nefiind înregistrate. Vânzările se fac cu acte de mână sau, la limită, doar în prezența unor martori. O situație comună este aceea când terenurile sunt ocupate fără drepturi de proprietate, iar acest lucru nu se putea întâmpla decât în extravilanul localității sau la limita intravilanului. Altele sunt în litigii care, din pricina imposibilității achitării tuturor taxelor judecătorești, trenează cu anii.
Situl
Indiferent de localizarea lor în raport cu satul sau orașul (satelitare sau sub forma unor nuclee în intravilan), zonele de locuire defavorizată (cf. Berescu) au câteva caracteristici comune. Prima este aceea de inferioritate topografică. Aceste zone sunt fie în arii inundabile, fie în văi, fie neconectate cu țesutul urban existent, fie în apropierea gropilor de gunoi sau surselor de poluare industrială. Atunci când așezarea este situată în „groapă”, drumul către vatra satului și instituțiile ei (primărie, școală, biserică) devine o ascensiune topografică și simbolică. Ierarhic vorbind, situl ocupat de cei aflați în sărăcie extremă este inferior celui ocupat de populația majoritară (chiar dacă în mediul rural românesc, de pildă, 40% din populație trăiește în sărăcie). Ocupând târziu un sit dezavantajos, un „rest” spațial, neinteresant pentru locuitorii satului, având o întemeiere rituală, mitologică și arhetipală (Gaivoronschi, 2002, 49-52) „slabă”, comunitățile dezavantajate au dezvoltat, pe parcursul existenței lor, o civilizație a „restului”. În mediul rural, așezările sărace sunt de găsit la limita intravilanului, câteva gospodării răsfirându-se în extravilan, dincolo de hotar, privit ca limită autoimpusă de comunitatea locuitoare a satului (Liiceanu, 2005). Această amplasare a fost generată de procesul de ocupare a terenului de către familiile sărace și accentuată de decalajul material și diferențele culturale, provocând, de-a lungul timpului, excluziune și segregare.
Parcelarul
Dacă în intravilan parcelele respectă aliniamentul stradal, se termină cu loturi agricole, sunt în raporturi de vecinătate una cu cealaltă, nu același lucru se poate spune despre parcelarul extramuros din zonele de locuire defavorizată. Acesta este destructurat, apărut vernacular, fără cea mai măruntă intenție de sistematizare. Nu există o tramă stradală sau chiar străzi, ci doar zone mai bătătorite de roțile căruțelor sau mașinilor. Uneori, delimitarea dintre uliță și parcelă nu este evidentă, multe din parcele neavând garduri, împrejmuiri. Explicația este simplă, cel puțin la prima vedere: atunci când ești atât de sărac încât toate posesiunile tale materiale sunt niște resturi adunate de la groapa de gunoi, când nu ai animale în ogradă și nu ai absolut nimic susceptibil de a fi furat, atunci împrejmuirea se golește de semnificația defensivă, aceea de a asigura o primă protecție a locuinței împotriva unei agresiuni. Mai rămân de analizat celelalte două semnificații ale împrejmuirii.
Atunci când nu protejează situl de pericolul exterior, real sau virtual, gardul este folosit pentru a împrejmui ceva ce fie este valoros, dar ar putea scăpa (cum ar fi un animal de curte), fie este periculos și dacă ar scăpa, ți-ar face rău. Nu este cazul comunităților afectate de sărăcie extremă, unde se întâlnesc foarte rar animale de ogradă (uneori acestea sunt ținute chiar în casă, din rațiuni de protecție).
În sfârșit, cea de-a treia semnificație a împrejmuirii și poate cea mai importantă și mai fertilă pentru studiul de față este semnificația simbolică de întemeiere și separare rituală a unui spațiu organizat (kosmos) față de unul neorganizat, necunoscut și deci primejdios (chaos). Orice luare în posesie, fie că este vorba de oraș, fie de un teren sau casă, este însoțită de un ritual (Eliade, 1943) menit să localizeze lucrarea pe axis mundi și să-i consfințească limitele. Similar, ocupând un teren „al nimănui” (doar pentru că era atât de neinteresant încât nu a existat nimeni care să dorească să și-l însușească înainte), omul-fondator din zona de locuire defavorizată i-a trasat limitele pentru a-i da sens spațial. În raport cu lipsa posesiunilor de protejat, gardul se menține în situația analizată la nivel de limită simbolică a unui teren față de spațiul nesfârșit și neorganizat exterior, fără însă să acționeze constrângător prin impunerea unei introvertiri locuitorului către locuința sa ci, dimpotrivă, menținând o deschidere, o posibilitate de transformare care, așa cum voi arăta în continuare, a evoluat spre o migrație a vieții publice la nivel de colectivitate.
Spațiul public – Spațiul privat
Relația spațiu public – spațiu privat este, astfel, vagă (Ioan; 1998, 56-58, 87-90), lipsită de contururi precise, având drept consecință o caracteristică extrem de interesantă a vieții sociale: migrația. Într-adevăr, acolo unde nu există limite clare între mai multe parcele, acolo unde terenurile sunt neîngrădite, acolo unde între stradă și curte nu există separație, locuințele se constituie în monade, iar spațiul dintre ele formează un continuum relațional în care viața publică se desfășoară, în funcție de necesități sau împrejurări, într-un loc sau altul, mișcându-se dezinvolt de la o locuință la alta. Un spațiu nedelimitat joacă rolul unui mediu de propagare a vectorilor sociali, iar acest lucru se petrece descentralizat, aritmic și liber. Practic, avem de-a face cu un spațiu continuu și omogen, cu o piață, o agora în care casele sunt doar repere topografice. Nomadismul vieții sociale își are originea, de bună seamă, în lipsa unei ierarhii la nivel interfamilial. Dacă una din familii ar fi fost mai înstărită, înavuțită, mai influentă, având posesiuni materiale de protejat, atunci ar fi apărut nevoia unei îngrădiri, ar fi apărut o ogradă. Există, ce-i drept, rudimente de împrejmuiri, dar acestea, așa cum am văzut, au mai degrabă un rol simbolic decât unul antiefracție, sunt discontinue, iar așezarea poate fi parcursă nu pe drum, ci prin curți, fără însă a deschide porți sau a sări garduri.
Neavând deci nicio ierarhie la nivel simbolic sau social, spațiul public al comunității este un spațiu amorf, rizomatic, multi-orientat, în care singurii vectori activi sunt cei sociali și economici. Mai mult, așa cum am arătat mai sus, distincția între spațiul public și cel privat este puțin semnificativă, ceea ce antrenează o reacție biunivocă: pe de o parte, spațiul public (rudimentul de stradă) împrumută caractere private (un cal se poate țesăla direct în stradă, o împrejmuire parțială și temporară poate ocupa abuziv spațiul stradal, în stradă pot fi depozitate lucruri personale) și, pe de altă parte, spațiul privat al curții (deschise și contopindu-se cu strada) împrumută caractere publice ale pieței (aici se desfășoară adunările de urgență ale locuitorilor, anunțurile publice etc.).
Am caracterizat relația dintre spațiul public stradal și cel privat al curții ca fiind vagă, judecând lucrurile prin prisma specificului rural românesc, unde distincția dintre stradă și ogradă este una „tare” (conform principiului „cine-mi intră-n curte piere” care pare, la ora actuală, din ce în ce mai valabil și activ, cel puțin la nivelul jurnalelor de știri). În acest moment, se impune un moment de reflecție și relativizare a problemei. Mai putem vorbi, în cazul comunităților defavorizate, prin prisma realității constatate de o dihotomie între stradă și curte? Altfel spus, mai este operant criteriul nostru de a privi strada și curtea prin ceea ce le separă? Mai are sens să căutăm centrul așezării, piața, atunci când continuumul spațial omogen îndeplinește funcțiunea pieței? Nu ar fi mai util să-l înlocuim cu un binom stradă-curte sau, și mai exact, cu un trinom piață-stradă-curte ce acționează ca un spațiu public (sau spațiu semiprivat, de altfel) „moale”, „slab” sau „vag”? Prin prisma acestei judecăți, și deoarece această particularitate, acest specific local, este asumat de colectivitate (nu e nimeni care să se blindeze îndărătul unor garduri opace de trei metri), putem încadra spațiul public vag în categoria elementelor ce pot contribui la definirea unei identități spațiale.
Caracteristicile unice ale acestui spațiu public continuu și omogen sunt date de amplasarea și adecvarea într-un sit determinat, fizic nerepetabil, de specificul local-regional și de evoluția izolată a colectivității. Fără a întreține schimburi socio-culturale cu satul ori cu alte localități, din cauza sărăciei și enclavizării, colectivitățile foarte sărace au evoluat autonom și izolat, iar tipologia așezării s-a conservat în timp. Din acest motiv, locuințele recente (puține la număr) care încearcă să reproducă modele străine distonează cu arhitectura locului (deși este foarte greu de definit ce anume dă identitate acestei arhitecturi, voi vedea, în cadrul analizei casei, că posedă totuși caracteristici colective unice).
Recognoscibilitatea spațiului public derivă tocmai din raporturile între plin și gol (la nivel urban, între volum construit și spațiul public interstițial). Din punct de vedere spațial, acest raport precumpănește în favoarea spațiului public, mai ales în mediul rural și pentru așezările defavorizate satelitare. Casele sunt mici, joase și izolate, dispun de terenuri mari. Imaginea creată este una a nedelimitării, a nedeterminării, a libertății.
La nivel reprezentativ, aceste raporturi nu sunt ierarhice; nu putem afirma că spațiul public este mai important decât locuințele, câtă vreme, fără locuințe, spațiul public nu ar fi existat. Nici locuințele nu precumpănesc în ecuație: cea mai mare parte a timpului este petrecută în continuumul social determinat (sau nedeterminat, așa cum am văzut) de spațiul public. Putem să ne imaginăm relația dintre spațiul public și case ca relația dintre neuroni și dendrite, a căror împletire generează o textură omogen sensibilă. Continuând analogia, observăm absența axonilor, adică filamente nervoase care comunică cu centrul. Într-adevăr, viața socială se desfășoară în spațiul public, fără a converge într-un punct sau altul, iar așezarea este ruptă de satul în care sunt amplasate primăria, biserica, școala.
Curtea
Sub semnul vagului stau și gospodăriile. Casele sunt orientate indiferent față de punctele cardinale, importantă fiind relația cu accesul, foarte arbitrar, de altfel. Anexele gospodărești sunt risipite și se află mai degrabă în relație cu cadrul natural, luat ca sprijin, decât cu cel antropic. Astfel, un coteț profită de pe urma vecinătății cu un copac care îl susține; de pe urma alipirii la o altă anexă gospodărească ar putea rezulta, cel mult, o pagubă dublă atunci când una ar colapsa peste cealaltă.
Neexistând o tradiție constructivă a colectivității, fiecare gospodărie este un experiment care se ajustează de la un an la altul în funcție de adecvarea de care a dat dovadă în răstimp. Astfel, dacă o casă, la început unicelulară (din rațiuni economice), a fost construită cu acoperișul în două ape orientate est-vest și dacă, pe parcursul funcționării, utilizatorii au constatat că timpanul expus la nord s-a degradat semnificativ, atunci când survine extinderea ei prin adiționarea unei celule noi, aceasta va avea acoperișul orientat invers.
Evident, nu putem discuta despre programatismul unei arhitecturi vernaculare prin excelență. Dar putem și chiar avem obligația să luăm în considerare realitatea că nicio construcție a gospodăriei nu urmărește alt scop decât adecvarea la nevoi de natură imediată care pot fi satisfăcute într-un moment sau altul, în funcție de capacitatea financiară extrem de fluctuantă în timp a familiilor. De aici rezultă o diversitate formală și spațial volumetrică întrecute, poate, doar de ingeniozitatea de a rezolva lucrurile în cel mai simplu, ieftin și rapid mod cu putință.
În curte, în afara anexelor gospodărești, mai există și mici ateliere de producție. Tot în curte se află și locurile, mai exact gropile din care se extrage pământul, materia primă pentru chirpici. În curte se aruncă și resturile, reziduurile, deșeurile (puține, de altfel, pentru că, de cele mai multe ori, oamenii folosesc resturile colectate din gropile de gunoi pentru a le da o utilizare oarecare). Ce rămâne după utilizarea unui gunoi este, de bună seamă, un gunoi mai mic. În atelajul tras de un cal anemic, banca de lemn a fost înlocuită, pentru confort, de o banchetă de mașină. În curte sunt risipite piese de mobilier uzat, rupt, degradat.
Casa
Ajungând, în cele din urmă, la casele propriu-zise, acestea reflectă tipologia vagului atât la nivel funcțional cât și structural, tectonic. Nu toate funcțiunile sunt reprezentate, iar una îndeobște absentă este baia (toaleta), necesitățile fizice fiind satisfăcute primprejurul casei. Bucătăria este și dormitor, iar dormitorul este bucătărie sau cameră de zi, în funcție de împrejurări. Această raportare vagă la funcțiune implică o polivalență a spațiilor de locuit și lipsa unei specializări riguroase. Responsabilă pentru această stare este, desigur, supraaglomerarea generată de sărăcie. Casele nu beneficiază de o minimă echipare, cum ar fi frigiderul, deci alimentele perisabile nu pot fi stocate pe perioada verii.
Din punct de vedere tectonic, construcțiile, în general, și casele, în special, stau sub semnul vernacularului și efemerului. Lucrările sunt lipsite de soliditate, de „împământenire”. Ele „plutesc”, în general, pe fundații puțin adânci, realizate din diverse materiale, cum ar fi aglomerarea de piatră de râu, închegată cu pământ bătut. Suprastructura este adesea din lemn brut, din crengi fasonate rudimentar. Închiderile sunt, la pereți, din chirpici sau pământ, iar la șarpantă, din tablă, țiglă recuperată, folie PVC, bannere publicitare sau orice alt material susceptibil să oprească ploaia fără să fie luat de vânt. Analizând elementele constructive, realizăm o constantă, anume aceea că orice element finit al casei, structural sau închidere, are dimensiuni antropometrice și este suficient de ușor pentru a fi manevrat de un singur om. Într-adevăr, atunci când într-o locuință bicelulară locuiește o familie cu 12 membri, dintre care 8 sunt copii, doi sunt adulți iar doi sunt bătrâni, responsabilitatea locuinței cade pe umerii unuia din adulți, și anume acela apt de muncă sau prezent la momentul de necesitate, indiferent de sex. Realizând doar lucrările sau reparațiile pe care le poate face de unul singur, fără unelte și nemecanizat, întreținătorul/constructorul își croiește casa după propriile sale puteri. Putem spune că majoritatea elementelor de construcție nu depășesc 30 de kilograme. Stâlpii sunt din lemn cu secțiunea de maxim 7x7cm sau, rar, 10x10cm, sau chiar crengi mai robuste curățate de ramuri, grinzile la fel. Articulațiile, nodurile sunt „moi”, uneori împletiri, alteori șaibe neflexibile, realizate din materiale improvizate. Pereții sunt din chirpici sau pământ luat chiar din curte (acest lucru generează gropi de jur împrejurul casei). Desigur că rezultatul acestor practici de construire este o locuință lipsită de soliditate care necesită reparații capitale după orice furtună și în fiecare primăvară. O caracteristică identitară emerge însă de la sine: absența masivității, lejeritatea construirii și, uneori, chiar eleganța locuinței ca reflectare a proporțiilor antropomorfe.
O altă caracteristică a locuințelor, de data aceasta din punctul de vedere al elementelor finite care o constituie, este, în mod paradoxal, prefabricarea. Evident, nu poate fi vorba de o prefabricare programată, în relație cu un proiect preliminar. Așa cum am constatat la casele aflate în construcție, multe din închiderile de bază ale viitoarei locuințe, cum sunt ușile și ferestrele, sunt recuperate în prealabil din șantierele de demolări, recondiționate sau nu, și puse în operă. Rezultă astfel un sincretism stilistic golit de orice intenție decorativă, deși, provenind de la locuințe vechi, elementele integrate sunt decorate, fiecare în felul său propriu, dând seama de epoci și culturi diferite. Cu toate acestea, există o tendință de decorare arhitecturală a caselor, în special la interior, acolo unde ornamentica, aplicată sub formă de pictură a unor registre înguste orizontale și verticale ce formează ancadramente, este susceptibilă să reziste. La exterior, casele sunt uneori colorate în nuanțe de albastru și verde; la interior domină verdele, galbenul și rozul.
În încercarea de a identifica un limbaj arhitectural al locuințelor realizate în sărăcie extremă, am întâmpinat dificultatea descoperirii unor semnificate, adică a unor elemente construite care să dea seama despre tipul spațiului, natura sa, încărcătura sa simbolică. Printre puținele astfel de semnificate decelate, cel mai reprezentativ este prispa, element arhitectural semi-privat și, în același timp, semi-public, ce face trecerea, așa cum am văzut mai devreme, între spațiul public vag sau ”slab” al curții și pragul casei. Atunci când vremea o permite, pe prispă se desfășoară o bună parte a activităților diurne. Prispa, element prin excelență tradițional, suferă aici o mutație, se transformă dintr-un spațiu de trecere între semiprivat și privat într-un spațiu de trecere între semipublic și privat. Diferența este subtilă, de nuanță, dar ea particularizează foarte mult prispa prin prisma folosirii și semnificantului atribuit. Astfel, pragul casei preia acum întreaga greutate a separării public-privat și capătă valențe de reprezentare sporite.
Concluzie
Recapitulând, am observat un pluralism conștientizat la nivelul parcelarului, unde împrejmuirile au un rol simbolic; la nivelul relației spațiu public-spațiu privat, acolo unde am decelat un continuum public, un trinom funcțional piață-stradă-curte; în sfârșit, la nivel arhitectural, acolo unde antropometria joacă un rol precumpănitor în dimensionarea locuințelor și în execuția lor efectivă și unde flexibilitatea și vernacularul suplinesc lipsa spațiilor specializate.
Sustenabilitatea înseamnă, în contextul dat, nu atât o gândire programatică cu privire la resursele planetei și conservarea lor pentru viitorime, cât producerea unor locuințe/adăposturi prin procedee low-tech, reciclare și up-cycling. Așa cum menționam la începutul textului, cultura analizată este deschisă, mobilă, procesuală, de schimb, deschisă spre noi achiziții și, mai ales, capabilă de integrarea unor modele. De aceea, consider că, în cadrul programelor naționale de revitalizare a fondului construit defavorizat care vor trebui derulate în viitorul nu foarte îndepărtat, modelele de construire sustenabilă puse în practică prin participarea directă a beneficiarilor ar trebui să precumpănească în raport cu tehnicile mainstream actuale de producție a locuințelor în masă.
APPADURAI, Arjun: Modernità in polvere, Meltemi, Roma, 2001
BERESCU, Cătălin; CELAC, Mariana, Locuirea și sărăcia extremă. Cazul romilor, Ed. Ion Mincu, București, 2006
ELIADE, Mircea, Comentarii la legenda meșterului Manole, Publicom, București, 1943
GAIVORONSCHI, Vlad, Matricile spațiului tradițional, Paideia, București, 2002
IOAN, Augustin, Khora, Paideia, București, 1998
LIICEANU, Gabriel, Despre limită, Humanitas, București, 2005 (1994)
ROSALDO, Renato, Cultura e Verità, Meltemi, Roma, 2001
VATTIMO, Gianni, ROVATTI, Pier Aldo, editori, Gândirea slabă, Pontica, Constanța, 1998
