Circa 1703-3071 „Strălucește în valuri, este fructat, face și desface norocul, expandează, dar și clarifică…”

ἅπτω înseamnă în limba greacă atingere. De acolo vine cuvântul haptic. Percepția haptică se referă la procesul de recunoaștere a lucrurilor prin atingere. Grație unui interviu cu Laura Paraschiv descoperim un loc unic în București – Circa 1703-3071.

Simina Stan: Poți să cartografiezi emoțional interiorul Circa 1703-3071? Care sunt granițele, polii, teritoriile? Îmi poți desena o hartă?

Laura Paraschiv: Dificilă întrebare. Circa 1703-3071 este, de fapt, un mini univers populat de obiecte frumoase ce stârnesc admirație, ce aduc zâmbete celor care le descoperă, obiecte salvate și reinventate – cu ingeniozitate și ca un gest pozitiv pentru mediu – pentru noi utilizări, obiecte atipice care stârnesc curiozitatea. Este un spațiu privilegiat pentru creativitate, condensat cu idei, forme, texturi, culori extrem de diferite. Ar putea fi numit și mini muzeu extrem de personal, dedicat designului, dar, spre deosebire de un muzeu, aici obiectele se pot atinge, se pot cumpăra și, ulterior, pot schimba alte interioare.

Granițele sunt extrem de poroase, poate cele mai clare ar fi cele spațiale și cele legate de promisiunea mea de a aduce obiecte produse începând cu 1703 și care au potențial să reziste mult în viitor (3071). Altfel, este un univers în continuă mișcare, mereu încerc să găsesc corelații estetice sau povești pentru grupuri de obiecte care vin din spații temporale sau culturale diverse, de exemplu: obiecte din ceramică specială, lămpi de birou în culori pastel folosite anterior în spații industriale, obiecte cu un aer futurist, jucării, selecție de goblenuri vintage, cu interioare de clădiri fabuloase etc.

Este un teritoriu în care cei care vin fac descoperiri, pot învăța ceva nou despre design, dar și un loc în care se râde mult, se ascultă muzică, se discută și, uneori, se dansează. Când vizitatorii universului meu pleacă încântați și cu un obiect perfect pentru ei sau pentru prieteni, atunci sunt tare bucuroasă.

S.S.: Ai idee câte obiecte sunt?

L.P.: Da și nu. Programul de gestiune îmi arată că, în momentul în care răspund acestor întrebări, sunt 596 de obiecte de vânzare. La acestea se adaugă circa 13 „obiecte de decor” și probabil, 15 care sunt încă la granița între a fi vândute și a fi păstrate pentru două proiecte la care lucrez în această perioadă.

Ahhh, mai sunt și circa 100 de alte obiecte (în mod special din categoria surse de iluminat) care vor fi transformate în scurt timp în alte 25 de noi corpuri de iluminat. Mă voi despărți în curând de o parte din aceste lumini pentru că vor lua drumul Parisului pentru amenajarea unei mici cafenele.

S.S.: Cum le găsești? Cum te găsesc ele pe tine?

L.P.: Foarte rar te găsesc ele pe tine. Ar fi minunat dacă obiectele ar veni către mine, așa, de nicăieri. Am sta cu toții și am aștepta să curgă cu obiecte, eventual exact cu cele de care ai nevoie în acel moment.

Obiectele se caută, se merge după ele, se ridică alte obiecte aflate la suprafață pentru a le găsi pe cele dorite, unele obiecte se alătură mental altora pentru a obține „obiectul”, altele se dezmembrează la propriu pentru a obține „obiectul”, altele au nevoie de un anumit context pentru a fi „obiecte”.

S.S.: Ai făcut ceva neobișnuit pentru a intra în posesia lor?

L.P.: Nu, dacă faci ceva cu plăcere, atunci nu are cum să fie „neobișnuit”. Nu am bruscat pe nimeni în cursa pentru cele mai bune obiecte, nu am vandalizat spații. Și nici nu voi face așa ceva.

Nu m-am deghizat într-un animal fantastic pentru a pune mâna pe un anume obiect, nu am adus un dulap pe bicicletă și nici nu am închiriat o barcă cu pânze pentru a aduce un obiect de peste mări și țări, dar nu e timpul pierdut. Dintre sacrificiile memorabile e un moment care îmi vine rapid în minte: acum doi ani am cercetat îndeaproape, în poziții dureroase, câteva ore minunățiile dintr-un pod întunecat ce s-a dovedit și extrem de șubred, spre groaza mea și a proprietarului. Din fericire aventura s-a terminat cu bine.

Pentru unii oameni ar fi poate neobișnuit timpul, energia și perseverența pe care le investesc în această pasiune, dar pe mine mă energizează.

S.S: Petreci mult timp între ele?

L.P.: Evident. Având această preocupare, îmi petrec, de fapt, timpul pendulând între obiectele din magazinul-atelier și cele de acasă. Chiar și atunci când sunt plecată din țară pentru mai mult timp, încerc să îmi creez mini universul meu personal în spațiul pe care-l ocup temporar.

S.S: Care sunt recomandările tale?

L.P.: Nu aș recomanda un obiect anume. Orice recomandare depinde de multe aspecte pe care încerc să le înțeleg rapid.

Pot recomanda însă alegerea acelor obiecte care îți fac într-adevăr plăcere să le ai în preajmă, să le admiri, să le folosești. Recomand să nu amâni prea mult achiziția unui obiect pe care l-ai văzut peste zi și care îți revine în gând înainte de culcare, și nu aș neglija să te înconjori de lucruri care te fac să zâmbești atunci când îți cad ochii pe ele.

În aceeași măsură, recomand să îți asculți intuiția, dar și să ai discernământ atunci când alegi un obiect, mai ales dacă acel obiect este în „tendințe” și se poate uza moral rapid. Iar dacă ți s-a demonstrat de-a lungul timpului că alegerile tale de natură estetică nu au fost cele mai fericite, recomand cu căldură să apelezi la ajutorul persoanelor specializate (arhitecți, designeri de interior etc.). Se poate dovedi o foarte bună investiție pe termen lung.

S.S: Obiectele fundamentale?

L.P.: Cred că obiectele fundamentale sunt cele care îți conferă un confort psihologic. Și pornind de la această premisă, fiecare avem lista noastră mai restrânsă sau mai exhaustivă. Pentru mine calitatea luminii este foarte importantă, poate de aici și slăbiciunea pe care o am pentru corpurile de iluminat.

S.S: Ce ai lua în trusa de urgență?

L.P.: Este cea mai grea întrebare pe care o poți adresa unui om care se înconjoară doar de lucruri care-i plac. Cred că aș face pe dracu-n patru ca să proiectez o casă în formă de trusă de urgență. O casă mare, cu o cruce roșie pe ea. Și apoi, vei fi surprinsă, nu aș umple-o de obiecte, ci cu oameni foarte dragi. Mă rog, cred totuși că aș mobila-o.

S.S: Obiecte pe care nu le vei da niciodată?

L.P.: Sunt circumspectă când este vorba de situații cu caracter definitiv. Sunt un om cu îndoieli nenumărate și pot fi foarte capricioasă. Există cu certitudine obiecte pe care nu le-aș vinde niciodată, însă pe care le-aș putea oferi unor oameni dragi, într-un anumit context.

S.S: Cel mai vechi obiect?

L.P.: Circa 1821. Ianuarie.

S.S: Ultimele noutăți?

L.P.: O lampă de birou cu abajur metalic rotund „eyeball”; este galbenă și are un braț cromat flexibil, circa 1975.

S.S: Cum le alegi? Există un algoritm instinctiv?

L.P.: Dacă stau bine să mă gândesc asupra procesului de căutare și de achiziție, îmi dau seama că, de fapt, îmi atrag atenția obiectele ce pot aduce o anumită stare sau atmosferă unui loc.

Sunt foarte atrasă de interioarele eclectice și de abordarea mix & match pentru obiecte care aparent nu se potrivesc perfect, dar care puse împreună, în contextul potrivit, emană o energie incredibilă. Cea mai mare provocare este aceea de a găsi echilibrul între diferite stiluri, culori, texturi, materiale, astfel încât, la final, să obțin un interior interesant, cu personalitate, fără a fi haotic și prea încărcat. Cred că fiecare obiect găsit, pus ca atare sau complet transformat ca design sau ca funcțiune, are un rol determinat pentru „marele final”.

Chiar și alegerile instinctive au totuși la bază câteva criterii de selecție foarte clare: proporție, culoare, detalii memorabile sau soluții de îmbinare ingenioase și bine executate.

S.S: A fost un proiect greu de realizat, găsirea acestui loc din strada 11 Iunie, nr. 50 ?

L.P.: Nu, găsirea acestui loc este ceea ce a generat și a accelerat ulterior proiectul CIRCA 1703-3071. Mi-au plăcut dintotdeauna spațiile industriale, cred că au cel mai mare potențial de a deveni, prin conversie funcțională, adevărate centre de energie pentru orice oraș. Cele mai multe dintre acestea au poziții strategice în oraș, iar Bucureștiul are un potențial uriaș în acest sens: vechile fabrici și zone industriale sunt foarte bine conectate la rețelele de transport public, astfel încât muncitorii să găsească ușor drumul spre... muncă.

Mă întristează fiecare platformă industrială distrusă complet pentru a face loc unor clădiri noi, de cele mai multe ori de o calitate arhitecturală cel puțin îndoielnică și mă bucură de fiecare dată să văd inițiative punctuale. Pe termen lung, cred că este cea mai bună investiție de care poate „profita” un oraș. Câteva exemple pozitive: Halele Carol, unde s-au organizat o serie de evenimente și expoziții, iar arhitectul Cristian Corvin a amenajat Clubul Expirat; Fabrica de Bumbac din București unde, la inițiativa arhitecților Tamina Lolev și Florin Cobuz, s-a dezvoltat centrul comunitar creativ NOD makerspace și, nu în ultimul rând, fosta Tipografie Universul, transformată de arhitecții de la PZP într-un dinamic hub pentru industrii creative.

S.S: Circa 1703-3071 reprezintă un vis împlinit? O terapie? Un venit?

L.P.: Circa 1703-3071 va fi un vis împlinit atunci când va deveni, concomitent, o terapie și o sursă de venit care să îmi permită să mă concentrez exclusiv asupra magazinului. Este un vis la care lucrez cu ochii deschiși și cu multă încredere.

Ioana Pârvan: Oare clienții tăi știu că, atunci când cumpără ceva de la Circa, pleacă cu o bucățică din tine?

L.P.: Nu am nicio îndoială. Atașamentul pentru obiectele alese să poposească la Circa 1703-3071 este unul dintre punctele mele vulnerabile; dar și un punct forte, pentru că acesta este un semnal pentru cumpărători că aleg cu mare grijă obiectele din magazin. Sper însă că satisfacția de a avea sau de a dărui mai departe ceea ce mie îmi place foarte mult să-i determine să aprecieze și mai mult alegerea pe care au făcut-o venind la Circa 1703-3071.

Ioana Pârvan: Ai întotdeauna grijă cui vinzi, crezi că până acum a plecat obiectul potrivit cu omul potrivit?

L.P.: Da, am această certitudine, cu două excepții. Întrebarea aceasta îmi aduce aminte de episodul „The Soup Nazi”, din serialul de comedie „Seinfeld”.

Uneori pot fi super încăpățânată și chiar nesuferită când sunt convinsă că ceva nu funcționează pentru un anumit interior sau când ceva e perfect.

Anca Cioarec: Există spații (case cunoscute, spații publice, case ale prietenilor, case imaginare) în care visezi să ajungă anumite obiecte?

L.P.: Primul impuls a fost să încep o înșiruire de nume de arhitecți ale căror proiecte mă fascinează (Luis Barragán, Lina Bo Bardi, Carlo Mollino, Alexander Brodsky, Terunobu Fujimori, Iulia și Florian Stanciu, și lista ar putea putea continua cu alte, probabil, câteva zeci de nume și proiecte admirabile), dar îmi dau seama că Circa 1703-3071 are o selecție de obiecte pe care mi le-aș dori apropiate, mai degrabă, de oamenii printre care trăiesc zi de zi. Mi-ar plăcea să merg pe stradă noaptea și să zăresc la etajul 2 al unui bloc de locuințe un corp de iluminat pe care eu l-am ales, mi-aș dori să le vad integrate cu umor în vitrinele magazinelor, în cafenele și restaurante de cartier, în studiourile de televiziune. Recunosc, cea mai mare satisfacție ar fi să schimb toate corpurile de iluminat din Palatul Parlamentului și să decorez cu vaze, tablouri, oglinzi, perdele și covoare toate birourile din Palatul Victoria. Și apoi toate instituțiile publice.

Anca Cioarec: Ar putea începe un proiect de arhitectură de la atmosfera generată de unul dintre obiecte? Dacă ai alege unul singur, care ar fi cel care ar putea iniția starea unui început de casă?

L.P.: Aș porni de la un corp de iluminat stradal mare, ca un ghiocel, pe care îl văd într-o mansardă, deasupra unui fotoliu. Acolo unde voi plasa corpul de iluminat, acoperișul va trebui să fie înalt, să poată găzdui cum se cuvine lampa orașului. O lampă de stradă folosită la interior nu poate decât să conecteze viața din casă cu cea a orașului. Așa cum fiecare obiect din Circa 1703-3071 are o poveste, casele au și ele istoriile lor. Dacă lampa stradală în mansardă ar fi începutul poveștii casei, aș continua analizând contextul imediat în care aceasta va fi construită și aș proiecta ținând cont de soare, vânt, priveliști, vecini, topografie, acces, vânt, regulamente de urbanism, istoria locului etc. Și uite-așa, plecând de la o lampă, aș integra perfect o casă într-un oraș.

Iulia Florea: Ce rămâne când dai/ vinzi un obiect după care te topești?

L.P.: Multă bucurie și un dram de nostalgie.

Iulia Florea: Cât trebuie să aștept ca obiectul „neprețuit” să capete preț?

L.P.: Minimum 2 săptămâni și maximum 10 ani. Cine știe, poate gradul meu de posesivitate față de obiectele pe care le aleg va fi din ce în ce mai mic.

Dragoș Olea: Ultima întrebare este și o ghicitoare: „Ce strălucește în valuri, este fructat, face și desface norocul, expandează, dar și clarifică… la ce obiect mă gândesc? (n. red. – oglinda cu neon Ettore Sottsass Ultrafragola Mirror, anii 1970)

L.P.: Face și desface norocul, expandează, dar și clarifică – este clar vorba despre o oglindă. Strălucește în valuri, este fructat – hm, pare un obiect cu formă bizară sau chiar kitsch. Oare anii '80? Memphis? Nu știu exact la ce obiect te referi, dar este clar un obiect cu umor!