Arhitectul Victor Smigelschi, personalitate plurivalentă 1901-1973

Ca arhitect proiectant la institutul unde a rămas, fidel, până la pensie era persoana la care se apela de fiecare dată pentru problemele dovedite prea dificile, «nimic nu iese din Institut dacă nu a trecut pe la Șmigu la puricat!!!».

Anii în care a lucrat ca pensionar cu jumătate de normă cred că au fost singurii fără istov, fără spaime, fără stres, venea la dejun la o oră normală, cu buchețelul de violete pe care-l aducea zilnic mamei mele, avea timp și disponibilitate să ne mai scoată la grădina Triumf. Nu pot uita prânzurile de Duminica, cu el în capul mesei scuturând în farfurie osul cu măduvă și noi, copii și nepoți, așteptând feliuța de pâine prăjită unsă ... Nu l-a îngăduit Dumnezeu decât până la 72 de ani.”

Anamaria Smigelschi (fiica arhitectului)

Întâiul născut al cunoscutului pictor transilvănean Octavian Smigelschi (1866-1912), Victor Smigelschi își petrece primii ani din viață și școală la Sibiu și Blaj, iar între 1908 și 1912 în Italia, la Roma, unde tatăl său avea o bursă de studii. Urmează studiile superioare de Arhitectură, ca bursier ardelean al statului (din proaspăta Românie Mare), între 1919-1924, la Scuola di Ingegneria din Torino, iar după obținerea titlului de doctor cu nota 98/100 colaborează ca arhitect într-un birou tehnic din Italia, pentru proiectele a două hidrocentrale și a două vile.

Întors în țară, își completează pregătirea între anii 1928-’30, deci încă trei ani, prin participarea la cursuri de Istoria Arhitecturii Românești și la Proiecte de Arhitectură Românească, la Școala de Arhitectură din București. La Cluj este cooptat, pentru scurt timp, într-un birou de construcții, iar între 1926 și 1932 este angajat ca arhitect la Episcopia Ortodoxă a Clujului și apoi la Mitropolia Unită (greco-catolică) din Blaj.

Se căsătorește în 1931 cu Maria Anna Giuseppina Trinchieri, absolventă de matematică, pe care o cunoscuse în Italia, și se stabilește în București.

Lucrează în paralel și ca arhitect proiectant, și ca diriginte de șantier, dar cum, între timp, câștigase un concurs pentru Catedrala Română Unită din Satu Mare, începuse execuția acesteia și primise și alte lucrări mai importante, Victor Smigelschi preferă să rămână arhitect liber profesionist și diriginte pentru lucrările proprii, devenind, din decembrie 1932, membru fondator al Corpului Arhitecților din România.

Toate realizările sale în această calitate, acoperind variate programe de arhitectură și aflate în Transilvania (Blaj, Sibiu, Satu Mare, apoi Brașov), sunt realizate într-o arhitectură ponderat neoromânească, care evoluează spre sfârșit către un modernism reușit. Proiectele sunt realizate între anii 1928 și 1939, dar terminarea unora a durat până în 1943. Pentru dirigenția de șantier în Transilvania a colaborat mult cu prietenul său arhitectul G. Liteanu.

Cele mai multe (8) sunt clădiri de învățământ și anexe: Școala primară „Regina Maria” și Liceul de fete din Sibiu (proiect obținut prin concurs) prezentate aici, două școli în Blaj, un complex școlar în Zărnești, internate și o sală de gimnastică.

În al doilea rând ca număr, dar în primul rând ca importanță sunt clădirile de cult. Catedrala Unită din Satu Mare este, probabil, lucrarea majoră a lui Victor Smigelschi și va rămâne importantă în contextul numeroaselor biserici românești ale anilor ’30 din Transilvania. Nu degeaba Grigore Ionescu, reputat arhitect și istoric de arhitectură, ilustrează două pagini la încheierea unui articol dedicat arhitecturii religioase românești cu ansamblul – vedere și plan – și mai multe detalii ale Catedralei, inclusiv cu portalul intrării:

Catedrala Unită „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Satu Mare, detalii capitel și plan, sursa Grigore Ionescu

„Prin cercetarea materialului fotografic prezentat […] cetitorul își va putea da singur seama de calitățile incontestabile ale unora din aceste construcții – impunătoare prin linii simple și grațioase prin armonia de proporții – sau de defectele altora”.

(Grigore Ionescu, „Despre arhitectura religioasă la români”, în „Arhitectura” nr. 2/ 1939)

Catedrala Unită „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Satu Mare, secțiune axonometrică și perspectivă

Catedrala Unită „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Satu Mare, lucrare premiată în concurs în 1927, dar încredințată și realizată între 1930-’35.

Două desene de concurs, în care apare și un turn clopotniță care ar fi realizat o prezență în oraș mult mai puternică fără ca biserica să crească exagerat în înălțime. Merită remarcată în perspectiva-secțiune cupola naosului, aparent dublată. În mod obișnuit, pictura din cupole se găsește puțin în penumbră, deoarece, chiar dacă există ferestre în apropiere, lumina se îndreaptă în jos. În plus, contrastul cu lumina puternică a ferestrelor atenuează puțin din perceperea picturii din cupolă. La Satu Mare, naosul este luminat de ferestrele din pătratul de bază al cupolei, așa că a fost posibil ca lumina din ferestrele cupolei să fie reflectată în sus, către zona centrală, de bandoul circular de sub ferestre. Astfel, contrastul se inversează, cupola centrală este cea mai luminată, iar, datorită înălțimii mari, ochiul nu sesizează diferența de planuri.

Catedrala Unită „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Satu Mare, perspectivă, cupolă și portal intrare

Și din punct de vedere acustic rezolvarea cupolei este benefică deoarece divizarea acesteia micșorează nivelul sonor al undelor sferice reflectate cu mare întârziere (28 metri), care apar în mod normal sub marile suprafețe concave. Iar sunetul ajuns în cupola superioară este atenuat prin reflexii repetate în lateral. Catedrala este bine-cunoscută local ca având o acustică mai bună decât a altor biserici similare.

Portalul intrării, probabil singurul exemplu de biserică cu „plin în ax”. Pr. Ioan Lechințan spunea, la aniversarea a 80 de ani de la sfințirea catedralei:

„... O reflexie asupra înțelesurilor portalului de la intrarea în biserică nu este lipsită de sens. Un arc semicircular cu frunze de acant și un altul cu motive în entrelacs încadrează deasupra ușilor un lintel mai dezvoltat, cu șapte console și, deasupra, un timpan cu trei ferestre, una centrală, mai mare, și două mai mici. Această aluzie fină la Sfânta Treime – cele trei deschideri, și probabil la cele șapte zile ale creației, este apoi întărită de prezența în ax a unei singure coloane: trei sunt unu”.

Biserica „Sf. Vasile” din Brașov prezentată alăturat (lucrare obținută tot prin concurs) este o prezență remarcabilă și remarcată în centrul Brașovului. Se adaugă încă trei biserici – ortodoxe sau unite – în București, Huedin (jud. Cluj), Lunca (jud. Mureș) și, de mare interes, arhitectura veche românească din Transilvania, restaurarea Bisericii „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului.

BISERICA „Sf. Vasile”, Brașov, concurs câștigat în 1930, realizarea a durat între 1931 și 1936

Pentru o biserică situată în centrul orașului, într-o poziție foarte favorabilă ca vizibilitate, se impunea un concurs pentru alegerea arhitectului „însărcinat cu proiectarea lucrărilor”.

Școala primară „Regina Maria”, Sibiu, 1928-’29

Volumetrie de ansamblu și detaliu la scara potrivită pentru vârsta școlarilor.

Discretă decorație și geometrie de detaliu, de inspirație românească.

Liceul de fete „Domnița Ileana”, Sibiu, 1937-1940, azi Universitatea „Lucian Blaga”.

Amplasată pe artera centrală a Sibiului, pentru clădirea liceului s-a impus organizarea unui concurs de arhitectură, pe care Victor Smigelschi îl câștigă în 1936, fiind însărcinat cu proiectarea lucrărilor care se vor desfășura între 1937 și 1940.

Clădirile publice realizate: Prefectura din Satu Mare, Palatul Cultural din Blaj și Cinematograful (atunci) Astra din Satu Mare îi permit să-și pună în valoare cunoștințele, de fapt, pasiunea sa pentru acustica arhitecturală.

Prefectura din Satu Mare, azi Muzeul Județean, 1933-1934

Fotografie din revista „Arhitectura” 1941 și vedere actuală

Palatul Cultural din Blaj, 1930-1936

Fotografie din revista „Arhitectura” 1931-1933, precum și ilustrații din dosarul lui Vlad Rusu.

Palatul Cultural din Blaj, 1930-1936

Fotografie din revista „Arhitectura” 1931-1933, precum și ilustrații din dosarul lui Vlad Rusu.

Proiectul Reabilitarea Palatului Cultural din Blaj – arhitect Vlad Sebastian Rusu – a fost desemnat câștigător al Premiului Uniunii Europene pentru Patrimoniul Cultural/ Premiul Europa Nostra 2017, la categoria Conservare. (n. red.)

Locuințele – case cu apartamente sau vile bogate, patru la număr în Brașov, pe Dealul Cetății și una în Cluj – sunt singurele la care, în contextul mai rigid transilvănean, arhitectul Victor Smigelschi își permite să propună o arhitectură decis modernă.

Vila dr. T. Brediceanu, Brașov, 1933

Situată pe un teren ultracentral, primit de la primărie.

Vilă pentru o familie mare de muzicieni, cu un apartament principal și două mai mici. De notat bucătăria spațioasă dedicată terasei parțial acoperite de la etaj

Vila Ionel Domnariu din Brașov, cca. 1935

Imobil cu două apartamente elegante, câte unul pe etaj. Astăzi, după o supraetajare cuminte, dar care a modificat proporțiile inițiale foarte reușite, a devenit pensiunea „Casa Cranța”

Casa E. Tișcă, Brașov, 1936

Șase apartamente de câte două camere realizate pentru închiriere sau vânzare. De notat că fiecare bucătărie are anexată o cameră pentru servitor

Autorul mulțumește arhitecților brașoveni, în special, arh. Gruia Hilohi, pentru ajutorul dat în ilustrarea articolului.

Vila ing. C. Bodea, Cluj, 1938

Fațada posterioară și interior

Pentru Pavilionul „permanent” al României la Expoziția internațională de la Belgrad din 1937, Prințul Petru al II-lea al Iugoslaviei îi decernează Ordinul „Sf. Sava”, în grad de „Ofițer”, cl. a IV-a.

Colaborează sau proiectează, de asemenea, clădiri inginerești și chiar, ajutat de seriozitatea învățământului politehnic italian, realizează 4 proiecte de instalații de încălzire centrală și aer condiționat, unele pentru clădiri proiectate de el și realizate cu antreprize specializate.

Așa cum s-a menționat mai sus, în afara celor trei lucrări obținute pe bază de concurs, participă și la alte competiții pentru care primește distincții: un premiu II, un premiu III, trei mențiuni și două recompense, precum și medalia Meritul Industrial în 1937.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial este mobilizat în calitate de locotenent la Regimentul 1 Pionieri din Craiova, tot anul 1943 la Serviciul de Geniu din Tiraspol, apoi ca arhitect la Casa Școalelor din București, unde este însărcinat cu adăposturile antiaeriene ale școlilor. Ca amănunt inedit din această perioadă, are noroc întârziind vizitarea unui tranșeu înainte de distrugerea totală a acestuia.

Dar la bombardamentul american din 15 aprilie 1944, una din bombe explodează, cu un rezultat ușor de bănuit, la etajul doi al clădirii, chiar în apartamentul și studioul său de arhitectură. Acesta este motivul pentru care din activitatea de arhitect destul de bogată nu s-au păstrat planșe, schițe și lucrări personale de cercetare.

Pregătirea politehnică continuată cu studiu și cercetare perseverentă îi permit să abordeze nu numai gama largă de programe de arhitectură, dar și să ducă o bogată și foarte variată activitate publicistică.

Sprijinise revista „Arhitectura” cu contribuții și, o perioadă, ca bibliotecar, încă înainte de a deveni redactor, împreună cu Șt. H. Opari, între anii 1939-’44. Și în final, redactează singur ultimul număr 1943/’44 al revistei Societății Arhitecților Români, chiar dacă pierduse în bombardament o parte din documentație, odată cu atelierul și biblioteca.

Scurte notițe de opinii sau informare generală sunt continuate cu două monografii (Biserica din lemn de la Bilbor și Castelul Medieșul Aurit), sinteze privind Arhitectura Românească din Transilvania, ca și articole de informare tehnică: Acustică Arhitecturală, noi sisteme de instalații – aer condiționat –, influența materialelor asupra formelor arhitecturale.

Interesul, chiar pasiunea, pentru istoria arhitecturii reprezentată încă de la începutul carierei cu două manuscrise – despre Renaștere și despre Gotic – distruse în bombardament, continuă cu publicarea în revista „Arhitectura” a cinci articole de sinteză și monografii privitoare la arhitectura rurală din Transilvania, bazate pe cercetări proprii. Tema este apoi reluată și în ziarul „Universul”.

Biserica din lemn de la Bilbor, perspectivă și releveu plan („Arhitectura” nr. 8/ 1937)

Castelul Medieșul Aurit, perspectivă și releveu plan parter („Arhitectura” nr. 4/ 1939)

Clădirile publice proiectate de Smigelschi au beneficiat de o atenție specială din punct de vedere acustic, iar rezolvări specifice acestora sunt prezente în publicațiile sale despre acustica arhitecturală.

Pentru sala de spectacol a Palatului Cultural din Blaj (clădire, în momentul de față, restaurată de arh. Vlad Sebastian Rusu după un incendiu), studiul acustic geometric urmărește o întârziere cât mai mică a undelor reflectate și o durată de reverberație medie între vorbire și muzică.

La cinematograful din Satu Mare, forma curbă a tavanului a permis, pentru îmbunătățirea clarității, o și mai rapidă succesiune a reflexiilor decât în cazul tavanului clasic indicat cu linie punctată.

Extinde informarea tehnică în aceste domenii publicând și două cărți. Dar prezentările de arhitectură germană a vremii (inclusiv într-o suită de articole în ziarul „Universul”) sau concursuri de arhitectură legionară îi vor „asigura” un dosar de cadre clar nefavorabil pentru anii ’50-’60.

În mai 1949 se angajează ca arhitect proiectant la același, apoi succesiv reorganizatul, Institut de Proiectare din București: IPC, ISPROR, iarăși IPC, IPCT, ISCAS, fără să schimbe biroul la care lucra. Se dedică inițierii sistemului național de tipizare în programe și, în special, detalii de arhitectură (1951-’59), apoi standardizare în domeniul clădirilor civile, după care, în anii '60, colaborează la, probabil, cel mai complex și tehnic program de arhitectură: spitalele. Este evaluat de conducere ca „fruntaș în muncă” pentru că: „A realizat o economie remarcabilă prin proiectare – ajută tov. în muncă și ridică calificarea desenatorilor”.

Victor Smigelschi a fost, ca autor, șef de proiect, apoi șef de colectiv, părintele primelor proiecte-tip de mare circulație care au stat ca mod de sistematizare, redactare și prezentare la baza activității următoare de tipizare în construcții civile.

Primul și, se pare, într-adevăr urgent a fost proiectul baracamentelor demontabile de șantier, din panouri de lemn demontabile, premiat de Ministerul Industriei Construcțiilor (MIC) în 1950.

Au urmat, în colaborare cu arhitecții G. Morariu și R. Levy, locuințele individuale seria 101-(19)51, reeditate de trei ori în 5.000 de exemplare și premiate de Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (CSCAS).

Dar cele mai importante au fost primele cataloage de detalii și subansambluri tip de construcții și arhitectură, premiate de Uniunea Arhitecților și urmate apoi, ani în șir (ca șef de colectiv), de sute de planșe.

Datorită diversificării, bunei organizări, numerotării, publicării în multe exemplare accesibile la toate nivelurile (0,25 lei pagina), s-a ajuns ca, în proiectele de execuție, să fie suficientă pe planșele de ansamblu trimiterea la numărul detaliului, iar pe șantier sau atelier, procurarea planșelor tipărite. Se asigura astfel, în mod general: o vastă informare, generalizarea concepției de calitate și economie de mijloace pentru editarea proiectelor.

Apoi, după înființarea Comisiei de Standardizare în 1948, elaborează, între 1950 și 1963, în primă redactare, iar pentru unele primă revizuire radicală, 16 standarde: primele prescripții de bază pentru construcțiile civile.

Nu rămâne nici în această perioadă simplu proiectant, ci, ca erudit și cercetător, concepe și predă un curs de Istoria Arhitecturii la Școala Medie Tehnică de Arhitectură din București (1945-’62), pentru care pregătește și un manual bazat pe o programă analitică pragmatică, mai specială pentru viitorii tehnicieni de arhitectură: de la Renaștere până la contemporaneitate, inclusiv arhitectură românească și sovietică, dar cuprinzând și grupaje de detalii de decorație utile pentru Realismul Socialist al perioadei. Manuscrisul a rămas îngropat în unul din sertarele ministeriale, dar există cele 300 de ilustrații în peniță desenate de fiul său, ilustrații considerate de către autor preferabile grafic calității unor poze reproduse din cărți. Nu reușește să publice la vreme nici manuscrisul celei de-a doua pasiuni: acustica arhitecturală, un domeniu încă de atunci în vertiginoasă dezvoltare.