Marcel Iancu: un ring de dans și un câmp de luptă

Pentru redacția Revistei Arhitectura, anul 2022 a stat sub semnul personalității complexe, de necuprins în expoziții sau publicații, a lui Marcel Iancu - arhitectul, pictorul, publicistul, graficianul, scenograful, dadaistul, modernistul, vizionarul.

În completarea expoziției „Iancu dezlănțuit”, cu care Uniunea Arhitecților a participat la ediția a 9-a a Art Safari, am decis să încheiem anul cu un număr dedicat celui mai de seamă reprezentat al avangardei romanești.

Nu, nu am vrut să-l omagiem, am vrut să îl cunoaștem, să-l înțelegem și de aceea revista începe cu un text semnat chiar de Marcel Iancu - o autobiografie tulburătoare, o radiografie dureroasă a unei istorii recente despre care nu obișnuim să vorbim atunci când îi analizăm opera. Acest text, această revelație a unei context istoric neprielnic artei și exprimării libere și viața frântă între două țări traversează textele tuturor celorlalți autori care devin solidari cu el, umanizându-l, înțelegându-l, explicându-l. Citind aceste texte care îl însoțesc pe parcursul tuturor realizărilor din România și Israel, portretul „omului de artă total” câștigă detalii, nuanțe și culoare.

Era necesar să explicăm de ce perioada 1922-1941, pe care am expus-o și care ilustrează activitatea de arhitect desfășurată în București, este similară cu fractura destinului lui Marcel Iancu și a reprezentat „un ring de dans și un câmp de luptă”.

Am structurat acest număr bilingv în două părți: cea în care am listat toate imobilele proiectate de frații Iancu în Romania între anii 1922 și 1941. Pentru toate aceste imobile am prezentat imagini de arhivă din anii realizării și imagini actuale din care reiese starea precară a acestor clădiri și necesitatea protejării lor. Toate imobilele au atașat un cod QR care, scanat, deschide aplicația Google Maps cu ajutorul căreia se poate genera un traseu de vizitare a tuturor acestora. Alături de imagini și planuri se află textul Anei Maria Zahariade care pune fiecare imobil în contextul epocii și al operei fraților Iancu, punctând fiecare pas pe calea modernismului. O noutate este și prezența unui nou imobil atribuit lui Marcel Iancu, o locuință individuală, proiectată pentru Marcel Juster pe strada Dr. Mihai Mirinescu nr. 5, în cartierul Cotroceni.

Ca un fir roșu, fiecare an este însoțit de citate din eseurile de arhitectură ale lui Marcel Iancu, texte curajoase, vizionare, polemice cu ideile epocii, care amintesc de episodul dadaist al tinereții autorului, cu forța jurnalistului și curajul vizionarului umanist, cu vehemența avangardistului.

O colecție de texte care îl așază pe Marcel Iancu în contextul politic și social al epocii sale reprezintă o a doua parte în structura revistei.

Anca Sandu Tomaszewski scrie cu fervoarea și dinamismul cuiva care l-a cunoscut pe Iancu îndeaproape. Textul ei ne face să-l vedem pe Iancu cel neobosit în a crede în idealuri când toți avangardiștii obosiseră, în mijlocul ororilor războiului care trecuse și a celui care urma să vină, ea ni-l evoca pe Iancu umanistul care se luptă să aducă oamenilor binele prin artă.

Alexandru Beldiman vorbește despre modele și formare în context personal și apoi în contextul branșei. Astfel rememorează pentru noi politica pe care a dus-o UAR, începând cu expoziția din 1990 - „București. Starea orașului”, în încercarea de a recupera și reconsidera cultura noastră interbelica. Acest demers al UAR început în 1990 și concretizat în expoziții însoțite de cataloage și programe de cercetare a tendințelor mișcării de avangardă moderne, a defint locul nostru în context european, l-a readus în actualitate, l-a făcut cunoscut lumii și nouă înșine. În această suită de expoziții ne-am înscris și noi după o reverență adâncă făcută înaintașilor și preluarea ștafetei de la ei.

Andy Arif prezintă pe larg cum am realizat expoziția „Iancu dezlănțuit” de la Art Safari ediția a 9-a, la Palatul Dacia din București, deschisă în perioada mai-august 2022. Am fost invitați să expunem arhitectura lui Iancu pe care am prezentat-o printr-un mix de elemente ale activității sale de arhitect, jurnalist și pictor. În timpul scurt pe care l-am avut la dispoziție am urmat un întreg proces de strângere a materialelor care pentru noi, cei de la revistă, a fost o adevărată călătorie în timp și printre contemporani pasionați de subiectul Marcel Iancu. Am descoperit astfel o întreagă lume în care ne-a plăcut să ne pierdem cuceriți de fervoarea ideilor avangardiste și moderniste, de mixul dintre arte, contaminați de ideea că poți schimba lumea prin intermediul ei.

Studierea lui Marcel Iancu a fost un prilej de a întâlni oameni interesanți, pasionați de toate aspectele vieții lui, care s-au lăsat inspirați, contaminați cu entuziasm și nonconformism. I-am reunit în paginile revistei: arhitecți, profesori, colecționari, scriitori, istorici de artă, jurnaliști. Fiecare a contribuit cu o amintire, un gând sau un studiu la acest portret.

I-am revăzut pe mulți dintre ei la lansarea revistei care a avut loc, la noi acasă, în Calderon 48, cu câteva zile înainte de Crăciun. Lansarea a avut ceva din atmosfera expoziției și a revistei - autorii, și nu doar ei, dorind să împărtășească numeroasei asistențe admirația pentru Marcel Iancu și mai ales modul în care s-au apropiat de opera lui.

Tot cu ocazia expoziției Art Safari l-am cunoscut pe scriitorul german Jan Koneffke care alături de TVR2, pentru emisiunea în limba germană, a realizat un film despre Marcel Iancu. Așa cum singur spune acest film este un recviem pentru Bucureștiul modernist în ansamblu, căzut în uitare și mai ales mutilat și abandonat.

Nicolae Lascu scrie despre activitatea jurnalistică a lui Marcel Iancu, care a dus o campanie asiduă de popularizare a propriilor idei, cât și a celor pe care se baza în demersul său, idei care animau lumea arhitecturii europene. Și pe tărâmul aceasta Marcel Iancu rămâne un vizionar, în epocă nici un alt arhitect român nefiind mai vehement și mai prolific în a propaga mișcarea modernă.

De-a lungul anilor și cursurilor de la UAUIM, Augustin Ioan le-a propuns studenților proiecte de semiotică vizuală pornind de la „Alfabetul formal” publicat în Contimporanul în 1924 de către Marcel Iancu, un joc savant ca un exercițiu al unui curs de „Metode de morfogeneză arhitecturală în orizontul complexității”. Studenții deconstruiesc acest altfabet în „litere” cu care formează „cuvinte”/forme care prin atribuirea de scară devin obiecte de arhitectură. Un joc și un exercițiu care l-ar fi entuziasmat pe autorul alfabetului, cu siguranță.

Noemi Meilman ne vorbește despre diferitele vârste și locuri la care s-a întâlnit cu Marcel Iancu și despre cum o fotografie de la Ein Hod a însoțit-o peste tot în ultimii 15 ani. Despre Ein Hod și activitatea lui Marcel Iancu în Palestina, despre Tel Aviv și Muzeul Janco-Dada ne vorbește Nicolae Lascu.

Ana Maria Zahariade, la distanță de aproape 30 de ani de la cercetările pe tema Iancu pe care le-a început cu ocazia centenarului, își amintește de momentul în care a văzut un tablou tulburător al autorului, „Bal în Zürich” realizat 1915. Acest tablou pare „o metaforă a avangardei, a febrilității căutătoare de experiențe pe care piedici nevăzute o transformau dintr-o efervescență juvenilă într-o luptă dramatică”. Cu acest sentiment al unei premoniții sumbre, Ana Maria Zahariade reia opera lui Marcel Iancu dintr-o perspectivă critică ce nu glorifică, ci umanizează.

Spre finalul revistei, revenim la cuvintele lui Marcel Iancu scrise în anii 1979-1981, într-o corespondență inedită cu Lucian Boz, publicată acum pentru prima oară prin amabilitatea celui care o deține, Cristinel Popa, cel care deține și Galeria DADA din București. În aceste scrisori, Iancu își exprimă, chiar și după 40 de ani, dorul de România și regretul că nu și-a putut continua activitatea de arhitect.

Tot pentru a închide cercul, finalul este al liniei, pentru că așa cum spunea chiar Iancu: în artă „totul pornește de la linie și culoare ca de la valori absolute, întocmai cum muzica pornește de la sunet”. „Memoria liniei” este titlul articolul lui Adrian Buga în care autorul, ca un arheolog al memoriei, pleacă de la momentul în care tânăr fiind l-a descoperit pe Iancu și ne poartă până la momentul în care a ajuns să vadă cât de mult seamănă mâinile fiicei lui Iancu cu ale mamei ei, pictate într-un tablou de tatăl ei (Marcel Iancu). Autorul trasează pentru noi aceste linii scurte care leagă generații, apropie oameni care nu s-au întâlnit, creează forme, artă și trasee care închid cercul unei lumi ce doar prin artă și frumos poate supraviețui.

La final am să rostesc și eu această mantră pe care o spun toți autorii acestui număr: Marcel Iancu rămâne un spirit liber și nonconformist. Și-am să adaug că spiritul acesta reînvie în fiecare din noi atunci când ne lăsam inspirați de artiști ca Marcel Iancu.