Bienala de Arhitectură 2023?

Prolog (ianuarie 2023) înainte de Veneția
A apărut și proiectul câștigător pentru pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneția de anul acesta, un proiect care descoperă soluții uitate la probleme contemporane, în colaborare cu Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”. Sper să fie, așa cum reiese din soluția prezentată, un mod inteligent de a utiliza cele două locații, pavilionul de la Giardini și mica galerie a ICR de la parterul Institutului Român de Cercetare Umanistă de la Veneția/ Palazzo Correr/Casa Iorga.
Merită un omagiu târziu prim-ministrul Nicolae Iorga, care și-a înzestrat patria și la Roma, și la Veneția cu locuri în rândul lumii, unde să se cerceteze și să se scrie, să se expună și să se închipuie artistic opere de valoare. Apoi, calitatea profesională și umană a curatorului, dl Emil Ivănescu, și a echipei dumisale, dublată de o deja impresionantă experiență în acest gen de prezentare publică a arhitecturii, sunt o garanție că lucrurile vor fi în regulă. Trebuie să spun că multe din pavilioanele din urmă au fost mai degrabă în regulă, la nivelul mediu al bienalelor.
Problema, din punctul meu de vedere, este aceea că nivelul mediu al bienalelor, din 1991 când am fost prima dată, a tot scăzut și ele sunt mai degrabă instalații cu tot felul de componente decât dări de seamă asupra stadiului la zi, sau viitor, al arhitecturii contemporane (cu câteva excepții, din care cea mai notabilă a fost Fundamentals, girată de Rem Koolhas). Din ce în ce mai mult, am sentimentul că avem un soi de bienală de artă second-hand, mai degrabă decât bienală de arhitectură. Unde sunt cele precum bienala lui Paolo Portoghesi, care a dat startul la postmodernism în Europa, în 1980?
Arhitectura însăși s-a schimbat, e adevărat; eu nu cu arhitectura am o problemă, cât cu modul în care ea ajunge să fie ex-pusă dinaintea unui public care nu e în pericol să o înțeleagă mai bine așa, în detrimentul arhitecților înșiși, care se duc acolo spre a lua pulsul propriei profesiuni. Cum s-a tot întâmplat, și anul acesta avem o temă progresistă (Laboratorul viitorului), acum girată de o curatoare specialistă în Africa, Lesley Lokko. Din acest punct de vedere, al temei curatoriale, cred că tema pavilionului României este potrivit aleasă, deși la noi va fi vorba despre viitoruri de odinioară, de viitoruri pentru care, poate, nu eram pregătiți atunci când au apărut...
Oricum, eu mi-am luat deja bilete pentru Veneția, în iunie, și trag nădejde că totul se va putea face bine, la pavilionul României, în puținul timp rămas până când se va deschide pentru lume acest... laborator al încă unui viitor conceput în timpuri de criză...

Bienala s-a deschis cu controverse majore
Între timp, bienala s-a inaugurat și s-au dat premiile. A apărut, imediat după deschidere, opinia lui Patrick Schumacher, cu care, dacă ați citit prologul, înțelegeți că sunt complet de acord. Cu minime excepții, de stimă, precum David Adjaye, care ar fi meritat cu prisosință un Leu de Aur și nu l-a primit (aici toate premiile, e interesant limbajul activist cu care sunt justificate premiile și mențiunile, aproape în întregime reușind să ignore termenul de arhitectură sau urbanism). Nici în expoziția de la Arsenale, nici în cea de la Giardini, girate de doamna Lokko, nu e vorba, aparent, decât despre Africa. Africa în cosmos, spre pildă, e un soi de Wakanda cu dictatură militară și tunuri antiaeriene. Africa în curtea proiectată de Carlo Scarpa înseamnă escamotarea completă a delicatelor gesturi de proiectare ale autorului cu ghirlande de lemne de foc și poze pe plexiglas de corpuri umane din continentul originar al omenirii. Culmea, asta după ce parcurgi una dintre cele mai agreabile camere ale expozițiilor, cea în care sunt machetele feluritelor clădiri de autori africani, dintre care se disting cele ale lui David Adjaye, după cum se distinge și instalația acestuia de lângă macaraua abandonată, de la Arsenale, care pare o felie (neagră) într-o piramidă de lemn prin interstițiile căreia se strecoară soarele înăuntru, ca și prin cele două aperturi de la înălțime.

Nu este vorba, în această bienală, decât despre citate din lecturile favorite ale doamnei Lokko, expuse în obscuritate printre felurime de instalații pseudo-artistice și excesiv de multe videoproiecții, care ar lungi enorm durata vizitării. Nu despre Africa, nu despre laboratoare ale viitorului, nu despre Africa în postura ei de laborator al vreunui fel de viitor. Multe bienale anterioare au fost slabe. Asta nu există. Nu e de mirare că evenimentele asociate, cu conferințe și proiecții, se cheamă carnaval...

Pavilioanele naționale

Ar mai fi pavilioanele naționale. Da, este interesant cel brazilian, despre tehnica utilizării pământului bătut de către populațiile amazoniene, scop în care tot mobilierul interior al pavilionului era făcut din același material. Foarte bun mi s-a părut pavilionul austriac, unde este expus un proiect local, de conectare a zonei Arsenale de Giardini printr-un traseu pietonal care ar permite utilizarea grădinilor și extrasezon de bienale. Primăria a dat o parte din arsenal armatei și organizatorilor de bienale, ceea ce a suspendat proiectul, care ar fi trecut prin spatele pavilionului austriac. Austriecii protestează, prin pavilionul propriu, față de blocarea politică a acestui proiect de augmentare a spațiului public venețian. Și protestează deopotrivă prin expoziție, dar și construind, simbolic, partea ce le-ar fi revenit, aferentă pavilionului propriu. Este povestea unui eșec, de parohialism local, denunțat de arhitecții austrieci, care nu vor să ia parte la el. Foarte tare: miză socială, bătălie pentru calitatea spațiului public, micro-inserție arhitecturală (este vorba despre un podeț peste un canal care trece prin spatele pavilionului) sau acupunctură urbană? Toate la un loc.

Și pavilionul ăsta nu ia premiu, în schimb ia cel al UK, care e o glumă, cam în spiritul întregului. Mi s-a părut potențial interesant pavilionul spaniol, despre arhitectura hranei, de la producție, stocare, vânzare, consum și evacuare (from craddle to grave, cum se spune acum), dar prea tehnic; provocator cel al Finlandei, cu buda ecologică. Pavilionul țărilor nordice, al lui Sverre Fehn, rămâne aceeași lucrare briliantă, acum cu o reiterare a culturii eschimose din nord. La Canada era un fel de acțiune de protest, neclar a cui și contra a ce. La SUA nu am văzut decât butoaie și balerci de plastic stocate. La Coreea de Sud - o expoziție foarte decentă. La Rusia era închis, la Germania se lucra încă, la Cehia era închis, la Venezuela, prietena rușilor, e închis de mult timp, iar la Elveția nu am apucat să intru, că se făcuse ora închiderii și am fost somați să plecăm.

România

Foarte onorabil este pavilionul României, unde arhitectura, chiar dacă exilată în podul spațiului, era, totuși, prezentă, de la rezultatele concursului cu invitați, de la Iași, din 2022 (a câștigat UN Studio) la toaleta din chirpici și cu stuf deasupra, de la Capul Doloșman, proiectată de Cătălin Berescu și regretatul Alexandru Nancu, fost director al Fundației Habitat și Artă în România.
Ideea unor elemente de progres tehnic punctuale, care nu au avut contextul necesar pentru a prinde și a crește, este interesantă, în ciuda ușorului parfum protocronist, escamotat de schelele albe. Chiar și fiind adevărată, idei precum, să duc ideea la extrem, inventarea scrierii la Tărtăria, asta nu face decât încă mai trist analfabetismul funcțional generalizat și cvasi-dispariția lecturii pe același teritoriu... Aici ecartul în timp este mult mai redus, sunt idei cel mai târziu interbelice, iar stranietatea mașinilor Perșu sau Capră face agreabil parcursul în pavilion.
Aparatul de zbor individual mie, unuia, mi-a amintit doar de starea șoselelor din patrie, pe de o parte, și de extrem de interesantul proiect de viitor de acum câteva bienale în urmă, când un proiect punea întrebarea cum vor arăta orașele, clădirile din ele, atunci când deplasarea și transporturile vor deveni aeriene? Era o bienală unde, la Arsenale, expuneau toți greii lumii. Demult.
Deci, felicitări sincere organizatorilor din România. Din nefericire, contextul în care subzistă expoziția României este pauper, asta ca să nu scriu cuvinte mai grele. Iar librăria de la Giardini, din 1991, a lui James Stirling, la inaugurarea căreia am avut onoarea să fiu de față și să dau chiar mâna cu strălucitul arhitect, are nevoie de restaurare.

Kengo Kuma

Și așa am ajuns la câteva expoziții off Broadway, ca să zic așa, adică în exteriorul locațiilor tradiționale ale Bienalei de Arhitectură, expoziții care salvează o vizită la Veneția anul acesta, dacă sunteți în căutare de arhitectură interesantă. În primul și în primul rând, La Palazzo Franchetti, peste Canal Grande de Academia de Arte (trecând podul), o minunăție de retrospectivă Kengo Kuma (cu o instalație-ecou în grădina dinspre ponte), care face să pălească două alte expoziții interesante în același prestigios loc, adică pavilioanele Portugaliei (expresiv dedicat apei, de fapt, contracarării absenței apei) și, respectiv, al Quatar-ului (Building a creative nation 2005-2030).
Kengo Kuma ne propune o expoziție numită Onomatopoeia Architecture. Trebuie parcursă în tihnă, ba chiar de măcar două ori (la a treia deja face sens - adică îl produce în timp ce parcurgi, dextrogir, spațiul). Foarte pe scurt, autorul propune o serie de onomatopee din japoneză, care se pronunță dublate, fiecare cuplu este dublat de un grafem al autorului și i se atribuie un gest arhitectural (plin, gol, spirală etc.). Scopul, ni se spune, este acela de a scurtcircuita un metadiscurs în limbajul verbalizat, care ar parazita înțelegerea arhitecturii desemnate prin cuplul onomatopeic. Dacă am spune, precum Mircea Cărtărescu, hârști-hârști, nu mai trebuie să explicăm tot gestul cenzorului care decupează și extrage o parte din text. Cam așa ceva și aici. Punerea întregii expoziții sub semnul sonorității onomatopeice, ca formă de suspendare a limbajului de escortă, explicativ, este sugestivă în sine. Mai mult, însă, fiecărui astfel de cuplu geamăn de onomatopee, autorul îi asociază un proiect al său, care l-ar ilustra. Știm toți marile proiecte ale lui Kengo Kuma, relația lor cu lemnul (o provă de corabie din scândură și cabluri tensionale veghează intrarea în expoziție și aici) supus multor feluri diferite de provocări (curbare, transformare în valuri și voluri colorate de panglică, chertări extrase din cultura tradițională japoneză), dar și metalul (în special tensionat, prin cabluri). Ce aflăm, în plus, din această expoziție, este un discurs care refuză conceptualizarea pentru a propune atmosfere, halouri, aure, în bună tradiție japoneză și fenomenologică. Nu știu dacă sunetul onomatopeic vine înaintea procesului de proiectare sau, după. Cel mai probabil, cred, e după poesis (sau poiesis?). Dar mai contează?
Excepțională expoziție, care face și mai de râs/rușine caracterul pauper al bienalei.

Chipperfield lângă Scarpa

Sunt multe altele, precum tradiționala expoziție Time, Space, Existence de la Palazzo Mora sau cea a Taiwanului, din chiar palazzo ducale (care excelează, spre deosebire de cel al Chinei continentale, căreia, cred, nu îi mai pasă de cum se prezintă la astfel de evenimente în Europa). Nu le-am putut vedea pe toate, evident, ceea ce înseamnă că s-ar cere încă o vizită. Dar mai am, aici, de povestit.

Time, Space, Existence de la Palazzo Mora

Procurațiile Vechi Restaurare David Chipperfield Architects Milano

Două cuvinte despre restaurarea jazzistică a lui David Chipperfield (DC mai departe), de la etajele superioare plus terasele de la Procurațiile vechi, care nu au mai fost accesibile publicului de 500 de ani. DC mi se pare cel mai bun dinaintea unei astfel de provocări, cum a fost și cea de la Neues Museum, de la Berlin, sau lucrând pe mâna lui Mies van der Rohe, la Galeria Națională, tot acolo.
Mare arhitect, căruia i-am întâlnit operele și la Londra, și la Seoul, recent (cu cubul său AmorePacific), dar și în atelierul dintr-un fost antrepozit din Berlin, a găsit totuși această formulă incredibilă de contemporaneizare a materialului trecut și, pe de altă parte, de clasicizare a materialului contemporan. Bine, veți spune că National Galerie era deja clasică. Aici, la Veneția, intervențiile sunt minimale, dar recognoscibile, de la o casă a scării la amfilada de arce din piatră recompusă și mozaic venețian pe lungul spațiului plin acum de instalații, computere, realitate virtuală și alte gizmos interactive (nu toate merg, am constatat personal), plus terasele care par gândite în terracotta și sunt complet deșertice, ca în picturile lui De Chirico. Lângă intrarea la Procurațiile vechi, magazinul Olivetti, făcut de Carlo Scarpa, rămâne aceeași minune minuțios detaliată, ca un soi de etalon de măsurare a restaurării vecinului Chipperfield.

Carlo Scarpa

Se înțelege, dacă tot veni vorba, că trebuie făcută o zi de Scarpa cel puțin, când ești la Veneția, pentru facultatea de arhitectură de vizavi de gară sau pentru Tomba Brion, de pe continent, la San Vito d’Altivole, dar mai ales (în afară de magazinul Olivetti deja invocat) de intervenția sa excepțională de la Fondazione Querini Stampaglia. La ieșirea de la Giardini, cum veniți spre stația de vaporetto, în apă, e și un memorial dedicat partizanilor - un cadavru adus de apă la țărm - dar care acum poate foarte bine să amintească și de drama refugiaților africani care (nu) ajung pe țărmurile italiene, temă căreia Rem Koolhas, autorul celei mai bune bienale pe care am văzut-o eu din 1991 încoace, îi dedicase o parte consistentă din expoziția sa de la Arsenale.

Neom

Zero Gravity Urbanism este cea mai intrigantă expoziție de arhitectură (?) pe care am văzut-o vreodată. Adunate în jurul unui munte de bani, câteva dintre cele mai răsunătoare nume ale arhitecturii contemporane validează fantasmele unui regim tribal, în raport cu care construcțiile din Dubai sunt joacă de copii. Proiectul Neom propune manifeste privitoare la o altfel de locuire (o repetiție cu costume pentru când planeta va fi complet pârjolită și nu vor putea exista decât astfel de ecosisteme artificiale mimând naturalul, sfidând gravitația și, deci, tectonica). Neom înseamnă orașul liniar, un centru industrial numit Oxagon, ceva stațiune turistică și alte câteva proiecte mai mici (cei din orașul liniar trebuie să mai iasă și ei din sandviciul în care - vor fi ales? - or fi fost obligați? - să își trăiască existența). Orașul liniar a mai fost gândit, spre pildă, de Le Corbusier în conjuncție cu proiectul Obus pentru Alger (1930-33). Mi-am amintit și de stația orbitală tubulară din Interstellar. Acolo, dacă ridicai ochii, vedeai pajiștea și casa vecinului, iar cer - doar la capetele cilindrului în rotație (ca să genereze gravitație).
Acum, orașul liniar a început deja să fie construit. Caracterul fantast, utopic (în sensul etimologic, de fără loc) sau, mai degrabă, distopic și panopticist la limită (orașul se privește pe sine însuși) nu putea să scape acestor nume gigantice ale modernității târzii. Pot înțelege pe Sir Peter Cook, cu visele sale din Archigram, orașul care pășește și alte bazaconii, sau pe Wolf Prix cu șaizecioptismele primelor experimente cu Coop Himmelblau. Dar pe ceilalți nu îi pot înțelege, decât, poate, în sensul financiar. Mai cu seamă în modul în care cauționează estetic un proiect politic vădit totalitar, de nu cumva concentraționar de-a dreptul - dar sigur claustrofob la scară gigantică, poate planetară. Sper că merită compromisul. Triste sunt justificările în langajul, iarăși, legat de mediu, de resurse, de tot felul de concepte croșetate, iarăși și iarăși, în noua limbă de lemn; la Giardini, apoteoza sunt regimuri militare supra-înarmate; aici, sunt orașe-garnizoană, contraintuitive, anti-tectonice, propuse de regimuri deficitare la toate capitolele care contează cu adevărat: distopii dictatoriale. Păcat, pentru că tehnologia și simulările impresionează, cărțile și cataloagele deja publicate dau iluzia de cercetare serioasă, iar numele mari cauționează proiectul faraonic (nu că nu ar avea și Egiptul propriile fantasme, cu noul Cairo).

Concluzii

Este posibil ca doar unii dintre arhitecți să își/ne fi imaginat această bienală ca pe o dare de seamă a stării la zi în profesiunea noastră. Este posibil ca să nu poată fi menținut un nivel de tipul celei din 1980, girată de Paolo Portoghesi, care a definit și consacrat postmodernismul european (în America apăruse de câțiva ani deja), sau al celui de la Fundamentals, a lui Rem Koolhas. La bienala lui Portoghesi, găsim toate ingredientele pentru a lansa o temă, cea a postmodernismului, din toate pozițiile. Estetică, teorie, ba chiar autoironie implicită dacă e să amintesc doar coloana ionică... despletită, a lui Venturi (pentru a o înțelege trebuie să fi citit Vitruvius despre apariția ordinelor clasice, lucru care nu se mai face la noi de mult: în 1995, am fost cel care a tăiat paginile ediției românești a tratatului, apărut la finele anilor cincizeci), sau coloana absentă, decupată într-un zid (sau, din cu totul alt context, textul despre semnificația coloanei, al lui Umberto Eco). O bienală densă, care nu numai că sumariza lucruri întâmplate în arhitectura momentului, ci și prezicea soarta acesteia în anii următori. Noi lucram în ateliere și la cămin cu catalogul acesteia și cu cărțile lui Charles Jencks în minte, citite pe furiș la American Library.
Efortul făcut de Fundamentals este în egală măsură copleșitor. Koolhas și OMA au lucrat nu numai la proiectele curatoriale proprii, ci și împreună cu curatorii pavilioanelor naționale; țin minte poveștile lui Bogdan Tofan despre întâlnirile avute cu echipa lui Koolhas și, apoi, acasă, cu noi, cei câțiva pe care ne strânsese la UAR în același scop. Fundamentals a fost cea mai bună dintre câte bienale am văzut eu la Veneția. Am fost atât de impresionat de munca de documentare în detaliu și de redare condensată a informației, încât chiar am crezut că ne anunță o schimbare de paradigmă și că eram martorii acestei schimbări. Dar eram prea entuziast și îmi e acum clar că, măcar aici, în patrie, nu a avut niciun efect, întrucât foarte puțini arhitecți români fac acest pelerinaj o dată la doi ani (Veneția) sau la trei (Milano), pentru a lua pulsul lucrurilor. În ce îi privește pe studenți, am reușit, Mihaela Criticos și cu mine, să mergem cu câțiva tineri asistenți și studenți, cred că în 2008, dar atât. Și anul acesta m-am oferit să merg, cu același, inexistent, succes.
Unele bienale au avut teme grave, precum Less aesthetics, more ethics, ori Beyond architecture, cea girată de Aaron Betsky, critic de artă din Cincinnati, OH (deci, consătean de-al meu), care barem își asuma programatic despărțirea de arhitectură, vorbind mai degrabă despre ce precede arhitectura și ce generează aceasta, de la atmosferă la impact social.
Au fost, în anii trecuți, păduri de grafice tridimensionale arătând felurite condiții în măsură să impacteze producerea de spațiu locuital, social; a fost urbanism de toate felurile, de la cel participativ la cel instant; au fost ateliere aduse la arsenal (Balkrishna Doshi) și retrospective (Frank Gehry, Zaha Hadid) la Giardini sau în expoziții în afara bienalei. Teme sociale au fost de găsit și la penultima bienală, atenție acordată migrației a mai fost (chiar la Koolhas), arhitecți africani meritorii, precum Francis Kere, au mai fost.
Dar nu cred că, din 1991 încoace, am avut o asemenea prăbușire a nivelului bienalei venețiene. Nu era, acum, mai nimic de văzut; unde era câte ceva, fie nu avea de-a face direct cu arhitectura (precum o serie de materiale și texturi manufacturate), fie era o sărmană înscenare de sloganuri politice ale stângii de azi (woke sau feministe).
Nu e numai vorba doar despre pierderea relevanței acestei bienale în contextul atâtor alte expoziții arhitecturale de valoare, care emerg cu propriile agende, ci și de rațiunea economică însăși de a mai veni, ca arhitect sau doar ca turist, la Veneția după ce ai fost deja de 15 ori și ai văzut cum comerțul și restaurantele sunt preluate de asiatici, că e plină de refugiați care nu mai vând marfa piratată, ci au ajuns, acum, să cerșească amenințător prin cotloanele mai singuratice ale orașului acestuia odinioară preafrumos...
Proiectul Moise, copios furat, se spune în presa italiană de ani buni, pare să se fi încheiat, dar seara iarăși era apă în Piața San Marco. Și nu e bine. Poate se vor trage concluzii și pentru expozițiile noastre, anuale și bienale, care trebuie să conțină un miez tare, de expertiză profesională și de reciprocă (re)cunoaștere între membrii breslei noastre, abia după care să li se adauge și evenimente conexe, dedicate unui public mai larg.
Or, la Veneția, anul acesta, este taman pe dos.