Când providența te duce la Bienala de Arhitectură de la Veneția

Când eram copil la mama, tata mă voia arhitect, bunicul avocat, bunica doctor, singura, mama, săraca, a lăsat timpul să discearnă asupra calităților mele și m-a sprijinit în a-mi descoperi aptitudinile necunoscute. Astfel, după ce am urmat vioara, gimnastica sportivă, mi-am găsit calea absolvind, în 1990, Academia de Artă, Facultatea de Arte Decorative, Scenografie de Teatru, Film, TV, iar în 1996 mi-am completat studiile în specializarea Drepturi de Autor. Pot spune că dorințele familiei au fost îndeplinite, doctor însă nu am ajuns, dar am avut parte de boli și bolnavi, pe care i-am îngrijit singură, cât să-mi iau o diplomă..

Habar nu am dacă traiectoria din viața mea profesională s-a datorat conjuncturii, spiritului meu neliniștit și mereu în căutare de provocări sau hazardului, știu însă sigur că mereu a fost important să-mi ascult inima, instinctul, să cred în mine și să nu aleg calea anostă a unei vieți liniștite.

Astfel, de la platourile de filmare și catedra de desen am trecut, rând pe rând, către redacțiile mai multor trusturi de presă, fiind redactor, secretar general de redacție și redactor-șef, continuând să fiu pasionată de artă și implicându-mă în diverse proiecte culturale.

Am fost cooptată în tânărul Colectiv ce a pus bazele Oficiului Român pentru Drepturile de Autor ocupându-mă de domeniul audiovizualului.

Certificată ca manager cultural de Ministerul Culturii din 2012 am devenit directorul Muzeului Național Tehnic „prof. ing. Dimitrie Leonida” din București, având misiunea de a readuce într-o nouă lumină exponatele de valoare și istoria fascinanta a invențiilor românești și nu numai.

Nu a fost întâmplătoare venirea la Muzeul Tehnic sau întâlnirea cu arh. Emil Ivănescu.

Karma e cea care a hotărât.

Prima oară, aș putea spune, în timpul copilăriei, am avut parte de primul pas neînțeles al Karmei, când bunicul mă aducea în Parcul Carol ca să merg cu patinele cu rotile și, invariabil, la sfârșitul crosului intram în Muzeul Tehnic, unde eram copleșită de acele imense obiecte la care mă uitam cu admirație, chiar dacă nu înțelegeam nimic. Eram fascinată de cazanele Babkok Wilkox, aduse și montate de însuși Dimitrie Leonida, de la Grozăvești, care mă transpuneau parcă în Războiul Stelelor, de automobilul Persu, pe care l-am reprodus prima oară într-o bandă desenată, și de aparatul de zbor a lui Justin Capra cu care îmi imaginam că zbor spre Marte. Minte de copil.

A doua oară a fost într-o zi frumoasă de toamnă, anul trecut, trecusem de mult de vârsta copilăriei, eram director al Muzeului Tehnic, când m-a sunat arhitect Tomnița Florescu și mi-a zis scurt: „Trec pe la tine cu președintele Ordinului Arhitecților București, sunt sigură ca puteți face o echipă împreună și veți genera multe proiecte interesante”.

A avut dreptate. După primul impact vizual cu acel tip cu barbă și ochelari roșii, care mi s-a părut, obișnuită cu senectutea, prea tânăr pentru funcția deținută, arh. Emil Ivănescu, am descoperit în persoana lui ideile cu care venisem la muzeu și care în timp s-au estompat într-un ungher al minții, pentru că am realizat că nu aveam cu ce, cu cine și unde să le implementez, astfel rotițele noastre au început să funcționeze, să se întrepătrundă. Nu știu când a trecut timpul, când au plecat din biroul meu, dar deja trei proiecte începuseră să prindă contur. Nu mai eram copil, ci o persoană care s-a activat pe loc din seva proaspătă adusă de Emil.

O lună mai târziu organizam împreună, în muzeu, Anuala de Arhitectură și expoziția Henry Coandă. În timpul panotării a apărut ideea participării la proiectul Bienalei de Arhitectură de la Veneția. Proiect care m-a prins iremediabil, la care visam noaptea și gândeam ziua. Proiect utopic pentru muzeu, care nu avusese niciodată parte de asemenea anvergură, nu ieșise niciodată în afara granițelor, proiect pe care l-am iubit din prima deși nu-i știam implicațiile, procedurile ce au urmat, neliniștile, greutățile, dar în inconștiența mea eram sigură de reușită.

Ulterior, mi-am dat seama că tot ce nu era obișnuit în mentalul muzeului era considerat imoral, ilegal și anormal. Ceea ce m-a impulsionat, ambiționat și m-a pus la treabă.

Uneori trebuie să împingi cu coarnele ca berbecul și, pe lângă idei sau inspirație, să ai și dramul de nebunie care va face garantat succesul sau dezastrul. Eu am ales succesul.

Emil - cu conceptul, eu - cu tancul. Da, cu tancul. Pentru că, din acel moment, nu mi-a mai stat nimic în cale. Cred că au fost zile întregi când am scotocit muzeul și depozitele împreună, de nenumărate ori pe zi, până am selecționat obiectele cu care să ne prezentăm. Indiferent de selecție, invariabil, pe listă figurau Automobilul Persu, aparatul de zbor și machetele Coandă. Automobilul Persu, în schimb, nu arăta deloc bine, necesitând lucrări ample de restaurare pentru a putea fi transportat și expus.

Nu am așteptat anunțarea concursului de proiecte și am demarat procedurile de restaurare, în fond, ar fi fost un lucru câștigat pentru muzeu. Dar Legile lui Murphi s-au dovedit exacte. Nu exista specialist restaurator pe auto, nu exista expert autorizat pentru evaluarea acestui tip de obiecte, nu existau fonduri. Existau, în schimb, neîncredere, dezinformare, pietre de moară, obstacole - un întreg hipodrom și cârcotașii negri în gândire și cerul gurii cu nemiluita. Nici nu găsisem încă formula de a începe treaba, dar vorbele se rostogoleau: vrea să scoată patrimoniul din țară, vrea să-l vândă, a mai încercat, e cu mafia, organizații obscure, procuratura, DNA. Eram obișnuită de când cu platina din pilele Karpen, pe care eram acuzată că o port la gât, și pe ele, pilele, le țin încuiate în seif, când ele erau deja în expunere de câțiva ani. Mi-am zis să-i las să vorbească, să se agite, ca eu să am timp să găsesc calea fără piedici.

Cred că trebuia să-mi iau o normă la Telekom cât am putut să vorbesc la telefon și una la o tipografie ca să tipăresc o carte cu mesaje, scrisori, cereri, sfaturi sau explicații pe care le-am scris în acele zile.

Am găsit însă OAMENI, pasionați, din domeniu, care și-au arătat disponibilitatea pro bono - Florian Marin cu echipa lui, un expert specialist autorizat pe patrimonii și metal, Traian Postelnicu, care a îmbrățișat ideea și mi-a răspuns afirmativ. Așa că, în decembrie, cu contractele semnate, am demarat primele lucrări de restaurare.

Între timp, evaluări, reevaluări, referate, procese-verbale, discuții contradictorii, piedici, neîncredere, acuze, adrese către asigurători, care nu răspundeau sau, pur și simplu, refuzau, că nu au produsul, că riscurile sunt prea mari, întrebări cu răspunsuri sau fără, dar întotdeauna descurajante, malițioase și toate din partea celor din branșa noastră sau a colaboratorilor.

Mașinăria, programatorul și tancul, IVĂNESCU-ALBANI, în schimb, funcționa, nu mai putea fi oprită. Începuse defensiva, dar și atacul pe câmpul de luptă.

În 15 ianuarie 2023, pe cerul plin de nori, a apărut o rază de soare, Emil Ivănescu a câștigat proiectul ACUM - AICI - ACOLO, iar pe mine nu m-a mai putut întoarce nimeni din drum. Călin Dobra, directorul general S. FISE Electrica Serv S.A., cel ce ne administrează, a avut încredere în mine și în proiect și m-a împuternicit în mod direct să fac toate demersurile, actele necesare în numele societății. De acum, toată responsabilitatea, greșelile sau reușitele îmi aparțineau. Norii încă existau, furtunile nu se opriseră, dar calea era deschisă.

Greul s-a dovedit că de-abia acum începe.

Într-un timp record pentru amploarea acestui eveniment, fără finanțare, cu acordurile încă nesemnate, pentru că nu le venise încă timpul, fiecare și-a urmărit targetul. Emil cu contractele, proiectul, concepția, muncitorii, asamblările, instalațiile, fotografiile, catalogul, media etc. Eu cu găsirea transportatorului naval, cereri-formulare-fișe pentru asigurări, certificate de export temporar, restaurări, conservări, fișe, texte, site etc. Ajunsesem într-un cerc vicios, nu puteai realiza ceva pentru că îți trebuia altceva. Nu rezolvai una, că intervenea alta. Era un lanț întreg pe care trebuia să-l parcurgi pas cu pas, după un grafic bine stabilit. Orice zi de întârziere ducea la o săptămână pierdută. Noroc că productivitatea mea e maximă în situații de stres. Pentru mine nu mai exista decât proiectul, siguranța obiectelor și rezolvarea nevăzutelor.

Astrele s-au aliniat de-abia în a doua jumătate a lui aprilie. Persu a fost gata într-o perioadă record. Restaurat într-o cameră a muzeului, mică și improprie, dar cu o aură ce s-a dovedit bună, aproape toate obiectele selectate reparate, conservate, restaurate, asigurarea realizată, certificatul de export temporar pe drum. Restauratorii, din cauza oboselii și a ritmului de muncă impus, ajunseseră ca obiectele de muzeu, statici și intangibili, buni doar de privit.

Emil era mutat la Curtea de Argeș, lucrând cot la cot cu meseriașii pentru instalații, ținea comunicarea cu noi, cu exteriorul, cu organizatorii și comisarul în sunetul ciocanelor, al fierăstraielor și aparatelor de sudură. Toată echipa - Simina Filat, Cătălin Berescu, Anca Maria Păsărin și elfii - muncea de zor, discret, dar cu nervii întinși la maximum pentru catalog, fotografii, machete.

Startul se apropia și, Doamne, cât de multe mai erau de făcut.

Arhitecții veneau cu machetele și instalațiile la muzeu, într-o sală dedicată, Petruț Valeriu testa imaginile și sonorizarea, Anca Maria Păsărin meșterea la machete și confecționa cutiile de ambalaj pentru ele, Cătălin Berescu alerga cu aparatul foto prin muzeu și de la unul la altul. Totul devenise alb, obosit și prăfuit. Simțeai tic-tacul bombei gata-gata să explodeze sperând să nu se amorseze.

Noaptea de 26 aprilie a devenit zi, o zi lungă sau „noaptea ca hoții”, cum ar zice unii.

Pe aleea parcului, la ora 22.00, a apărut tirul. Tirul picat parcă din filmele SF, cu platforme reglabile, pante, componente dezmembrabile, a venit să ridice obiectele. Toată echipa: curatori, muncitori, eu, conservator, restaurator, șofer, fotograf, colaboratori - eram ca unul, fără funcții, fără ifose, ridicam, încărcam, împingeam.

Persu, Coandă, Capra, machete, obiecte, instalații, care până atunci stăteau cuminți și erau doar povești pentru unii, au reușit să ia drumul Veneției spre dimineață.

Ce a mai rămas de făcut? Multe, foarte multe, dar pentru mine mai multe erau emoțiile care s-au împletit cu bucuriile și momentele paralizante, aproape de infarct. Am stat nemișcată pe telefon, cu sufletul la gură urmărind imagini, filme, din timpul transportului, vămuirii, a debarcării la Tronchetto, a descărcării din tiruri, a îmbarcării pe barjă sau a zborului agățat de macarale al automobilelor care parcă prinseseră aripi. Era ca în desenele lui Leonardo da Vinci și a mașinilor sale zburătoare. O zi de sâmbătă, încleștată cu ochii și mâinile pe ecranul telefonului mobil, cu inima bătând tare, tare până aproape de explozie. Duminică ajunseseră toate, cu bine, în Pavilionul României din Giardini.

Luni, zi de odihnă binemeritata, era 1 Mai, pentru marea majoritate, zi de sărbătoare și odihna, Ziua Muncii, pentru mine a fost zi de somn, am dormit neîntoarsă toată ziua. Am reușit ceea ce nimeni nu credea că vom reuși să ducem până la capăt. Nu a murit nici capra vecinului, nici noi.

Au urmat alte zile de muncă contra cronometru. De data aceasta doar pentru Emil Ivănescu și echipa lui. Amenajarea pavilioanelor, instalațiilor, bunurilor mobile.

În 17 mai 2023 totul era gata, noi toți - obosiți, dar fericiți așteptam presa, juriul și deschiderea. Alte și altfel de emoții, dar a meritat.

Reprezentanți ai Ministerului de Externe, secretar de stat Diana Baciuna, de la Ministerul Culturii, președintele ICR România, Liviu Jicman, sau directorul ICR Veneția, comisarul României, Attila Kim, prin luările de cuvânt au dat Cezarului ce e al Cezarului, recunoaștere și mulțumiri, noi, la rândul nostru, le-am mulțumit că ne-au fost alături și ne-au sprijinit care cum a putut, iar noi, copiii Cezarului, ne-am contopit cu mulțimea, prieteni, specialiști și susținători, fericiți și hotărâți să ne continuăm colaborarea, cu noi și noi proiecte, unele mai îndrăznețe decât altele, chiar deranjând și scoțând din confortul cotidian pe mulți alții.

Există și critici, ceea ce e bine și constructiv, dar ceea ce este cel mai importante este că Pavilionul României la Bienala Internațională de Arhitectură de la Veneția a reușit să devină acel generator de idei și de cercetare despre invenții și inovații din zona tehnologică puțin cunoscută sau din arhitectura românească, aducând în prim-plan călătoria de creație a inovațiilor sau invențiilor născute ca urmare a colaborării interdisciplinare, și a devenit un spațiu menit să genereze dialog, întrebări și răspunsuri traduse în idei pentru un viitor incluziv și durabil, pentru societate și mediu. Ideile și obiectele expuse sunt ale noastre, ale minților românești, le avem la îndemână, așteaptă doar să le pui în practică.

Sunt mulți, foarte mulți cercetători și savanți cvasi necunoscuți și de a căror merite se bucură întreaga lume, fără să se știe de unde provin. Ba, mai mult, dacă ar fi să-l amintim doar pe descoperitorul insulinei, dr. Paulescu, vom afla că Premiul Nobel a fost acordat altor personalități și nu lui. Ion Basgan, inventatorul forajului sonic - cel ce a revoluționat tehnica forajului in 1932, prin trecerea la forajul rotativ percutant, metodă folosită și astăzi de către Americani și nu numai, Aurel Persu, inventatorul primului automobil din lume cu roțile încastrate în caroserie și patentat în Franța, Germania și America, dar nu în România, Gogu Constantinescu - inventatorul convertizorului sonic de cuplu pentru locomotive sunt doar câțiva dintre românii care au revoluționat tehnica mondială.

Același lucru, dar pe alt nivel, îl avem și în domeniul creativității românești. De pildă: Moara cu făcaie care este străbuna turbinei Pelton, originalul vagonetului de mină cu schimbător de cale, invenție românească ce se află la Muzeul Tehnic din München, Crivacul, Steampul stau aproape necunoscute în Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”. Originalele stau permanent în prezervare, conservare, dar de patentarea invenției, daca ea există, beneficiază întreaga lume.

Astfel, muzeul, prin căutarea permanentă de noi forme și modalități de exprimare, prin crearea de noi conținuturi, poate devine unul din instrumentele esențiale de realizare a societății cunoașterii, reprezentând unul din cele mai dinamice componente ale societății actuale, cunoașterea marilor tehnologii ce stau la baza industriei și economiei românești.

Aceste prezentări acoperă perioade mai lungi sau mai scurte de timp, expunând de multe ori obiecte a căror existență reală (cum se întâmplă cu majoritatea prototipurilor) și legătură cu utilizatorul lor rămân obscure pentru noi. După cum scrie Beaune, „cronologiile muzeale clasice se bazează pe două principii: Obiectul este smuls din mediul său (sau prezentat într-o reconstituire complet lipsită de autenticitate a acestuia). Recurența, o altă fațetă a acestei viziuni asupra istoriei: obiectul, așa cum este definit de calitatea sa exemplară, originală - adesea cu o confuzie între acești doi termeni - servește la re-crearea poveștii formelor sale precedente” (Beaune, 1998).

De multe ori trebuie să faci un adevărat efort intelectual de reconstituire pentru a plasa obiectul în contextul său tehnic și pentru a-l situa, după cum argumentează Deforge (1985), într-un mediu legat de utilizare, producție, marketing și într-o perspectivă diacronică, pe fondul unei serii întregi de versiuni anterioare. În plus, obiectul nu este singurul punct de intrare în istoria tehnicii; procesul de fabricație, modul, locul, timpul sau utilizarea poate fi și el un criteriu de prezentare.

Un muzeu al tehnicii are cu siguranță vocația prezentării exhaustive, dar vizitatorii trebuie să fie capabili să recunoască elementele majore și invențiile esențiale în evoluția unui domeniu de activitate. În acest proces, ei trebuie să treacă de la statutul de spectatori la acela de actori, prin ocazii de a atinge și manipula, de a experimenta și de a testa ipotezele prin descoperire. În acest mod, accesul la obiecte oferă posibilitatea dezvoltării cunoștințelor într-o măsură semnificativă. Din acest motiv parteneriatul între tehnică și arhitectură este și a fost cea mai bună cale de a aduce la un loc obiectul, omul și timpul în contextul spațiului.

„Acum - Aici - Acolo propune un dialog în care vizitatorii sunt invitați să contribuie la imaginarea unor soluții pentru provocările societății din ziua de astăzi și efectele acestora asupra viitorului. Primul vehicul aerodinamic din lume cu roți în interiorul caroseriei mașinii, un vehicul electric de la începutul secolului al XX-lea sau instalații-concept pentru energia mareelor sunt doar câteva dintre machetele care pot fi văzute în Pavilionul României. Cândva, în trecutul uitat, aceste invenții și inovații au fost blocate din diverse motive politico-economice. În timp ce astăzi peste un miliard de oameni nu au acces la apă potabilă, în urmă cu aproximativ 70 de ani un inventator român, Henri Coandă, a creat o uzină de desalinizare menită să transforme apa de mare în apă potabilă doar folosind energia solară - în 12 ore, 1.600 de litri de apă potabilă, prin intermediul unei instalații de 8 mp expusă la soare. Din păcate, inovația a stagnat în faza de prototip funcțional, din motive birocratice”, spune Emil Ivănescu

În încheiere mărturisesc că, din dorința de a fascina generații noi de vizitatori, voi căuta mereu colaboratori inovatori pentru a transforma muzeul într-un spațiu multicultural unde tehnica și știința să devina artă, să se împletească într-o simbioză perfectă, să spună povești atât celor ce-i trec pragul, cât și celor de peste hotare (prin intermediul proiector digitale sau internaționale precum Bienala de Arhitectură de la Veneția 2023).

Proiectul va continua și după închiderea Bienalei. Vom expunem la Timișoara, Reșița, Cluj, Iași, în București la instituții partenere sau la sediul nostru, vom fi gazda unui festival de film, a unei trupe de teatru, vom fi mereu prezenți în spațiul public, vom fim activi.

Era simplelor expuneri ale patrimoniului muzeal sau mici expoziții temporare a apus. Am înțeles că trăim într-o lume în plină mișcare, într-o transformare accelerată datorită canalelor multiple de informații și că trebuie să ne adaptăm. O organizație muzeală nu poate rămâne impasibilă la ceea ce se petrece în jurul ei, iar partenerii ei trebuie să fie ancorați în realitate, dar și visători, inovatori.

Parafrazându-l pe Ion Creangă, unchi al bunicii mele materne, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la casa părintească, la aspirațiile moșilor mei, la ceea ce m-au învățat și mi-au insuflat, la străbunul Muzeului Tehnic „Dimitrie Leonida”, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie, ca i-am mulțumit și le mulțumesc!

Motorul a fost uns, turația este optimă, apăsăm accelerația, pregătim noi proiecte.