Laboratorul Viitorului sau despre o Bienală 2D

Cum expunem arhitectura? O întrebare aparent simplă, dar, pusă în practică, întreg demersul devine dificil. Avem expoziții-obiecte, într-un format poate tradițional, și expoziții-experiențe, pe format de tip instalații, plus variațiile dintre ele. Ambele tipuri transmit idei, gânduri, mesaje despre arhitectură, chiar dacă diferit. De câțiva ani buni, pare că zona de arhitectură încearcă să-și transmită mesajele prin expoziții-experiență, instalații, mai simplu de decodat și, uneori, mai directe. Pe de altă parte, tot de câțiva ani, se simte nevoia unei reveniri la o expunere mai analitică, axată mai mult pe cercetare, pe un demers analizat și susținut, ceea ce pare că vrea să contrazică tendința periplului dinamic al publicului veșnic lipsit de timp, comod, dar în căutare de idei noi.
Într-un anumit fel, ediția acestei Bienale a dus poate la extrem cele două direcții, fiindcă în multe cazuri, fie că este vorba despre expoziție de tip obiect, fie de tip experiență, limbajul adoptat a fost destul de previzibil, ideile și mesajele, răspunzând variat temei generale propuse de curatorul Bienalei - Laboratorul Viitorului și Africa. De fapt, tema a constituit o controversă, și nu neapărat în sensul pozitiv, cele două idei construind un discurs nu foarte clar, indicând o nevoie de context, de local printr-o critică contemporană de tip colonialist. Din păcate, puține țări s-au regăsit în acest tip de discurs și, în mod surprinzător, pavilioanele multor țări extrem de puternice au răspuns timid unei tematici astfel construite. Au predominat proiecțiile de film, imaginile tipărite și prinse pe perete, imaginile de tip tapet, spațiile întunecate cu proiecții. Sentimentul final generat de întreaga Bienală este că arhitectură fie se retrage foarte mult în spatele unor discipline mai la zi, mai active și mai iscoditoare, fie că încearcă să revină la propriul ei obiect de activitate, dar mult mai nuanțat, mai atent, mai puțin poleit, mai contextual, mai local. Opiniile unor arhitecți-vedetă că în această Bienala, cel puțin la pavilioanele țărilor care contează, nu se regăsește arhitectură, sunt atât naive, cât și trufașe. Opiniile contrare expun faptul că arhitectura se regăsește și se transmite prin gesturile mărunte, minore sau prin alte domenii, fără a fi nevoie de discursul corporatist și de putere, tipic arhitecturii la scară globală. Între cele două opinii se află cumva adevărul, iar această Bienala, prin mesajul constituit, încearcă să ofere o viziune diferită asupra arhitecturii contemporane, care devine un mediu predilect pentru colaborare, participare și implicare. Ce șochează este această tendința de 2D, de texturare a spațiilor și mesajelor, de aplatizare forțată și simplificată atât a expresiei, cât și a mesajului curatorial specific expozițiilor. În mod cert, după opinia noastră, expozițiile mai interesante și mai complexe au aparținut, mai degrabă, țărilor care nu sunt în pole-position-ul cultural și arhitectural al mapamondului. Această Bienala arată cât de important este să ai un mesaj curatorial coerent, clar și relevant pentru cât mai multe țări.
Marea decepție este venită de la câteva expoziții, prin folosirea în exces a lemnului, în contextul în care expozițiile reprezintă țări care luptă aparent pentru prezervarea naturii, pentru ecologie, biodiversitate și sustenabilitate. Bine că nu au văzut vizitatorii montajul acestor expoziții, modul absolut barbar în care arbori au fost masacrați la fața locului pentru a genera componentele acelor expoziții. Uneori gesturile sau acțiunile invizibile spun multe lucruri mari și adevărate, iar ce ne lipsește pentru viitor, în ciuda tuturor tehnologiilor implementate până acum, este exact educația reală care face diferența și care ne face să spunem stop utilizării abuzive a naturii, să respectăm resursele și efortul făcut până acum. Este ceea ce exprimă de altfel Nelson Mandela într-un text inspirațional, ce stă la baza conceptului curatorial al pavilionului României din acest an: