Privește înapoi cu mânie, privește înainte cu naivitate!

Un clasic imediat, piesa lui John Osborne, „Privește înapoi cu mânie”, este în primul rând o dramă individuală cu un titlu foarte bun, însă valoarea sa este întemeiată pe capacitatea fundamentală de a reflecta mediul social al sfârșitului anilor 1950, al tensiunilor de clasă tipice unui regim capitalist și, nu în ultimul rând, al locuirii într-un apartament semi-sordid. Richard Burton, o vedetă acum uitată care a câștigat 16 Oscaruri în vremea sa și care a dat un glas memorabil acelei mânii, nu era probabil conștient de faptul că L’Unité d’Habitation a Marseille fusese finalizată cu doar câțiva ani înainte și că proiectarea viitorului apropiat al locuirii în masă era aproape stabilit pentru timpurile ce urmau să vină.

Mânia era foarte prezentă în acea perioadă, o consecință a războiului, contracarată rapid de nevoia de a uita toate ororile deceniului anterior și de a face loc generației baby boomer. Copiii care s-au născut în 1950 într-o populație de două miliarde și jumătate de oameni sunt acum bunicii unei lumi care are peste opt miliarde de suflete. Nu știm cât de mânioși sunt ei, însă cu siguranță nepoții lor sunt morți de îngrijorare în privința planetei noastre și a viitorului lor. Expresia „tinerii mânioși”, care a apărut în urma recepției critice a teatrului realist al lui Osborne, este acum preluată și transformată radical de generația Gretei Thunberg în propria lor mânie, o minunată întorsătură narativă, de la o judecată solipsistă amară a unei societăți post-atomice emisă de un tânăr la o izbucnire incandescentă de activism a unei copile care-și clădește discursul pe fapte științifice și luptă pentru o cauză care era pe cale de dispariție: aceea a bunului comun.

Pavilionul României nu este doar o serie de obiecte materiale, ci și o colecție de povești care ar fi putut fi interpretate la un moment dat pe o scenă de niște actori reali din design și proiectare, de clienții și beneficiarii acestora, cu prezența ocazională a unor vedete invitate, poate chiar cu scurte apariții speciale ale unor politicieni mărunți. Însă montarea sa sub forma unui spectacol de teatru ar fi fost prea dramatică pentru Bienala de Arhitectură, și un „clin d’oeil” puțin riscant față de Biennale Teatro, ce se va derula în paralel la Veneția în această vară, pentru o perioadă. Arhitectura ca artă performativă nu este o idee necercetată, mai ales ca teatru de obiecte ce poate crea o anumită situație, dar și ca proces cu durată de viață limitată și care întruchipează mesaje clare. În plus, majoritatea arhitecților nu sunt prea încântați de această latură a practicii de arhitectură deoarece este mai sigur să joci jocul magistral, corect și măreț al volumelor scoase concomitent la lumină. Exemplele pe care le-am ales pentru volum și expoziție nu ignoră forma și expresia, însă tind să se fundamenteze pe un anumit tip de mânie în raport cu situația actuală, și să i se împotrivească cu o foarte binevenită naivitate.

Am ales proiecte care sunt și povești, dar modul de a le prezenta pe multe dintre acestea este mediat de o reprezentare materială, o expunere clasică a unor artefacte incitante care au uneori înțeles de la prima vedere, alteori au nevoie să fie asociate cu o narațiune. Totuși, narațiunile nu sunt punctul forte al discursului arhitectural, în primul rând pentru că nu este suficientă dramă într-o clădire, chiar și într-o situație istorică dramatică arhitectura vine cu o soluție la o serie de probleme mundane, cum ar fi protecția împotriva elementelor naturii.

Într-un mod foarte curtenitor și non-polemic, preferăm să ne uităm la trecut cu naivitate, nu îndeosebi pentru a sublinia respectul pe care îl datorăm, bineînțeles, precursorilor noștri, ci în încercarea de a învăța din experiența lor fericită de a descoperi soluții pentru ceea ce era în vremea lor viitorul. Există un imens avantaj în a face parte dintr-o expoziție care are dorință de cercetare, dar o atitudine relaxată față de metodologii, și se poate spune cu ușurință că un slogan ca „Wie es eigentlich gewesen”, sau „Cum a fost de fapt”, așa cum susțineau părinții fondatori ai istoriei moderne că era scopul abordării lor științifice, are în realitate o importanță mică atunci când vine vorba de o interacțiune nemijlocită cu un artefact istoric.

Ce contează pentru un nespecialist, mai mult decât natura autentică a artefactului și bogăția de informații care l-ar face probabil să se cufunde în trecut, este modul în care este transformat de experiență, ce poate extrage din aceasta pentru el însuși, nu dintr-o experiență de consumator, sau ca un consumator al istoriei, ci ca o persoană care trăiește în prezent. Trecutul rămâne important ca atare, dar ar trebui să recunoaștem că, potrivit lui François Hartog, suntem întotdeauna nevoiți să vorbim despre el folosind filtrele puternice ale prezentului nostru. Același lucru este valabil și pentru viitor, un tărâm al imperativelor care trebuie imaginat, așa cum ne îndeamnă să o facem tema Bienalei, dar care este, din nou, trecut prin filtrul puternic al setului nostru de obiceiuri curente. Ne-am propus să ilustrăm această din urmă idee cu pedagogiile laterale, dar haideți să ne ocupăm mai întâi de trecut.