Remodelarea și extinderea Muzeului Tehnic „Dimitrie Leonida”

Pavilionul expozițional care găzduiește astăzi Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” reprezintă, simultan, atât una dintre puținele mărturii ale amplelor expoziții universale organizate în Parcul Carol I - în 1906, respectiv în 1935 - cât și momentul final al unui șir de eforturi, mutări succesive și anevoioase, pe care inginerul D. Leonida le-a coordonat răbdător, cu scopul găsirii unui loc în care colecțiile rezultate în urma activităților desfășurate în Școala de Electricieni și Mecanici să poată fi păstrate și extinse.
Ceea ce este interesant de menționat, deoarece deosebește acest muzeu de altele cu același profil, este caracterul pronunțat didactic, pe care fondatorul său l-a stabilit încă de la început, în încercarea de a pune în strânsă legătură exponatele și procesul de modernizare și transformare al Bucureștiului de la acea vreme. În viziunea lui D. Leonida, Muzeul Tehnic trebuia să fie un loc în care oricine dorea putea să vadă și să acționeze diferite mecanisme, înțelegând legile mecanicii, ale electricității și magnetismului prin contactul direct cu noile cuceriri tehnologice prezente în acel moment în viața cotidiană a orașului, ca dinamul Edison folosit la Teatrul Național sau mașina cu aburi folosită la Moara lui Assan¹.
Această vocație originară, atribuită în mod programatic de D. Leonida, a fost treptat uitată, pierdută aproape în totalitate în zilele noastre, în ciuda faptului că muzeul deține o serie de artefacte, de mecanisme și tehnologii din diferite perioade, cu o valoare istorică și culturală excepționale.
Din păcate, toate acestea sunt accesibile publicului în condițiile unui spațiu restrâns, insuficient pentru a putea fi organizat pentru parcursuri atractive sau activități educative stimulative, prin care oamenii să înțeleagă, să învețe, să experimenteze.
Paradoxal, deși este un depozitar de documente și obiecte valoroase, muzeul pare pustiu, deconectat de societate, indiferent la comportamentul și nevoile actuale ale oamenilor și, nu în ultimul rând, indiferent față de rolul său primordial, acela de a fi racordat permanent cu evoluția tehnologică.
Spațiul limitat, inadecvat activităților de expunere și comunicare, reprezintă numai unul dintre multele neajunsuri ale muzeului actual. Soluționarea acestora presupune o abordare complexă, implicând strategii diverse: culturale, economice, educaționale. Înțelegând toate acestea, opțiunea pentru proiectul de diplomă a pornit de la încrederea că arhitectura, având potențialul de a materializa aspirații și viziuni, poate susține strategii economice și sociale importante.
O primă intenție a propunerii a vizat găsirea unor modalități de intervenție prin care clădirii existente să i se restituie spiritul de atractor urban și să fie parte integrantă a unui veritabil „parc expozițional" în care se restabilesc firesc legături mai vechi între Muzeul Tehnic și alte situri cu valoare culturală similară ale Parcului Carol I.
Astfel, strategia propusă a avut în vedere construirea unui muzeu a cărui figură centrală să fie însuși omul de știință ing. Dimitrie Leonida, urmărind să focalizeze interesul vizitatorului asupra personalității sale, prin expunerea bibliotecii și colecției permanente lăsate moștenire de acesta. Ideea mai veche a muzeului tehnic generic este astfel abandonată, proiectul propunând o serie de funcțiuni complementare, publice și semipublice, care să îi confere o identitate clară și să îi asigure o legătură mai puternică cu spațiul parcului și al orașului.
În acest sens, sunt propuse, pe lângă extinderea clădirii existente, reorganizarea expoziției permanente și introducerea de noi funcțiuni alături de cea muzeală, organizate în patru secțiuni principale interconectate: biblioteca tehnică - care gravitează în jurul arhivei și al fototecii - spațiul de expunere principal - dedicat atât expoziției permanente, cât și celor temporare, sala de conferințe - aflată în strânsă legătură cu librăria tehnică și cafeneaua care se dizolvă treptat în parc.
Un principiu de intervenție important a fost, de asemenea, reconsiderarea parterului - străbătut de diverse pasaje și locuri de acces către spații destinate publicului - alături de fațada adiacentă străzii Candiano-Popescu. Tratarea acesteia din urmă susține intenția obținerii unei limite permeabile, interactive, prin imaginarea unei fațade profunde care face loc multiplelor spații - cu grade diferite de transparență - care conectează cele patru funcțiuni principale amintite anterior.
Această soluție ține cont totodată de caracteristicile arhitecturale ale pavilionului existent: puternica introvertire - o caracteristică a tipologiei spațiale a pavilionului original ce se dezvoltă liniar și uniform pe o lungime considerabilă, între strada G-ral Candiano-Popescu și o alee secundară a Parcului Carol I - dar și de absența totală a unei imagini la stradă.
O altă caracteristică arhitecturală a spațiului nou-propus are legătură cu succesiunea de secvențe de spații pentru activități. Acestea au intensități diferite și pot fi abordate independent unele față de altele, într-un parcurs non-liniar, la dispoziția vizitatorului (de ex.: vizionări ale unor documentare, experiențe științifice îndrumate, contemplarea unor artefacte, documentare directă a tehnologiei, socializare sau relaxare etc.). Racordul între două secvențe diferite se face printr-un modul repetitiv, o piesă aproape universală la nivelul proiectului, care ar putea permite perpetuarea la infinit a logicii spațiale.
Prin atenția acordată organizării traseelor multiple de vizitare și absența unui parcurs prestabilit, obligatoriu, vizitatorul este stimulat să exploreze și să revină pentru noi experiențe pentru alte activități, menținându-se astfel vitalitatea locului.
Acest mod de organizare a spațiului expozițional vizează și adăugarea unor funcțiuni auxiliare, precum spații de lucru, de cercetare și de loisir, care au capacitatea să mențină muzeul activ pe tot parcursul unei zile.
În ceea ce privește structura de rezistență a clădirii, soluția propune păstrarea structurii metalice originare și punerea în valoare a imaginii caracteristice dată de repetitivitatea grinzilor metalice. Extinderea și transformarea majoră a spațiului este legată de propunerea unui spațiu expozițional situat la subsol, conectat cu nivelul parterului. Acesta satisface nu numai nevoia de spațiu logistic și expozițional, ci mai mult decât atât, propune un spațiu-dinamic la nivel vizual, prin modificarea profunzimilor spațiale, amplificarea perspectivelor și introducerea luminii naturale.
NOTĂ

1. Dimitrie Leonida, „Din istoria formării și dezvoltării Muzeului Tehnic”. Revista Muzeelor, nr. 4, 1964.