Veneția, eterna bienală

Întâmplarea a făcut că mă aflam în nordul Italiei în noiembrie trecut și am profitat pentru a face o scurtă vizită la Veneția; deși vizitasem de mai multe ori Laguna, nu reușisem să ajung niciodată - pe lumină - să privesc de aproape Santa Maria della Salute, mostra de perfecțiune întrupată în piatră de marele Baldasare Longhena. Această vizită recentă mi-a oferit, așadar, prilejul să consemnez și câte ceva din contextul fizic și cultural în care are loc, în 2023, Bienala arhitecților.
Am prins o zi cu un soare îndoielnic. Orașul era împânzit cu bannere ce te îmbiau să profiți de ultimele zile ale Bienalei de Artă, o ediție în cadrul căreia prezența românească (pe alocuri susținută și instituțional din țară) era destul de consistentă (dar, vai, și foarte inegală în ceea ce privește temeinicia actului artistic propriu-zis). Din fericire, vizita făcută Grădinilor - scurtată de împrejurări - nu mi-a confirmat temerile din ultimii ani, că arta contemporană s-ar fi despărțit de tot de public, ori că s-ar fi deplasat deja cu totul dinspre abstractul fondatorilor epocii moderne înspre ariditate și seceta de vibrație interioară. Am văzut, așadar, cu bucurie destule lucrări care au depășit pragul magic al „luatului acasă”, lucrări ce vădeau emoția inerentă actului de creație...
Ca de fiecare dată când am străbătut străzile și piețele Veneției, în gând mi s-a ițit amintirea descrierii făcute urbei de Dinicu Golescu la trecerea sa pe acolo pe la 1825. Și îmi spun iar și iar că, probabil, scriind „Însemnările...” sale, nobilul valah a devenit astfel primul critic/ cronicar român de arhitectură. Și mi se întărește această convingere de fiecare dată când rememorez trecerea sa pe la Brașov, Sibiu, Cluj, Oradea, Budapesta, Viena ori prin destule alte orașe, mai mari sau mai mici.
În scrierea sa, Dinicu Golescu suplinește prin inventivitate lipsurile din vocabularul de atunci al limbii. În „Însemnarea călătoriii mele”, text care ar trebui poate să fie la căpătâiul oricărui intelectual român din perspectiva sentimentelor ce îl animă pe autor, descrierea locurilor e făcută cu nerv și savoare, într-un mod ce vădește vasta cultură a autorului. De aceea, selecția paragrafelor introduse la final, în spațiul inevitabil limitat al acestui articol, a fost lucru anevoie...
Dar, ca să ne întoarcem la Veneția, doar comparând textul Golescului cu parcursul pedestru al călătorului de azi realizezi că Veneția nu este un muzeu (fie el și de arhitectură), un artefact care mărturisește înghețat despre gloria secolelor trecute, despre splendoarea renașterii și barocului, despre Tiziano, Canaletto, Palladio și Longhena. Ceea ce animă astăzi urbea, mai mult decât turismul, prestigiosul Leu de Aur ori Bienalele este - vizibil - efortul de cursă lungă al edililor de a moderniza orașul și în același timp de a împrospăta farmecul său străvechi. Când spun asta, unii se vor gândi probabil la paradigma epocii pe care o trăim - aspectele ce țin de sustenabilitatea dezvoltării. Mă refer însă mai degrabă la ceea ce s-a întâmplat începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea când, le gros d`oeuvre fiind terminat deja, acesta trebuia pus în valoare (nu doar conservat, ci și transformat într-un ansamblu plăcut vederii și confortabil pentru comunitate și pentru cei ce îi trec pragul). Și asta nu a însemnat doar șlefuiri și patinări ale spațiilor și clădirilor existente ori colmatarea găurilor din țesutul urban cu plombe bine integrate în acesta, nici doar amplasarea de opere de artă care să anime spațiile publice.
Efortul despre care vorbeam a însemnat plasarea în Veneția a amprentei epocilor pe care ea le-a înfruntat. Astfel, începând cu 1894, când este construit Pavilionul Central al Bienalelor venețiene, pe atunci numit „Padiglione Pro Arte”, I Giardini au fost treptat populate cu pavilioanele care adăpostesc până astăzi expozițiile organizate în cadrul manifestărilor. Padiglione Centrale, inițial construit în stil Liberty (Art Nouveau) de Enrico Trevisanato și Marius De Maria, a fost remodelat în mai multe rânduri (printre cei care au intervenit: Gio Ponti și Carlo Scarpa) până a ajuns la imaginea raționalistă pe care o vedem azi (fațada actuală a fost realizată în 1932 de Duilio Torres). Raționalismul italianului, aflat în avangarda epocii, este stilul abordat și întru concepția a numeroase alte pavilioane construite în perioada interbelică. Până atunci, Léon Sneyens construiește, în 1907, pavilionul belgian; în 1912 sunt construite pavilioanele Franței (arh. Umberto Bellotto) și al Olandei (demolat și reconstruit, în 1953, de Gerrit Thomas Rietveld); în 1922, Javier De Luque construiește pavilionul Spaniei, a cărui fațadă e reînnoită, în 1952, de Joaquin Vaquero Palacios; 1926 este anul în care pionierul modernismului cehoslovac (arh. Otakar Novotny) construiește pavilionul țării sale; în 1932, Brenno Del Giudice construiește pavilionul Veneția și pavilionul României, pentru ca, în 1934, să colaboreze cu M. Papandréou și la pavilionul Greciei. Carlo Scarpa construiește, în 1954, pavilionul Venezuelei, iar în 1956 se construiesc pavilioanele Japoniei (arh. Takamasa Yoshizaka) și al Finlandei (arh. Alvar Aalto); mai puțin cunoscutul, dar nu mai puțin talentatul frate al lui Richard Rogers, Ernesto, construiește, în 1958, pavilionul Canadei împreună cu colegii din Gruppo BBPR; cele mai recente pavilioane sunt cele proiectate de James Stirling (1991, pavilion care îi poartă și numele) și cel al Coreei (1995) ridicat de Seok Chul Kim și Franco Mancuso (și am menționat doar o parte din cele 29 de pavilioane naționale...).
Între timp și calea ferată a ajuns pe malul Canal Grande (1943) odată cu inaugurarea Stației Santa Lucia, construită după planurile arhitecților raționaliști Angiolo Mazzoni și Virgilio Vallot, frumos integrată prin dominanta ei orizontală în frontul clădirilor orientate spre luciul de apă al principalei artere de circulație a Veneției.
În fine, în anul 2008 s-a inaugurat, nu departe de gară, Podul Constituției (Ponte della Constituzione), proiectat de Santiago Calatrava, un monument remarcabil inclusiv pentru discreția și eleganța cu care tehnologiile de vârf au fost puse în slujba orașului.
Apropiindu-se de Veneția, marele Dinicu spune că De aciia nu e departe nici raiul cel pământesc, adecă Italia (...), căci liniștita viețuire și de obște năravuri, anevoie le va găsi cinevaș în multe locuri.
Mai departe, descriind orașul într-o limbă elevată și sigură, călătorul nostru socotește că din cele ce vede fieșcine, poate judeca că au fost o dată vreme când n-au mai fost alt oraș mai frumos, mai în putere și mai luminos. Căci la fiecare pas ce face omul, vede lucruri ce au fost săvârșite cu mari cheltuieli - cum Piața Sfântului Marcu, care este destul de mare, a căriia trei părți sunt tot zidiri de case, unde pe acea vreme lăcuia toții duchii care era cei mai mari ai Sinatului. Aceste trei părți de zidiri își au fețile despre piață pe stâlpi, în rândul cel de jos; între odăi și între stâlpi sunt ulițe slobode de picior, late de doi stânjini, pardosite cu lespezi de piatră. În toate odăile de jos ce se coprind întru acestea trei părți ale pieții sunt prăvălii care vând mărfurile cele mai scumpe, și mulțime de lostării¹ (...) Acea piață și acele trei ulițe sunt pline de oameni de șăzători și trecători, unde citesc gazeturi, dau și primesc scrisori, și oricare își săvârșește orice treabă, și mai vârtos seara, când sunt toate acestea locuri luminoase, având înafară de felinarele orașului, și fieșcare prăvălie și lostărie câte doao-trei lumânări.
La cea de a patra parte și cap pieții este Biserica Sfântului Marcu; și înaintea ușilor bisericii sunt trei stâlpi foarte nalți, care mărturisesc biruința când au stăpânit venețianii Chipru, Criti și Moreia. La stânga, într-o zidire naltă, un ceasornic; deasupra ceasornicului este a scobitură în zid, întru care este Maica Precesta întrupată și poleită cu aur. La dreapta și la stânga - doao uși, iarăși poleite, și de la una până la alta - balcon de fier. În zioa sărbătorii Înălțării, după ce bate ceasul dintâi, să deșchide ușa cea din dreapta, din care iese un înger, iarăș întrupat și tot poleit, și prin balcon mergând până înaintea Maichii Precistii, unde stă, și după ce să pleacă, râdică o trâmbiță, cu care strigă de 3 ori; apoi, iarăș plecându-să, merge spre ușa din stânga, unde apropiindu-să, să deșchide și întră îngerul. Atunci, din ușa cea din dreapta, ies acei trei vrăjitori, iar întrupați și poleiți, cu darurile ce aduc către Maica Precista, care iarăș stând și plecâdu-să, urmează după înger, și intrând prin ușa de-a stânga, să și închid amândoao.(...) Și tocmai în vârful aceștii zidiri făr’ de învăliș este clopotul ceasornicului, unde, de amândoao părțile, stau doi draci² mari de aramă, care țin ciocane în mână și bat ceasurile. Iar la dreapta este o clopotniță mai naltă de 25 stânjini. Cum și ale bisericii, de mirare luminoase lucruri, le sfârșesc numai cu o descriere, adecă: că toți sfinții și toate câte se obicinuiesc a se zugrăvi într-o biserică, în loc de a fi zugrăvite, sunt lucrate toate în mozaic, cum și locul ce rămâne de la un sfânt până la altul, iarăș mozaic poleit în aur. Și pardoseala bisericii, cu bucăți de pietri mari și mărunte făcute flori, ca un chip de mozaic. Și pe afară biserica, numai turnul iarăși lucrat mozaic. Și deasupra ușii cei din mijloc sunt patru cai turnați dintr-o amestecătură de metaluri, ce până în zioa de astăzi nu pot afla oamenii acele materialuri din care s-au făcut. Fața le este foarte puțin verde, împătrită decât verdele albastru, și înzecită ca aurul. Dar aceste fețe nu deosibite, ci amestecate, cum se vede fața unelor bucăți de maldehi, ce sunt în doao fețe. La căpătâiul aceștii mari pieți, la mâna dreaptă, se împreună un cap de altă piață, al căruia celalant cap să isprăvește în marginea mării. La dreapta aceștii pieți, iar sunt mari zidiri cu stâlpi și cu ulițe între odăi, carele să țin tot una de zidirile pieții cei mari. Iar la stânga este o mare zidire, unde pe acea veche vreme lăcuia cel mai mare doju, otcârmuitorul Venețiii, și acuma cu bibliotecă și alte multe lucruri de mare preț. A aceștii zidiri meșteșugul, frumusețea și neobicinuita podoabă pe vremea de acuma sunt vrednice de vedere, mai vârtos o scară boltită (Scala dei Giganti, n.n.), a căriia boltă este de lespezi de marmură, cu mulțime (de) mici statue și feliurimi de flori și ștocaturi arhitectonicești, toate de marmură și așa atârnate, încât socotește omul că o să vază; și toate acelea scosuri (basoreliefuri, n.n.) lucrate în aur. Întru o sală mare, pe un pat (podium, n.n.), pus jețul dojii, și împrejurul a toatii săli - trei rânduri de jețuri, pentru acei duchi, și pentru oamenii cei streini ce să trimetea de la alte împărății, să vorbească pentru pricinile ce avea între ei. Păreții acestei săli, împodobiți cu cadre mari de trei și patru stânjeni, întru care să coprindea acele trimise persoane și toată țerimoniia ce să coprindea de persoanele cele pământești. Altă sală, cu multe lucruri din vechime foarte scumpe, cum multe statue de marmură de deosibite persoane (...)
Dinicu Golescu înaintează apoi pe Molo până la Grădinile ce adăpostesc azi Bienalele venețiene, și iată ce ne relatează:
Dintru această de al doilea piață³ să împreună un drum lung ca de un ceas, și foarte lat, pe la unile locuri și de 10 stânjini, pardosit tot cu lespezi de piatră, având la mâna stângă împreunate zidiri de case, iar la mâna dreaptă marginea mării, cu multe corăbii și luntrii. La sfârșitul acestui drum este o grădină foarte frumoasă, slobodă pentru toată obștea orașului. (...)
Frumoasa descriere care urmează este pogorâtă parcă din tabloul (realizat doar puțini ani mai târziu) de ottocentistul Ippolito Caffi, care ne ajută să vedem magnifica Lagună cu ochii emoționați ai boierului muntean:
S-au întâmplat zi când am văzut tot acest drum, cu amândoao piețele ce să împreună, plin de oameni, lanț țiindu-se unul după altul; și la întoarcere, fiind noapte, și mai frumos, fiind tot drumul luminat, și toate acele prăvălii, în lungimea acelui drum, deschise și luminate. Iar întru acea mare piață nu mai mergea nimeni unde vrea, ci unde norodul îl îmbrâncea, unde cânta și muzica cea ostășească, și tot acel lanț de oameni aciia să îmbulzea⁴.
Nu am intenționat să fac în acest modest articol o trecere în revistă a secolelor scurse de la invaziile hunilor și longobarzilor, cu alte cuvinte de la fondarea orașului; e suficient să amintesc tehnica edificării lacustre, pe piloni de lemn, dezvoltată de arhitecții și meșterii Veneției... oferindu-i o paradoxală perenitate, aceasta este cea care a făcut celebru bătrânul oraș. Veneția s-a aflat constant, încă de la întemeierea sa, în avangarda artelor în general, și a arhitecturii în special. După chipul și asemănarea Bienalelor sale Veneția este, de 16 secole, este o eternă bienală.

Note:

1. Osteria.
2. În sensul de: dragoni.
3. Se vede că Golescul socotește San Marco ca fiind alcătuită din două piețe, una fiind cea care se întinde în fața bazilicii, a doua dând spre lagună.
4. Paragrafele de text reproduse cu italice sunt preluate din volumul Însemnare a călătoriii mele, de Dinicu Golescu, din ediția apărută la Editura Eminescu din București, în 1971.