A închis la cârciumă - sau eșecul contemporan al dotărilor socioculturale

LITORAL60.

Forma actuală a litoralului românesc s-a concretizat în urma unui proiect deosebit de ambițios început la mijlocul anilor ’50, primele exprimări arhitecturale cu o estetică diferită încep să apară la sfârșitul aceleași decade. Echipa extinsă condusă de Cezar Lăzărescu (oamenii noi¹, așa cum s-a referit la ei într-o monografie precoce a întâmplărilor), a creat o scenografie utopică care să corespundă idealurilor socialiste ale perioadei, într-o țară în plină dezvoltare¹.
Turismul, identificat ca răspuns la nevoile esențiale² ale ființei umane (omului evoluat cu preocupări spirituale, în extensia celor muncitorești), capătă un avânt extraordinar odată cu anii ’60 - cazul autohton nu este particular, precedente existând și în alte țări din zona de est a Europei, chiar și în cea din vest. În situația litoralului, programele specifice de arhitectură, care au la bază o gândire internațională³ în rezolvarea funcțiunilor, sunt interpuse cadrului natural aproape sălbatic, cu o intenție clară de protecție a elementului specific². Plastica arhitecturală care încuraja optimismul și spiritul specific vacanțelor la mare³ a devenit un canon pentru imaginea locului în acei ani. Foarte curând, munca colectivului de proiectare a ajuns să fie recunoscută ca un experiment, atât din punct de vedere creativ, cât și constructiv, realizările fiind transpuse ulterior în proiectele urbane din restul țării¹.
În introducerea spațiilor care ofereau divertisment vacanțelor - centrele comerciale din stațiuni, restaurantele și barurile - trebuie făcut referire la termenul nefast, dar cel puțin amuzant la momentul actual, dotări socioculturale. Acesta apărea adeseori în limbajul tehnic al perioadei, fie în varianta aceasta, sau în cea de construcții și aduna aproape toate funcțiunile care nu includeau componenta de locuit, de administrație sau cea industrială. A fost folosit de mai multe ori în cuprinsul Revistei Arhitectura RPR, începând cu anii ’60.
Preferat în sintagma dotări, nu construcții (sub premisa faptului că se apropie mai mult de un termen curent al perioadei, facility⁴), aceasta definește niște programe specializate pentru satisfacerea unor cerințe imediate, de ordin uman sau spiritual⁴. În orice caz, acum, pare un mod cel puțin artifical de a clasifica cârciumile unde muncitorul român servea mesele ziua și petrecea seara sau magazinele care induceau iluzia superficială la consum. Însă, puțin mai târziu, lucrurile se vor lega de instrumentul de propagandă, pe care îl susțineau aceste destinații.
În mod aproape natural, proiectul litoralului se sincronizează cu interesul general pentru programele comerciale și de turism. Conform Directivelor celui de al III-lea Congres al P.M.R, se dorea o dublare a volumui desfacerii de mărfuri până în anul 1965, cu o creștere simultană a numărului unităților comerciale, cu încă cinci mii de spații⁵. În următorul cincinal (1966-1970) se prefigurau investiții enorme în diferite unități care aparțineau Ministerului Comerțului Interior, trei sferturi din buget fiind direcționat către unitățile cu profil turistic și comercial de la Marea Neagră⁶. Vor urma să apară spații noi dedicate acestui program particular, iar spațiile deja existente vor fi adaptate cerințelor momentului, extinse sau reorganizate⁶.
În acest cadru permanent de dezvoltare a noului sector, s-a căutat și o variantă contemporană de arhitectură originală, cu un specific autohton⁷. Natura mai mult decât expresivă și tratarea punctuală (nu tipizată) a complexelor comericale, dar și a unităților de deservire au contribuit la sedimentarea noului stil⁸.
LOISIR ACTIV. Pare foarte dificil să convingi un popor care lucrează șase zile pe săptămână de implicația spirituală a eforturilor lui. Dar, dacă îl legi cu idea de loisir, nu ca opus, dar ca element complementar activității umane, intim⁹ și organic, lucrurile se schimbă. În spectrul socialist, losirul depășeste valența de odihnă și detașare, lui i se adaugă o componentă activă, susținută. Pentru a exista un echilibru și o utilitate a timpului, nu doar o stare pasivă a individului, se impune atât acțiune, cât și efort¹⁰. Într-un mod ironic, aceste lucruri erau căutate și motivate prin progresul recent din domeniul științific și tehnic, care ar fi preconizat o creștere a nivelului cultural, orientând în viitorul foarte aproapiat societatea vremii către una de loisir⁹.
Această tipologie de losir controlat, căruia îi era ordonată o valență culturală¹⁰, este corelat cu practica nouă de turism. Fiind o zonă de activitate integral finanțată și administrată de stat, se urmăreau o serie de rezultate în domeniul educației și culturii muncitorilor, a implicațiilor sociale și politice, nu o finalitate comercială⁷. Așa cum se dorea, omul timpului respectiv trebuia să se identifice cu o dezvoltare înaltă de ordin spiritual, bazat pe aderarea la diverse programe sociale care să îi stârnească potențialul⁸.
În ultimii 20 de ani, turismul s-a dezvoltat de peste cinci ori, influențat în special de cadrul construit, determinat la rândul său de această nevoie umană de odihnă, prin satisfacerea curiozității si descoperirea naturii¹. La timpul respectiv, se specula o dublare a volumului de activități turistice la fiecare zece ani⁷.
Scenografia de propagandă, a fost compusă din obiecte arhitecturale extraordinare, a căror funcțiune nu era doar cea de hrănire și de amuzament a turistului, cât și de educare - odată printr-un stimulent vizual puternic, dar și prin prizma altor activități pe care le integrau și le promovau. Depășind abordările rigide axate strict pe rezolvarea de spații și funcțiuni, programele noi de comerț și alimentație completau mediul ambiant. Ele se deschideau la propriu față de cadrul natural - care stârnea interes vizitatorului, țineau cont de specificul locului și de tipologia terenului, aceste principii fiind, de altfel, declarate esențiale în procesul de proiectare¹.
Într-o încercarea de a susține și a motiva apropierea față de elementul natural și plastica abordată, prin răspunsul arhitecților, dar și valoarea culturală a produsului final, Cezar Lăzărescu face o paralelă la evoluția stațiunilor din economiile de consum, care a fost ghidată de profit¹ (în final, ajungând să îndepărteze turiștii). Chiar dacă la momentul acela, acum mai bine de 50 de ani, a fost o supoziție profesională, având în spate un deziderat politic, ajunge să devină o premoniție fatidică pentru starea stațiunilor din zilele noastre și mai ales a fostelor spații comerciale și a restaurantelor de atunci.

UTOPIA.

La începutul anilor 1960, din punct de vedere estetic și formal, practica arhitecturală din vest era angrenată într-un efort colectiv de a se detașa de raționalismul purist al limbajului modern și a se orienta către o abordare mai lirică a construitului¹¹. Modificările care se petrecuseră în anii dinainte creau confuzie la nivel de limbaj, dar și prilejul unei orientări noi - funcționalismul nu mai reprezenta un factor absolut pentru expresia de arhitectură¹¹. Pentru spațiile comerciale, restaurantele și barurile de pe litoral (asemeni celorlalte obiecte care alcătuiau ansamblurile), colectivele de proiectare au încercat să vină cu soluții contemporane, dorind să contureze o imagine nouă, proprie, care să se detașeze de tradițiile existente¹¹. De altfel, aceste spații dedicate loisirului, prin formă, volum și mai ales materialitate, aduc mai mult cu practica arhitecților europeni de peste Ocean din a doua jumătate de secol XX, decât cu ceea ce se întâmpla la nivelul continentului. Poate nu este un lucru întămplător, Cezar Lăzărescu, având șansa de a călători foarte mult într-o perioadă în care acest lucru reprezenta un privilegiu intangibil al profesiei, ajungând inclusiv în America¹¹ - unde, la acea vreme, lucrau arhitecți precum Richard Neutra (care, în 1967, a și vizitat școala de arhitectură de la București în timpul unui turneu în țările socialiste¹², primind și titlul de Doctor Honoris Causa), Marcel Breuer și alții, veniți înainte sau imediat după Război. A fost mișcat de principiile de arhitectură organică ale lui Frank L. Wright, prin situarea omului în elementul natural și facilitându-i acestuia, prin arhitectură, o comunicare directă și armonioasă cu mediul¹¹. I se părea firesc ca programele pentru turism să aibă culoare locală², să se raporteze la elementele particulare ale locului în care vor fi realizate. De altfel, într-o retrospectivă, chiar el afirma că nu ar descrie arhitectura de pe litoral drept modernă, modernul este ceva perisabil¹¹, fiind mai interesat de succesul și aprecierea de peste ani a lucărilor și, mai ales, situarea lor la timpul respectiv.
Pe lângă o arhitectură nouă și atractivă, o apartenență firească la sit, dotările turistice destinate comerțului și alimentației publice trebuie să țină cont de o versalitate în folosirea spațiului, activitatea turistică aducând împreună oameni de vârste, naționalități și formări foarte diferite⁶. Într-adevăr, au făcut-o; odată prin numărul mare de funcțiuni adunate împreună, cum ar fi: diverse grupări de magazine diversificate ca profil și public, mici spații cu iz cultural, dar, mai ales, prin modul lor de folosire în funcție de evoluția nevoilor turiștilor (de la cantina care servea mesele pe zi în serii, până la transformarea acesteia în discotecă pe timp de noapte). În continuare, vor fi prezentate pe scurt câteva programe emblematice din fiecare categorie, fiecare reprezentând un proiect individual, care a marcat ani de zile imaginea și memoria colectivă a stațiunilor unde a fost amplasat.
Blocul D/Restaurant Neon - Centrul de Odihnă Eforie I¹³. Construcția Centrului de Odihnă Eforie I, încheiată în anul 1957, a marcat trecerea de la arhitectura realist-socialistă, care fusese utilizată ca instrument de exprimare pentru primele dotări din stațiune - de la amenjarea falezei, băile de nămol și coloniile de copii - la cea modernă. În interiorul ansamblului, se remarcă corpul de clădire al Restaurantului Neon, care grupează facilitățile comune și de serviciu ale acestuia. Spațiul se împarte între o cantină-restaurant, un club, o sală de bar și cofetărie (alături de funcțiunile auxiliare) și magazine.
Terasa de la etaj a restaurantului (cea care este acoperită de faimoasele arce de beton, asemeni valurilor) era orientată către mare, accesul realizându-se prin două părți, marcate cu două scări monumentale. Se putea intra în incintă odată dinspre direcția plajei și odată dispre latura de sud, sub porticul în care se aflau diverse magazine (unul cu ziare și tutun), un coafor și o farmacie. În spațiile de servire a mesei puteau fi primite, simultan, 750 de persoane, un număr foarte mare, care influența scara obiectului de arhitectură. Pentru a controla percepția asupra spațiului, s-a ales interpunerea unei curți interioare - care avea în perimetrul ei un ring de dans și un loc pentru orchestră -, dar și deschiderea pe toate laturile publice către elementele naturale. Pereții de închidere erau realizați din sticlă, toată incinta s-ar fi putut desface la un momentdat către elementul natural.
Blocul D/Restaurant Perla Mării - Centrul de Odihnă Eforie II¹⁴. Restaurantul Perla Mării din Eforie este, poate, cea mai reușită realizare a acestui tip de program din perioada respectivă. La nivel vizual, transmite cristalizarea noii direcții începute odată cu Restaurantul Neon, terminat cu un an înainte. În conturul unui plan regulat, pe două niveluri, orientat parțial către șosea și mai departe către mare, ajung să fie înglobate patru funcțiuni (asemănătoare cu primul caz): un spațiu de cantină, un restaurant, magazine și servicii.
Spațiul efectiv de restaurant este situat la parter (alături de ringul de dans, locul pentru orchestră și barul de servire), parțial acoperit, parțial grădină. Acesta comunică cu etajul superior - unde se află sălile de masă fragmentate și scalate - prin cinci seturi de scări și o rampă de acces. După terminarea programului obișnuit de servire, tot localul se transformă într-un restaurant pentru petrecere, inclusiv etajul. Tot la etaj se află două spații comerciale și două spații de frizerie și coafor. Accesul se realizează separat, prin aleea din spatele blocului A.
Proiectul restaurantului Perla Mării a fost apreciat la vremea aceea atât la noi, cât și pe plan internațional, datorită expresiei sale arhitecturale. Odată cu proiectul litoralului începeau să se depășească limitările formale ale arhtiecturii socialiste. De asemenea, prin încercările arhitecților la diferite forumule de construcție și materiale, avem parte de câteva elemente noi. Amintim structura verticală din stâlpi metalici de foraj (care dau clădirii aspectul plutitor, folosiți mai târziu la Magazinele Sezoniere din Eforie, Complexul de magazine de la Mamaia și cel de la Neptun), pereții exteriori ai etajului realizați integral din sticlă, dar și jaluzele colorate de aluminiu care ofereau spațiului un caracter estival pronunțat.
Restaurantul Victoria/Mamaia¹⁴. Restaurantul Victoria, din Mamaia, aparține hotelului cu același nume și apare în planul de sistematizare al stațiunii de la începutul anilor ’60. Acest model se repetă în cadrul proiectului din Mamaia, la hotel Victoria și la hotel Aurora (totuși, din cauza structurii sale spectaculoase, dar dificile, nu va deveni niciodată un exemplu tip).
Unitatea compozițională are la bază forma unui pătrat, care permite deschideri pe toate părțile, către elementele naturale (mare, lac, grădină) și către hotel, asigurând și accesul de trecere. Chiar dacă este lipit hotelului, prin rezolvarea sa, este menit să existe ca un obiect arhitectural distinct în cadrul ansamblului. Nici nu ar putea fi altfel, datorită tratamentului unitar de fațadă cu pereți mobili de sticlă, sala de 650 de locuri fiind acoperită de un hiperboloid parabolic. O ciupercă de beton, găurită în mijloc (facilitează scrugerea apelor și mai adaugă un plan dimensiunii de comunicare dintre exterior și interior) susține dala de beton și permite o vizibilitate perfectă în interiorul sălii. Un principiu asemănător de acoperire fusese propus și de Marcel Brauer cu câțiva ani înainte pentru o stație feroviară din Connecticut, dar și pentru Hunter College Library, New York (1955) - construcție, de altfel, realizată la vremea respetivă.
Din păcate, articolul din Revista Arhitectura RPR care descrie proiectul a fost publicat anonim, față de restul din aceeași serie dedicată litoralului. Evenimentul¹⁵ nu este unul singural și intervenea ca o formă de pedeapsă politică pentru arhitecții care emigrau.
Magazinele Sezoniere de la Eforie¹⁶. Proiectul pentru complexul magazinelor de vară de la Eforie Nord a fost primul de acest fel, dintr-o lungă tipologie, care s-a repetat, adaptată fiind, atât pe litoral, cât și în restul țării. Pornind de la ideea unei promenade acoperite, a refăcut ideea străzii comerciale. Mai multe magazine dedicate (alimentară, loto, cadouri, încălțăminte, articole de plajă și lista poate continua), alături de un bufet cu autoservire (orientat spre nordul amplasamentului), serveau publicul din interiorul unor cutii din sticlă risipite într-o grădină. Vitrina a devenit un element arhitectural pronunțat, care media trecerea subtilă între zona de interior și cea de exterior. Pasajul între cele două zone era ameliorat și de unitatea compozițională a pavimentului, care avea un tratament continuu. În susținerea ideii de caracter local, s-a folosit în decorația unor pereți despărțitori calcar adus de la Techirghiol.
Complexul Comercial de la Neptun (1967)¹⁷. Același program de arhitectură, sub semnătura aceleiași arhitecte (Roxana Katz), apare într-o formă mai evoluată, în 1967, la Neptun. A rămas principalul punct comercial al stațiunii pentru următorii ani, până la proiectul mai amplu care urma să apară după jumătatea anilor ’70. De data aceasta, intenția de traseu și de parcurgere animată a spațiului este declarată în articolul de prezentare, dar mai ales, exprimată în sit. Incinta care conecta cutiile din sticlă cu funcțiuni comerciale a fost tratată în corespondență cu forma denivelată a terenului. A reieșit o suprapunere de terase (din care unele acoperite, pentru a asigura și umbră), conectate prin scări și ambientate de jardiniere și locuri de odihnă. Centrul complexului a fost amenajat ca o mare grădină, plantată cu pomi, dar și cu flori, păstrându-se și aici ideea mai multor niveluri.
Înșiruirea de magazine cuprinde, în mare, aceași ofertă ca și la Eforie Nord, doar că are în plus o librărie (o funcțiune cu un ușor iz cultural, care a fost inclusă prima oară la Complexul Comercial de la Mamaia, alături de o bibliotecă). Se păstrează idea stâlpilor metalici și a tramei regulate, dar și a pereților decorativi placați cu piatră.
Arhitectura vine cu dezideratul de a produce bucurie celui care o privește⁸, separat de considerațiile și reușitele ei tehnice. De asemenea, ea ar trebui să transpună fizic un acord între atitudinea, moralitatea și individualitatea⁸ arhitectului și publicul căruia i se adresează. Sau, cel puțin, așa spunea literatura vremii...
PROPAGANDA. Construcția litoralului și a dotărilor detaliate anterior - fără să vorbim despre calitatea arhitecturală deosebită, mai ales în primii ani - a reprezentat un sistem de propagandă vizuală care să ateste reușita noului regim. Libertatea (relativă) în proiectare, care a generat la final aceste obiecte, a fost motivată, la nivel profesional, prin diferite texte scrise - în publicațiile timpului - care susțineau nevoia acestor programe pentru succesul și dezvoltarea țării.
Magazinele de desfacere deveneau spații de expoziție pentru realizările oamenilor muncii, iar arhitectura era un element catalizator între zona de producție și cea de consum⁵. Modalitatea în care erau prezentate mărfurile căpăta un rol foarte important, care să răspundă exigențelor de masă, exigențe apărute odată cu ridicarea nivelului de viață și de cultură⁵. Aceasta era considerată varianta spirituală a noii prosperități materiale, datorată unui avânt economic fără precedent⁸. Desigur, s-au strecurat și relatări mai oneste legate de rolul arhitectului în societate drept un individ care anticipează necesitățile colectivului, dorințele sale, iar prin răspunsul la ele, devine un formator, fără a limita publicul⁴.
Turismul - mai ales, componenta lui comercială și de agrement - a fost folosit în scopuri asemănătoare și în restul arealului socialist. În Iugoslavia, dezvoltarea acestuia, direcționată atent de partid, avea finalitea de a ridica atât nivelul intelectual, cât și puterea de muncă, pentru a integra complet individul (la modul colectiv) în stat. La noi, sutele de mii de turiști străini, alături de cei autohtoni, urmau să se întoarcă din vacanță cu imagini bogate despre o țară în plină evoluție, cu un popor pe măsură⁸.
EDUCAȚIA MUNCITORILOR. Educația muncitorilor în timpul vacanțelor, numită la vremea respectivă și muncă culturală, avea, prin desfășurarea ei, o relație deosebită cu aceste spații dedicate divertismentului. Așa cum am început discuția în prima parte, loisirul care se promova era unul activ, inclusiv în concedii, care implica toți cetățenii în activități cu caracter social și politic. Restaurantele și magazinele ajung spații în care propaganda s-a desfășurat sistematic, fiind amplasamnte fizice alese pentru munca culturală.
Într-un raport de la începutul anului 1961, care viza măsurile luate în vederea desfășurării muncii culturale educative de masă pe timpul sezonului de vară¹⁹ se evidenția ideea în care aceasta devine un instrument puternic pentru instruirea tuturor cetățenilor, scopul final fiind formarea unui tip nou de om. Munca culturală trebuia să contribuie la dezvoltarea unei conștiințe socialiste¹⁹ pentru oamenii muncii (formulare care apare în continuare, simultan cu termenul de cetățeni). Panourile de informare și materialele de presă scrise, care erau actualizate constant, reprezentau asemenea mijloace (în selecția de presă scrisă erau incluse, bineînțeles, și periodice rusești). Nici măcar turiștii străini, care începuseră să vină odată cu anul 1960, nu erau scutiți de propagandă, fiind disponibile și versiuni ale textelor în diferite limbi străine.
Un referat datat 14 februarie 1961, sub pretextul bunei desfășurării a muncii culturale și în localuri corespunzătoare¹⁹, cere o intervenție din partea Sfatului Popular la I.S.B.C. Eforie, astfel încât să li se pună la dispoziție responsabililor respectivi spațiul terasei cantinei și o cameră anexă, cantină situată vizavi de Blocul E din complex. Se dorea, la acel moment, mutarea punctului cultural nr. 2 din imobilul 11 complex, pe motiv că ar fi un spațiu impropriu. Inițial, am crezut că se face referire la spațiul Restaurantului Neon, a cărui terasă din curtea interioară ar fi corespuns descrierii. În schimb, într-o minută venită răspuns în data de 25 martie 1961¹⁹, care propune pentru sezonul estival din anul respectiv patru puncte culturale, se face referire la unul situat, de fapt, pe terasa cantinei din complexul Perla Mării. Este menționat faptul că, pe viitor, numărul acestor puncte va fi raportat necesităților. Totuși, nici Restaurantul Neon nu a lipsit din acest circuit, în exploatarea sa fiind criticată lipsa din proiect a unor spații special destinate pentru panourile de propagandă de la O.N.T, cât și pentru difuzoarele radiofonice¹³. Bineînțeles, montarea lor absolut necesară în locuri aleatorii și nefirești a creat o interferență dezagreabilă arhitecturii¹³.
Într-o scrisoare din partea Gospodăriei Comunale către Sfatul Popular al Orașului Regional Vasile-Roaită¹⁹, venită ca răspuns la o adresă din 12 octombrie 1961, se anunță acordul punerii la dispoziția Întreprinderii Comunale a cantinei nr. 13 din orașul Eforie și a cantinei cu același număr din orașul Vasile Roaită. Contractul urma să se încheie cu luna aprilie a anului 1962, când cele două amplasamente vor începe să fie pregătite pentru noul sezon turistic. O dovadă clară a ideii de persistență a muncii culturale, care nu se oprea nici în timpul iernii și era o formă de instruire pentru toată lumea, nu doar pentru cei veniți în vacanță. Nu rămân singurele spații de alimentație publică integrate în difuzarea noii culturi. Într-o listă de propuneri pentru vara anului următor (1962), două dintre ele apar dinstincte în această privință. Punctul cultural nr. 4, din stațiunea Vasile Roaită, este propus spre mutare în cantina nr. 8, activitatea de bază a acesteia putând fi sprijinită de cantina nr. 12, din imediata proximitate. Bineînteles, apărea promisiunea unei mai bune desfășurări a educației în condițiile nou-create. Pentru stațiunea Eforie Nord se întrevede amenajarea unui punct cultural la „Complex”, pentru că cel existent - chiar pe terasă - nu corespunde nevoilor. Deși este foarte vagă referirea Complex putem asimila cu Centrul de odihnă Eforie I sau II (spațiul terasei de la Perla Mării doar ce fusese cedat în urmă cu câteva luni în acest scop), sau cu Magazinele Sezoniere din Centru, prototipul dotărilor socioculturale combinate, care ar fi putut susține astfel de manifestații.
În continuarea listei dorințelor imediate, vine una care vizează un viitor mai îndepărtat decât următorul sezon turistic. Atât pentru stațiunea Eforie Nord, cât și pentru stațiunea Eforie Sud, se propune ideea construirii a două complexuri culturale moderne¹⁹, care să corespundă dezvoltării momentului, dar și a cerințelor de atunci de pe litoral. Într-o circumstanță de mare noroc, în arhivele fostului institut de proiectare de la Constanța se află planurile și propunerea pentru două centre de repartizare a turiștilor la Eforie Sud. După cartuș, proiectul aparține de D.S.A.P.C și e datat cu nr. 59/1968. Amplasamentul propus în nordul stațiunii, în dreptul intersecției străzii Mircea cel Bătrân cu Bulevardul Republicii, cuprindea două corpuri în oglindă, cu vedere către șosea și lac. O a doua variantă era reprezentată de un obiect singular aflat mai spre sudul stațiunii, în capătul străzii Ștefan cel Mare, lângă complexul comercial (care există și funcționează și astăzi). Ambele schițe de plan propuneau două săli generoase de așteptare, orientate spre stradă, care comunicau cu holul de acces către ghișeele de informare și o serie de birouri pentru personal. Este o întrebare validă dacă sălile respective ar fi putut găzdui angajamente de educație culturală, cât să motiveze nevoia mai multor spații degajate la o distanță relativ incomodă față de gara feroviară. În țesutul acutal al orașului Eforie Sud nu se întrevăd urme ale celor două obiecte de arhitectură, judecând după imagini mai vechi (autorizațiile și notificările de construcție lipsind în totalitatea din arhiva primăriei), prima variantă e posibil să nu fi fost niciodată construită în acel loc, rămânând doar la stadiul de propunere. Într-adevăr, se putea observa în plan, la un moment dat, urme ale unei demolări pe situl din strada Ștefan cel Mare, lângă complexul comerical, care, în evoluția extraordinar de rapidă a volumui construit din stațiuni, au fost în mod firesc acoperite.
În toate stațiunile de pe litoral existau, la vremea respectivă, puncte și cluburi pentru desfășurarea muncii cultural educative de masă¹⁹. Eforiile, Techirghiol (aspect consemnat și în monografia stațiunii balneare din 1968²⁰), Costinești și Mangalia. Mamaia, încă în șantier în 1961, nu face obiectul listei din dosar. La final, ar trebui să fim puțin suspicioși și să bănuim că e posibil ca tot acest întreg șir de întâmplări să nu fi fost implementat niciodată la nivelul descris, chiar dacă apar consemnări în documentele oficiale.
PREZENTUL. Sunt foarte multe lucruri de spus și foarte puține bune despre starea actuală a dotărilor comerciale și de servire alimentară. Într-o notă foarte optimistă asupra situației, marea lor majoritate a fost păstrată, chiar dacă într-un stadiu dezolant. Ar putea fi, totuși, identificate ca niște ruine ale perioadei de arhitectură modernă din socialism, lucru care, la un moment dat, ar genera niște puncte de plecare²¹.
Complexurile de magazine ocupă, în continuare, un rol central la nivelul planurilor stațiunilor, ceea ce le susține potențialul comercial. În schimb, natura lor experimentală și, mai ales, caracterul sezonier, nu prea au ajutat la păstrarea materialului original în bune condiții. Spațiile de vânzare, a căror vitrină ajungea până la nivelul pardoselii, închise cu pereți vitrați din cadre metalice și o singură foaie de sticlă, nu au fost fezabile pentru utilizările permanente (cum e situația din Eforie Nord, unde, după anii 1990, magazinele au avut o utilizare și în sezonul de iarnă), sau nu au mai corespuns noilor împărțiri de spații după privatizare. A existat varianta unor închideri opace, cu pereți de zidărie; sau alta mai simplă, a unor improvizații din PVC. Bineînțeles, schimbând radical niste elemente definitorii, cum erau cutiile din sticlă, se schimbă mult imaginea. Au urmat apoi adăugirile suplimentare de volume, care să aducă alte funcțiuni locului (la complexul de la Eforie Nord, grădina a fost acoperită, iar în partea sudică, au fost construite două corpuri de restaurant). Și fațada complexului din Neptun este schimbată, devenind aproape opacă spre stradă, parcursul propus inițial fiind mai ușor de văzut privind de sus. Sunt de preferat ipostazele în care nu au fost prea multe intervenții asupra acestor programe, cu riscul imaginii unor clădiri distruse - până acum niște ani, complexul comercial de la Mamaia avea încă placările originale cu piatră decorativă, grinzile de beton care umbreau curtea și marea parte a elemntelor din metal păstrate. Nu au fost suprapuse peste planul inițial alte volume, singurele deranjamente fiind tâmplăria în variante moderne și ieftine, și aparatele de aer condiționat. În momentul de față, într-o încercare de a revitaliza spațiul, latura dinspre piațetă a fost placată cu panouri publicitare roșii. Din fericire, ar putea fi demontate ușor. La complexul din Eforie Sud se regăsește aceeași situație, cu mențiunea că vizibilitatea clădirii a fost obturată în timp de un minimarket construit în grădina din față și de o acoperitoare din lemn în dreptul barului de pe latura de nord. Amintind de spațiile pe care le aveau inițial și gama de magazine și servicii oferită, este foarte ușor de observat că ele nu mai corespund profilului actual de turist (care nu are nevoie de o librărie în vacanță, deși poate ar fi binevenită, de un magazin de fructe sau de lactate - în fiecare stațiune există mai multe hypermarketuri care să întrunească nevoile). De asemenea, materialele folosite, cu precădere dalele de beton care acopereau aceste ansambluri și stâlpii metalici expuși, fără o mentenanță constantă și tratamente de izolație și protecție, nu aveau cum să manifeste vreo formă de rezistență la condițiile zonei, de vânt și climă. Bineînțeles, nu au fost luate în considerare aceste aspecte în timpul proiectării, probabil nimeni la vremea aceea nu se aștepta ca ele să ajungă în proprietatea personală a mai multor indivizi, iar aceștia din urmă să le administreze independent.
Restaurantele din anii ’60 și chiar cele mai târzii au avut probabil cel mai mult de suferit după schimbarea regimului. Dintr-o dată, aceste cantine enorme, destinate să hrănească serii de sute de turiști pe zi, de mai multe ori chiar în aceași zi, au ajuns să se limiteze la micul dejun (în cazul celor anexate hotelurilor) sau să se transforme în autoserviri. O parte dintre ele (cum sunt nenumărate exemple în Mamaia, printre care și Victoria/Aurora) rămân în funcțiune în timpul anului pentru a găzdui diferite evenimente festive. Acest lucru aduce cu sine eliminarea cutiilor din sticlă deschise total către natură și intervenții masive de închidere. În cazul celor două amintite mai sus, spațiile interioare au trecut prin mai multe serii de reamenajări, imagine originală fiind înlocuită cu un cadru generic de restaurant hotelier. Din păcate, au ajuns să reflecte gusturile comerciale ale timpului, mai puțin niște principii de arhitectură. Dar acolo unde bugetele au fost mai mici sau cantinele inițiale folosite doar cu scopul de a produce bani (unii turiști nefiind atinși de calitatea sau integritatea spațiilor), au rămas mai apropiate de imaginea de la început. Restaurantul Perla Mării, deși în descompunere, nu are mari schimbări aduse, în afara reclamei imense către stradă și a unei acoperiri metalice, care îi blochează vizibilitatea. Între timp, jaluzele din aluminiu colorate au fost schimbate cu perdele albe. Funcționează și acum, exclusiv pe timp de vară, sub aceași formulă a zonei de masă la parter (etajul, cel mai probabil, este închis), acompaniată seara târziu de muzică și de o atmosferă de petrecere. Nimeni nu se mai poate bucura de terasele descoperite, îngrijirea lor constantă fiind problematică. Restaurantul Neon, pe de altă parte, este închis de foarte mulți ani și aproape în întregime acoperit de vegetație. Din nou, acest lucru s-ar putea să nu fie cel mai rău, pentru că nu a apucat nimeni să altereze ireversibil clădirea. Dimensiunile sale enorme îl fac foarte greu de vândut și de utilizat în varianta exclusivă pentru servirea mesei, nefiind competitiv la numărul extraordinar de mare de localuri din stațiune. În fine, cel puțin acestea și-au păstrat funcțiunea inițială și nu au adoptat alte invenții de utilizări (restaurantul Dunărea din Neptun adăpostește, în partea dinspre stradă, un târg estival de haine). La același restaurant, pe latura opusă de sud-est, s-a refăcut fațada și tâmplăria foarte aproape de imaginea originală, fiind un exemplu de bună practică. Pare că este uneori bine ca spațiile acestea să fie împărțite, măcar unul dintre aparținători având șansa să facă un lucru onest. De asemenea, un șantier nou se întrezărește și la restaurantul Măgura din Eforie Sud, care fusese scos din funcțiune. Putem spera la o abordare mai sensibilă, ținând cont de modernizarea restaurantului Cosmos, din imediata lui vecinătate (pe o variantă mult mai tectonică și mai stilizată a restaurantului Perla Mării, s-au lipit panouri metalice termoizolante).
Lucrurile pot evolua într-o direcție pozitivă, care devine din ce în ce mai necesară în stadiul de azi al stațiunilor de pe litoral. Cârciumile și magazinele reflectă starea și oferta directă a turismului din prezent. Poate că trecerea timpului va ajuta la conturarea unei alte percepții asupra lor, legată mai mult de calitățile arhitecturale și însemnătatea acestora pentru memoria noastră colectivă, dar până atunci mai e de așteptat și de intervenit.
NOTE
1 Cezar Lăzărescu: Arhitectura construcțiilor turistice moderne din România, Editura Meridiane, Bucure;t, 1972, p. 4, p. 17.

2 Cezar Lăzărescu, „Cronică a arhitecturii pentru turism”, Revista Arhitectura RPR, 2/1972, pp. 35-43.
3 Dan Adrian, interviu cu prof. em. dr. arh. Cezar Lăzărescu, în Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise în piatră - în memoria prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu, Capitel, București, 2003, p. 118.
4 Dorina Suflet - Dotări social-culturale în ansambluri noi de locuit (teză de doctorat, îndrumător prof. em. dr. arh. Cezar Lăzărescu), Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, București, iulie 1979, p. 26.
5 ***, „Unități Comerciale”, Revista Arhitectura RPR, 1/1962, p. 4.
6. Ion Sachelarie, „Proiectarea spațiilor de alimentație publică și turistice”, Revista Arhitectura RPR, 6/1966, pp. 14-16.
7 Oscar Snak (director al Centrului de studii și proiectare pentru promovarea turismului din Ministerul Turismului al R. S. România), „Turismul, o formă importantă de petrecere a timpului liber”, Revista Arhitectura RPR, 2/1972, pp. 44, 45.
8 Cezar Lăzărescu, Gabriel Cristea, Dinu Gheorghiu, Anca Borgovan, Arhitectura românească contemporană/ L`architecture roumaine contemporaine, Editura Meridiane, București, 1972, p. 6, p. 24, p. 94, 172.
9 Anca Borgovan, „Loisir”, Revista Arhitectura RPR, 2/1972, pp. 2-3.
10 Angela Pavelescu, „Loisir, element de formare și dezvolare a personalității umane, element de echilibru intelectural și fizic, repaus reparator și constructor” , Revista Arhitectura RPR, 2/1972, p. 13.
11 Cezar Lăzărescu, „Arhitectura - filozofie a frumosului și a utilului”, „O viață într-o carte”, în Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise în piatră - în memoria prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu, Capitel, București, 2003, pp. 5-6, p.9, p.23.
12 Puține informații și povești despre vizita lui Richard Neutra, într-o discuție cu Mac Popescu, în biroul lui (vara anului 2023).
13 Stopler N., „Blocul D (restaurant-club), Centrul de Odihnă Eforie I”, Revista Arhitectura RPR, 8-9/1958, 25-35. Autor: arh. C. Lăzărescu. Coautori: N. Stopler, A. Solari Grimberg. Colaboratori: L. Popovici, M. Laurian, V. Krochmalnic, V. Petrea, A. Aioanei, H. Gross, J. Rosenber, N. Florescu, R. Sohn.
14 Cezar Lăzărescu., „Blocul D (restaurantul), Centrul de Odihnă Eforie II”, Revista Arhitectura RPR, 5/1959, 25-40. Autori: Cezar Lăzărescu, L. Popovici. Colaboratori: Virginia Petrea, P. Focșa, Antonina Aioanei, Gabriela Gheorghiu, Anca Borgovan Ionescu, J. Rosenberg, Gh. Dorin.
15 Practică despre care am aflat într-o discuție cu prof. dr. arh. Mircea Ochinciuc, membru al colectivului de proiectare de la acea vreme a hotelului Europa din Eforie Nord, începutul anului 2024.
16 Roxana Berstein-Katz, „Magazine sezoniere la Eforie”, Revista Arhitectura RPR, 4-5/1961, p. 48.
17 Roxana Katz - „Complexul Comercial” (Ansamblul de odihnă Mangalia-Nord), Revista Arhitectura RPR, 1/1968, p. 42.
18 Karin Taylor, Hannes Grandits - „Tourism and the Making of Socialist Yugoslavia: An Introduction”, Yugoslavia`s Sunny Side - A History of Tourism in Socialism (1950s-1980s), Hannes Grandits, Karin Taylor, Central European University Press, New York, 2010, p. 3.
19 Referate și corespondență cu organele superioare și subordonate, activitatea culturală. Dosar nr. 10/1961, Vasile Roaită, Arhivele Naționale Constanța.
20 Monografia Orașului Techirghiol, inv. 127, fond 132 , Primăria Techirghiol, Arhivele Naționale Constanța.
21 Cosmina Nidelea - Ruine moderne, Ruinele comunismului, Paideia, București, 2021, p. 16.