În căutarea Costineștiului pierdut

Totul a început în preajma Crăciunului. Era un amestec de miros de brad, de sclipiri de beteală, globuri colorate și de căldură prietenoasă venită de la o sobă, pentru mine - un puști de 5 ani - un puzzle de teracotă cu forme aparent abstracte, dar care îmi inspirau tot felul de imagini cu balauri și alte ființe înaripate. Mă jucam cu niște soldăței din plumb, urmărind lumina galbenă și nestatornică prelinsă pe podea prin ușa de fontă, lăsată întredeschisă, a sobei. Este o potecă neuronală greu de șters din memoria mea acel fragment de timp, în care cântecul șoptit al focului din sobă se împletea cu viscolul de afară, poposit în ferestre cu fulgi mari, ca niște flori cristalizate, care mureau amorf, topite de căldura geamului și apoi înghețate de ger în lacrimi încremenite vremelnic. Era un timp în care nu existau coduri roșii, iar soldățeii din plumb nu erau toxici. Era o vreme în care omul se pregătea să pună piciorul pe lună, iar iernile nu se lichefiau în năduful încălzirii globale.
M-am dus la geam pentru a privi nămeții de zăpadă din curte. Ar fi trebuit să mă bucur privindu-i, căci sania din lemn mă aștepta în holul casei, însă starea de rău și febra care puseseră stăpânire pe mine îmi zădărniceau orice fărâmă de fericire. Eram bolnav, a nu știu câta oară, o amigdalită pultacee care mă hăituia în fiecare iarnă, pentru a fi curmată doar de durerea injecțiilor cu penicilină. Fusesem cu mama la spital și auzisem toată discuția dintre ea și medicul pediatru, discuție pe care am urmărit-o cu lacrimi șiroinde pe obraji după ce îmi fusese băgată pe limbă, până în gât, acea spatulă din inox până la pragul senzației iminente de vomă. Aveam amigdalele mari cât nucile și pline cu pungi de puroi, era ceva deja cronic, iar medicul i-a recomandat mamei să mă ducă an de an, vara, la mare. Aerosoli, soare și gargară cu apă de mare. Pentru a nu exista confuzii, trebuie spus că în acei ani Marea Neagră era curată, încă neasaltată de vilegiaturiști de weekend și de E. coli.

Gara
A mai trecut un an până când să fie programat concediul la mare. Începusem școala, nu exista nici autostradă, mașini erau puține, iar ai mei nu erau printre cei care se puteau lăuda cu un Moskvici sau cu un Trabant. Un drum la mare cu trenul era în sine ca un drum spre capătul Pământului, sau cel puțin așa mi se părea mie. Un drum ca o intensă așteptare care, după serbarea de sfârșit de an școlar, s-a întâmplat. Am coborât la Costinești, o gară minusculă, ce adăpostea la streșinile sale zeci de cuiburi de rândunele gălăgioase, o clădire curată, cu acoperiș din țiglă cu aer mediteraneean și ziduri din piatră de calcar. Clădirea mi s-a părut încă de la început familiară, poate pentru că semăna oarecum cu gara pe care mi-o adusese Moș Crăciun odată cu șinele și trenulețele electrice, cu o iarnă înainte.
S-a auzit șuieratul locomotivei Diesel, pe atunci o victorie a tehnologiei populare împotriva capitalismului, apoi a erupt strident și sunetul fluierului ceferistului cățărat pe scara unui vagon. Ca un ultim gest, un șef de gară singuratic a ridicat plin de demnitate steagul. În ciripitul coloniei de rândunele, trenul și-a urnit roțile grele spre următoarea gară a Litoralului. Am înțeles atunci că poposisem pe o insulă într-un ocean de porumb și de grâu, Marea Neagră fiind încă ascunsă de curbarea Pământului și de știuleți. Erau câmpuri presărate cu petele roșii ale macilor, era un aer aromat de clorofilă încinsă de soare și de sare hoinară prin văzduh, împrăștiată de zborul zigzagat al lăstunilor. Da, și mai erau ciocârliile care cântau continuu, suspendate peste aceste spații necunoscute și pline de mister. Mă imaginam ca un explorator pe o cărare făcută de indieni prin jungla amazoniană, chiar mă așteptam să iasă dintre spicele de grâu o anaconda uriașă, așa cum văzusem eu, sâmbăta seara, la Teleenciclopedia. Am pornit cu părinții mei pe drumul străjuit de porumbul înalt, eram mai mulți care am coborât la Costinești, eram ca niște alergători de cursă lungă, un pluton întreg în care noi ne plasasem la coadă, eu având pasul mic. Undeva, în față, câțiva adolescenți entuziasmați de acest început de vacanță însorit, evadaseră deja din pluton, grăbind pasul cu gândul la valuri înspumate și grăunțe de nisip agățate senzual prin părul umed al fetișcanelor întinse pe cearșaf, la bronzat. Pe la jumătatea acestui periplu, când nou-sosiții în sat - pentru că atunci era un sat, nu o stațiune - se mai răsfiraseră, în lungul unui drum prăfos, cu urme de roți de tractoare sculptate pe timp de ploaie în glia acum uscată, am zărit marea. Marea Neagră copleșitoare, un spațiu uriaș cum nu mai văzusem pănă atunci, o mare deloc neagră, mai curând un lichid vinețiu și teluric ce se pierdea în pâcla orizontului, pentru a se topi incert în seninul spălăcit al cerului.

Tanti Leana
Nu știu cât am mers, poate un kilometru care mi s-a părut a fi cât zece. Cert este că am ajuns la marginea satului Costinești. Garduri joase, cu baza din piatră vopsită în albul varului, curți umbrite de salcâmi, case îngrijite, cu porți metalice. Pe partea stângă, la răspântie de drumuri, pe acolo unde aveam să aflu mai târziu că este calea spre cherhana, am zărit o cruce mare, pe care era răstignită statuia unui Isus cu iz catolic, rămasă probabil de la întemeietorii germani ai satului de la sfârșit de secol 20. Semn că localnicii dobrogeni care au urmat plecării sașilor au rezonat totuși la simbolul ocrotirii divine a comunității erau florile proaspete și o candelă aprinsă, ce contrastau cu vremurile proletare de atunci, în care religia era catalogată drept opiumul popoarelor. După o ușoară curbă la dreapta, șoseaua a intrat dreaptă, bățoasă în sat. Un sat verde, cu salcâmi uriași prin curțile în care sătenii aduseseră nisip de pe plajă pentru a acoperi pământul bătătorit. Acest detaliu se va impregna în tot ce înseamnă imagine a Costineștiului acelor ani, curți cu nisip umbrit de salcâmi seculari, un nisip amestecat din loc în loc cu frunze, un nisip răcoros și prietenos.
Am intrat în curtea cu poartă verde, din fier, iar părinții mei au întrebat de Leana. Ajunsesem la familia Dima, o familie de gospodari dobrogeni, cu o curte curată, aerată și casă înaltă, cu acoperiș din azbest ondulat, ca mai toate casele de aici. Am găsit-o pe Leana - o femeie vioaie, de statură mică, veșnic cu zâmbet amabil pe buze, sufletul gospodăriei - în mica grădină unde începeau să dea în pârg roșii mari cât inima de bour. După binețe și vorbele de recomandare, ne-a dus în camera unde aveam să stăm, o cameră curată, cu un ușor miros de pământ uscat, venit din zidurile căptușite cu chirpici și văruite cu grijă. Era aproape de prânz, așa că, în bucătăria de vară din fundul curții, sfârâiau în uleiul încins al tigăii hanoși și stavrizi. Acolo, în bucătărie, au făcut ai mei cunoștință cu nea Gheorghe, capul familiei, un om voinic, cu mustață subțire, jovial, cu vorbă repezită. Era prin curte coana mare, mama lui nea Gheorghe, o dobrogeancă de vreo 80 de ani, care încă avea mai toți dinții în gură și care se lăuda la cine dorea să o asculte că nu s-a spălat pe dinți în viața ei. Peste gard ne-a dat binețe și vecinul, fratele lui nea Gheorghe, Viorel, și vă spun acest detaliu pentru că ne vom mai întâlni cu Viorel la sfârșitul acestor depănări de amintiri. Undeva, într-o magazie din spatele casei (cu plase de pescuit și șiruri de cârlige înșirate meticulos pe pereți), l-am întâlnit pe Nelu, fiul gazdei, cu trei ani mai mare decât mine, care m-a preluat imediat pentru a-mi arăta cazemata sa - un tub din beton destul de mare pentru a adăposti doi-trei puști - și peste care era întinsă o prelată cauciucată. Nu cred că mai trebuie să spun cât de greu am fost scos de acolo de părinți pentru a merge la plajă, la mare.

Marea
Din curte și până la plajă era un drum de cinci minute, un drum pavat cu piatră cubică și asta nu întâmplător, pentru că aproape de plajă, ascunsă de pomi și tufișuri de tuia, era vila în stil mediteraneean a lui Bârlădeanu, centaur comunist, și unde gurile slobode ale Costineștiului povesteau că putea fi văzută destul de des în timpul verii Margareta Pâslaru, vedetă a muzicii ușoare a acelor ani. Dar nu asta mă preocupa pe mine atunci, ci vuietul vag al valurilor și marea care se zărea sclipitoare la capătul drumului printr-un adevărat tunel umbros străjuit de plopi imenși. Acest drum va fi visul meu de vacanță pentru următoarele 21 de veri, pentru că am venit la Dima din Costinești, negreșit, an de an. Era un drum care, atunci când l-am cunoscut, avea doar două repere importante chiar înainte de plajă: vila misterioasă a lui Bârlădeanu și restaurantul Perla Mării. Plaja era undeva mai jos, se cobora printre tufe de tuia mângâiate de briză, după care tălpile erau îmbrățișate de căldura nisipului. Urma Paradisul cu tot ce însemna atunci pentru mine - vuietul valurilor, soarele, castelele de nisip și gogoșile aduse de localnici în coșuri din răchită, printre cearșafuri întinse pe nisip. Nu o să uit strigătul acela cântat, ce răzbea zgomotul de fond al plajei cu „Hai, la gogoși! Gogoși calde!”. Și mai erau cochiliile de scoici pe care le culegeam ca și cum ar fi fost pepite de aur, erau și vapoarele singuratice lipite de linia orizontului, și pescărușii care erau aidoma orizontului, nu-i atingeam niciodată, cu toate că o bună parte din zi cu asta mă ocupam. Dar cel mai important este că acel an a fost primul în care Crăciunul m-a prins fără amigdalită, afară, pe sanie, în zăpadă. Marea își făcuse datoria. Și așa a rămas până în ziua de astăzi.

Plaja
Imensitatea Mării Negre, presărată cu valuri albe, nestatornice și liniaritatea plajei descriau locul unde spațiul și timpul m-au deocheat la Costinești. În stânga era gardul care despărțea zona nudiștilor de cea a „chiloțarilor”, apoi liniile de fugă se sprijineau pe faleza înaltă, punctată tot mai vag cu cazematele germane din beton prăbușite în valuri, dovezi ale unui război încă proaspăt pe atunci, dacă este să privim cu ochii de astăzi. Toată această liniaritate se termina în Evanghelia, vasul eșuat lângă țărm, pe atunci cu vopsea proaspătă pe coșuri și fără rugină pe cocă. Și mai era cam în dreptul Evangheliei un stejar secular, prăbușit lângă mare, cu o halcă mare de faleză. Căzuse în picioare, era viu și plin de clorofilă și arăta suprarealist de verde între faleza înaltă, roșiatică și marea vineție. Nu ar trebui să uit aici nici turnul grănicerilor, care se înălța lipsit de detalii, departe, în afara lumii mele. În partea dreaptă, plaja mi se părea că nu are mai nimic interesant de oferit, imaginea se sprijinea pe niște macarale îndepărtate care aveau să construiască ceea ce va fi „Tabăra”. Mai interesant era însă, în acea parte a plajei, un mic complex care avea un teren de volei, mai mereu ocupat. Mai erau o terasă cu autoservire și câteva mici magazine cu suveniruri, printre care și un chioșc cu accesorii de plajă, ochelari pentru scufundări, tuburi pentru snorkeling și saltele gonflabile „cehești”. Acolo era pentru mine tărâmul făgăduinței și cred că nu îmi doream ceva mai mult pe lume decât să călăresc o astfel de saltea pe valuri, ca să nu mai spun că visam să fac scufundări pentru a urmări peștii care se apropiau de țărm. În următorul an, le aveam pe toate, iar găletușa, lopățica și castelele de nisip erau deja desuete. Devenisem un adevărat lup de mare, este drept că doar în apă până la brâu.

Evanghelia
Povestea Evangheliei aveam să o aflu la masă, sub salcâmii lui Dima, pentru că se mânca afară, în curte. Printre coșurile cu zărgani, barbuni, stavrizi și hanoși prăjiți în mălai, pe lângă ciorba de calcan, strachina cu mujdei și salata cu roșii din grădină, era loc și de vorbe. Mâncam împreună cu gazdele, tata îi ajuta și el la bucătărie, mama ajuta la pregătirea mesei, era probabil ceea ce se poate defini ca un agroturism de-a dreptul utopic. Nea Gheorghe stătea așezat în capul mesei, ușor roșu la față după un păhărel cu rachiu, cu chef de vorbă. Ai mei l-au întrebat dacă știe ce s-a întâmplat cu Evanghelia de a ajuns înfiptă între stâncile Costineștiului. Povestea, spusă cu vorbele repezite ale lui nea Gheorghe, era simplă: vasul era al lui Onasis, vechi și tocmai bun de încasat prima de asigurare. L-au eșuat iarna, intenționat, sătenii au aflat imediat și au ieșit în marea agitată să salveze echipajul. A doua zi, tot satul era pe navă și lua fiecare ce putea. A fost și nea Gheorghe, care a luat un felinar frumos din alamă (era în magazia cu plasele de pescuit), un hublou cu tot cu rama din cupru, un scaun de veceu (de „lux”, după spusele lui) și un zăvor masiv din alamă, care era pus la buda din grădină, pe interior, evident. Cam atât mai apucase să ia, restul fusese deja luat de vecini. Evanghelia a devenit cu timpul locul preferat al expedițiilor celor curajoși, fie înot, fie cu salteaua. Mulți urcau pe scara metalică, lăsată peste bordaj chiar de echipajul care a coborât de pe navă, explorau cala, cabinele, apoi, ca un gest de vitejie supremă, săreau în apă de sus, în amestecul de mare și meduze mari, pentru că acolo - nu știu din ce cauze - erau mereu herghelii întregi de meduze. Nu știu să fi murit așa vreun cutezător amator de senzații tari.
Oameni care iubeau Costineștiul
La Dima am ajuns cu recomandare, tatăl meu a fost actor, iar colegii lui obișnuiau de ani buni să vină în gazdă la această familie. Era un loc neatins de turism, tocmai bun pentru o vacanță boemă de artist, iar în anul în care am văzut marea pentru prima dată cred că era pe plaja de la Costinești - cu mici excepții - întreaga distribuție din piesa Nota zero la purtare, colegii tatălui meu de la Teatrul „Ion Creangă”, o bună parte din această distribuție fiind găzduită chiar la nea Dima. Satul de la malul mării avea o liniște și o relaxare greu de conceput în zilele noastre. Închipuiți-vă un amestec de agricultură, cură cu stavrid, chitară la care se cânta Beatles și chiar recitări ad-hoc de poezii. Actori de la mai multe teatre bucureștene veneau acolo, pe plajă, și se bucurau de simplitatea fermecătoare a locului. Ceva mai târziu, după ce am citit cartea Jocul de-a vacanța, de Mihail Sebastian, Costineștiul a fost pentru mine greu de separat de lumea din această carte. Plonjarea în decorul cărții era tulburător de reală atunci când mă plimbam peste câmp, spre cherhana, în după-amiezile liniștite. Era atunci un obicei ca, după plajă și masă, oamenii să tragă un pui de somn. Eu nu aveam somn și ieșeam din curtea adormită, umbrită de salcâmi, și evadam spre capătul satului, acolo unde, în plin soare, era crucifixul ca un grănicer între ultimul gard alb al satului și câmpul auriu. Drumul era unul de țară, prăfos și ducea drept spre mare, apoi - la capăt, acolo unde continentul se termina brusc în marginea falezei înalte - drumul cotea la unghi drept spre cherhana. Fluturii, macii, ciocârliile și scarabeii mi-erau însoțitori de drum până la marginea falezei, de care mi-a fost mult timp frică să mă apropii, chiar dacă aveam o curiozitate arzătoare să văd de sus planeta interzisă - plaja nudiștilor. Uitam repede însă de nudiști pentru că priveliștea navei eșuate, văzută așa, de sus, cu nemărginirea mării în spatele ei, era copleșitoare, o imagine pe care o asociez inevitabil cu zumzăitul uscat al lăcustelor și cântecul privighetorilor în zbor suspendat peste lanurile de grâu.

Satul
Poate vă întrebați cum era Costineștiul acelor vremuri. Ei bine, o alimentară, o braserie, o autoservire, poștă, cinema (da, era sală de cinema în sat) și cherhanaua, unde dacă mergeai pe la șase dimineața, puteai să cumperi pește proaspăt de mare direct din barca uriașă care se întorcea de la talian. O șosea principală, curți aerisite, curate, copaci frumoși, străduțe umbrite. Pentru vilegiaturiștii de astăzi nimic interesant, dar însemna totul pentru cei care iubeau Costineștiul așa cum era el. Cel puțin pentru o săptămână sau două, cât ținea concediul. Tabăra Studențească era doar un proiect pe vremea aceea, iar corola de minuni a lumii încă nu fusese distrusă.
Seara era timpul de plimbare cu părinții pe malul mării, acolo unde tot felul de artiști și tineri pletoși cântau la chitară piese din Phoenix și Beatles sub cerul plin de stele. Când se pierdea „Hei, tramvai” în vacarmul valurilor, începea din altă parte să se audă „Lady Madona”, chiar și cu cuvintele în română. Alții pictau, nu știu cum și ce, în semiobscuritatea plajei, alții priveau tăcuți, întinși pe nisip, în hăul negru al nopții din care răzbeau spre lumina lunii doar spumele albe, fosforescente ale valurilor ajunse la mal. Eram prea mic pentru a înțelege tâlcul și dulceața acestor lucruri, nerăbdător să vină a doua zi, pentru că mă așteptau plaja, nisipul cu castelele sale, marea și valurile într-un perpetuum mobile de vacanță ce părea eternă. Ca să nu zic de aventuri cu șareta trasă de măgar, peste câmpul de dincolo de calea ferată.

Nelu
Nelu Dima, fiul gazdei de la Costinești, era un băiat de ispravă care, în fiecare an când soseam la mare, avea să-mi arate ultima sa descoperire în materie de distracție. După cazemata din tubul de beton, a fost șareta trasă de măgar. În caruselul anilor, a urmat pescuitul cu prostovolul de pe stânci, aventură care l-a lăsat fără un dinte din față, spart de unul dintre plumbii plasei. Apoi au fost nemțoaicele de la bungalouri, vreme în care Nelu devenise tânăr salvamar, o speranță a comunității locale. Acestea erau lucruri pe care mi le arăta cu bucuria revederii anuale, care nu dura mai mult decât o scurtă vacanță de o săptămână, încheiată cu condusul la gară, îmbrățișările de rigoare, trenul care se pornea la drum și Nelu care rămânea în urmă lăcrimând. Nelu, îți promit, asta nu o să o uit niciodată.
Creșteam și nu era loc pentru tristețea despărțirilor și nici pentru melancolii, așa că nu vreau să trec peste episodul cu șareta, fără de care - pentru mine - Costinești nu ar mai fi Costinești. Era anul în care măgarul și șareta familiei Dima erau pentru mine, paradoxal, senzația maximă la Marea Neagră. După ce mă întorceam cu părinții de la plajă, după masa bogată în stavrid și chefal, așezată la umbra pomilor din curte, Nelu îmi făcea semn discret să merg în grădina din spatele caselor, locul unde răgea sporadic măgarul plictisit, priponit cu o frânghie cenușie de gard. Și acum îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost ieri... În curte se auzea Radio Vacanța, era un șlagăr îngânat la „tranzistor”, radioul portabil de care tatăl meu nu se despărțea în vacanțe și la care, seara, asculta Europa Liberă în surdină, pe Unde Scurte și de-a dreptul ritualic, asta spre exasperarea mamei, care se temea să nu ne audă vreun securist aflat și el în vacanță prin preajmă.

Popândăii de mare
Revin la tabloul anterior. Eram la masă, terminasem de mâncat și la „tranzistor” se auzea Doina Badea cu refrenul „Cânta un matelot la proră”. Eram desculț, cu picioarele în nisipul răcoros al curții, urmărind cum flori ofilite și întârziate de salcâm poposeau în strachina cu mujdei, scuturate de briza cu miros sărat de alge și anemone. Eu însumi eram un element rătăcitor al mării, aveam sare de mare peste tot, în păr, pe față, pe mâini, pe tot corpul rumenit de soare, pentru că refuzam dușul rece, cu apă sălcie de la robinet. Ziceam „Săru’ mâna pentru masă” și o tuleam după Nelu, pentru că știam că urma aventura de după-amiază. Ne suiam în șaretă și porneam cu aer de western spre câmpul de dincolo de linia de tren. Aveam o țintă de obicei, un loc anume descoperit de Nelu, iar un astfel de loc era „La gropi”, acolo unde zăceau pe câmp o motopompă și multe țevi din aluminiu pentru irigații. În mijlocul agriculturii științifice și rudimentar tehnologizate erau câteva gropi dreptunghiulare, adânci de peste un metru, unde probabil că era deversat preaplinul motopompelor. Mai rămânea ceva apă acolo cu un vag miros de motorină, iar Nelu mă ajuta să cobor alături de el într-o astfel de oază pierdută în colbul dobrogean, care avea și minuni. În groapă, printre picioarele noastre, mișunau pești mărunți, marea majoritate ghiborți supraviețuitori ai mecanismului motopompei care lua apă de Dunăre din canale de irigații ascunse în misterele orizontului. Eram ca niște astronauți care găseau viață pe Marte și chiar nu mai țin minte ce făceam cu cei câțiva ghiborți pe care îi prindeam cu mâna prin apa nămoloasă. Țin minte, în schimb, că după vreo două zile de aventuri marțiene am găsit gropile secate și peștii uscați, fosilizați, în nămolul crăpat. Dar asta nu a fost un dezastru ecologic pentru că erau și țevile de irigații împrăștiate peste câmp, acolo unde se ascundeau popândăii când ne apropiam de ei, așa că pornirile atavice de pescari continuau cu reflexe de vânători. Alergam popândăul care nu mai avea timp să se retragă în vizuină și se refugia în țeavă. Eu ridicam țeava, Nelu aștepta la celălalt capăt să vină popândăul pe tobogan. Nu au fost victime de nicio parte, animalele au fost eliberate. Mai greu era să prindem măgarul pierdut prin lanul de porumb, în căutarea știuleților fragezi, cu boabele în lapte, care îi dădeau dependență, sevraj, comportament deviant cu răgete și refuz total al termenului de „tracțiune animală”.

Nimic nu se pierde, totul se transformă
Costineștiul se schimba, chiar dacă aparent Evanghelia era tot acolo, stejarul secular era încă semeț la baza falezei înalte ce făcea trecerea bruscă între cordonul litoralului mângâiat de valuri și câmpul cu ciulini, sticleți, ciocârlii, maci roșii și grâu sau porumb, după an. Apăruseră deja Obeliscul, Tabăra Studențească și geamandurile, înșirate cam până în dreptul Braseriei Tineretului. Fără să fie însă o graniță între satul de vacanță și Stațiunea tineretului, acestea erau două lumi care încă nu se amestecau, iar lucrul acesta se vedea mai ales pe plajă. Studenții, mulți cu aer provincial, erau toți spre Obelisc, aveau program, cantină, discotecă, colegi, colege, spectacole. Un univers destul de ordonat și de închis. De cealaltă parte - înșirată în continuarea plajei, până la epavă - erau vilegiaturiștii sosiți aici în căutarea agroturismului în stare pură, mai mult familiști, copiii lor, apoi tinerii rebeli, artiști, hippie. În Costineștiul adânc, schimbarea era însă inevitabilă pentru că atât apariția taberei studențești, unică în peisajul european, cât și construirea de bungalouri pentru turiștii străini ofereau locuri de muncă sezoniere pentru localnici, câștiguri cu carte de muncă ce se adăugau transformării gospodăriilor în proto-pensiuni cu cazare și masă pentru turiștii estivali. Aș putea să spun că, după jumătatea anilor ’70, Costineștiul începuse să se emancipeze pentru a face trecerea de la sat la stațiune. Începea să fie un amestec de studențime cu program organizat, cu turiști străini, hippie autohtoni, disco și scene rock. Costineștenii nu mai erau țărani, erau mai curând antreprenori în turism. Se schimba și tipologia celor care veneau la Costinești pentru a căuta o gazdă, familiștii o virau ușor, ușor spre Eforie, Neptun, Saturn. Media de vârsta a turiștilor scădea vertiginos de la an la an, chiar dacă aspectul de sat devenit cochet, încă se păstra. O parte din cei nărăviți la arhetipul Costineștiului cu aer din „Jocul de-a vacanța” îi rămâneau fideli, așa cum au fost părinții mei, iar eu am mers împreună cu ei an de an, acolo, la familia Dima, gazde pe care le consideram deja un fel de rude. Costineștiul intrase în calendarul nostru, asemenea Paștelui sau Crăciunului.

Nea Gheorghe
Crescusem, însă nu într-atât încât să nu mă mai las vrăjit de fuga furnicilor negre prin văile de nisip încins ale plajei, de crabii călugăr pe care îi culegeam din mare și îi aduceam pe plajă, cu apă în ochelarii de scufundări, pentru a-i arăta părinților. Fusesem deja la pescuit de guvizi cu o barcă pneumatică în dreptul epavei, trecusem deja prin planeta interzisă a nudiștilor. Retrospectiv privind, toate astea mi se par ca etape într-un joc pe computer pe care trebuie să le parcurgi culegând câte ceva din fiecare, o sabie, o cheie, un diamant cu puteri speciale, cu care vei putea parcurge următoarele etape, până la finalul jocului. Următoarea etapă era cherhanaua, iar cheia pentru a o putea parcurge a fost nea Gheorghe.
Gheorghe Dima a fost, în anii ’70 și ’80, un respectabil șef al cherhanalei Costinești și avea în subordinea lui o brigadă de pescari care îl ascultau cu sfințenie. Făcea parte dintr-un fel de nomenclatură populară a satului, era masiv, destul de înalt, avea o vorbă repezită, greu de înțeles pentru neinițiați și, întâmplător sau nu, era gazda noastră. Viața lui nea Gheorghe arăta extrem de monotonă - dimineața la 4 ieșea pe poarta curții, cochet, cu briantină în păr, proaspăt ras, dat cu lavandă. Își lua bicicleta și pornea peste câmp spre cherhanaua situată cam în dreptul Evangheliei. Acolo, împreună cu brigada de pescari, lăsa la apă mahuna (o barcă mare, cu șase vâsle) printr-o pantă săpată în faleza înaltă. Legată de un vinci si alunecând peste ghidaje de lemn, barca ajungea lent la mare, apoi se pleca la rame în larg, la talian. Se revenea cu peștele care era descărcat în ghețăria subterană, se bea un păhărel de rachiu, apoi toată lumea pleca acasă. Fiecare pescar avea un tain de pește cu care mergea acasă, toți egal, inclusiv nea Gheorghe, niște kilograme de chefali, barbuni, calcani, hanoși, guvizi, zărgani, stavrizi, hamsii și calcani. Tot acest pește, cam cât să mănânce pe saturate la o masă 6-8 persoane, încăpea într-o servietă voluminoasă, burtoasă, neagră. Ajuns acasă, nea Gheorghe deșerta peștele într-un lighean, tanti Leana îl spăla, curăța și începea să-l gătească. Pe masă, ajungeau, pe lângă ciorba de pește și peștele prăjit, nelipsitul castron cu usturoi și salata cu roșii din grădină. Ceea ce mă fascina pe mine însă nu era partea culinară a acelor veri, ci ieșitul cu nea Gheorghe și pescarii lui pe mare.

La talian
Când nea Gheorghe a considerat că am crescut destul, fiind eligibil pentru o aventură la talian, i-a spus mamei să mă trezească la 4 dimineața. Aveam vreo 14 ani și se vede treaba că eram deja copt pentru ieșirea pe mare. Mama și-a dat încuviințarea și m-a trezit a doua zi la 4, iar nu după mult timp nea Gheorghe a bătut discret în ușa camerei unde eram cazați. Am ieșit în prospețimea dimineții, era un iulie perfect, o zi fără vânt, o mare liniștită. Nea Gheorghe m-a suit pe cadrul bicicletei și am pornit spre cherhana. Ajunși acolo, mahuna aștepta deja la marginea plajei, am coborât faleza și m-am îmbarcat. Nea Gheorghe era la cârmă, eu lângă el, am fost prezentat celor șase vâslași drept „fi-su lu’ doamna doctoră”, apoi a început vâslitul pentru a ieși din curentul valurilor de la mal și a durat ceva până când țărmul a devenit o linie fără prea multe detalii. Nu cred că aveam rău de mare, însă mă agățam cu privirea de Evanghelia rămasă în urmă, spre țărm, și de cherhanaua cu zidurile albe, văruite, singurele repere familiare al continentului de care ne desprinsesem în lumina soarelui ce ieșise peste orizont. Făceam asta pentru că auzisem eu că trebuie să te uiți la un punct stabil din afara bărcii pentru a nu te lua amețeala din cauza inevitabilei balansări a bărcii. Acum, pentru cei ce nu știu ce înseamnă talianul, ei bine, priviți-l ca pe un sistem de plase la apă nu prea adâncă, un fel de labirint în calea peștilor, din care aceștia nu mai pot ieși. Se pune cu știință, în funcție de curenți și de migrația zilnică a peștilor.
Odată ajunși la talian, nea Gheorghe a observat că intrase în el un delfin, așa că a durat aproape o jumătate de oră până au reușit să piloteze cumva animalul superb pentru a-l scoate înapoi, în libertatea mării. A fost prima mea întâlnire cu un cetaceu atât de aproape și m-a uimit cum delfinul, deloc speriat, a simțit empatia pescarilor și le-a înțeles îndemnurile și îndrumarea prin labirint. Apoi a urmat tragerea plaselor, iar în scurt timp aveam în fața ochilor un întreg tratat de ihtiologie ce se aduna rapid în barcă. De la corb de mare, la rândunică de mare, calcan, gingirică, hamsie, aterină, barbuni, cocoșei de mare, hanoși, stavrizi, chefali, labani, pălămidă, lufar, zărgan, dragoni de mare. În scurt timp, s-a umplut mahuna atât de mult încât eram toți, așa cum stăteam așezați pe banchete, cu picioarele până la genunchi într-o masă argintie și convulsivă de pești. Foșnetul zbaterii acestor pești era atât de puternic, încât nu reușeam să-l înțeleg pe nea Gheorghe ce zicea. Și îmi zicea ceva pentru că a văzut că începusem să cotrobăi prin mulțimea de pești cu mâinile. În tot acel foșnet și zbatere de pește am găsit un păstrăv de mare, i l-am arătat pescarului din fața mea, care l-a luat și i-a dat drumul în mare, după care a ridicat din grămada de pești la rândul lui o ciudățenie și mi-a zis: „Pui de șip, sturion”. L-a aruncat și pe acesta peste bordaj, înapoi în mare. Apoi am simțit mâna lui nea Gheorghe pe umărul meu, acesta s-a aplecat spre mine și mi-a țipat în ureche: „Ia mâna de acolo!”. L-am ascultat nedumerit și am văzut cum, cu o lopată cu coadă scurtă, a început să caute printre peștii de lângă mine ceva, până a dat de ceea ce căuta - o scorpie de mare, uriașă și înfricoșătoare, pește veninos. A luat cu lopata scorpia și a aruncat-o peste bord spunând: „I-am promis lu’ doamna doctoră ce te aduc întreg acasă”. În șirul anilor, nea Gheorghe m-a mai luat de câteva ori la talian și de fiecare dată Marea Neagră m-a uimit cu ființele ei din adâncuri, mereu altele. Și de fiecare dată mă ducea întreg acasă.

Costineștiul bipolar
A venit o vreme în care era evident pentru oricine că satul Costinești devenea cumva o anexă a Taberei Studențești. Erau deja faimoase două discoteci de aici - Ring, la vremea ei cea mai mare discotecă în aer liber din Europa, și Vox Maris, ceva mai de fițe. Apăruseră hotelul Forum și teatrul de vară, iar plaja avea singura instalație de sonorizare de pe Litoral, de la Obelisc până în dreptul Braseriei Tineretului, unde toată ziua emitea postul local de radio prin cablu Radio Vacanța Costinești. Vocea prezentatorului Andrei Partoș avea să devină un element central în peisajul sonor al Costineștiului acelor ani, iar Evanghelia începea să ruginească. Încă erau turiști străini care umpleau stațiunea și pe lângă ei mulți securiști în civil care monitorizau legăturile care se înfiripau între tinerii români și tinerele nemțoaice, austriece, poloneze sau austriece. Nu știu de ce, poate e ceva subiectiv, dar nu prea am văzut mulți reprezentanți masculini ai turismului din aceste țări la Costinești.
Dincolo de această mișcare browniană tinerească, Costineștiul supraviețuia, chiar și așa modernizat, în pas cu vremurile. Rockul stăpânea scenele dincolo de Obelisc, la Braseria Tineretului cântau Semnal M și Compact, iar la restaurantul Perla era Iris. Mulți rockeri veneau la Costinești doar cu un sac de dormit, câțiva lei în buzunar și rămâneau câte o săptămână. Dormeau ieftin la gazde prin poduri, adunau sticle goale de bere de pe plajă și le duceau la braserie pentru a lua garanția pe ele, pentru că pe garanția pentru două sticle goale se putea cumpăra o bere. De mâncat, mâncau tot la braserie, tot cu bani de pe sticlele goale, cu ce parale mai aveau de acasă. În cazuri mai fericite, băieții pletoși se împrieteneau cu fetele de la bucătărie, iar acestea - seduse deja la drum de seară - le aduceau pe furiș, prin ușa din spate, mâncarea care rămânea de pe o zi pe alta. Era o joacă de-a libertatea și nonconformismul, mulți dintre tineri fiind din familii care aveau destui bani pentru a-și petrece vacanța la mare. Acesta era Costineștiul rock, un fel de școală de vară a vieții, ziua cu ecouri în playlistul lui Partoș la Radio Vacanța Costinești și seara pe ringurile de dans ale formațiilor ce cântau la în fiecare seară. De pildă, „Fata din vis”, hitul trupei Compact, s-a lansat la Costinești, la Braseria Tineretului.
Erau două lumi, o lume disco, una rock. O lume cazată în Tabără, alta în sat, o lumea a sistemului care făcea plajă spre Obelisc, alta rebelă spre Evanghelia. Între aceste două lumi, un fotograf cu megafon se plimba pe plajă cu un aparat Praktica de gât, cu o maimuțică pe umăr și o girafă gonflabilă sub braț pentru doritorii de suveniruri vizuale pentru eternitate. „Colorata, mâine-i gata!” și alte cimilituri cu rimă au completat universul sonor al plajei Costineștiului, ce avea în fundal valurile și vocea lui Andrei Partoș. Dincolo însă de toate aceste detalii senzoriale, Costineștiul era locul perfect pentru a te îndrăgosti subit, cel puțin o săptămână.

Jocul de-a vacanța postcomunistă
Anii ‘90 veneau ca un tăvălug peste Costinești. Libertatea lua cu asalt satul odată cu tineretul ieșit din comunism. Pentru a saluta capitalismul rural, fiecare localnic a început să construiască, să-și dubleze numărul de camere pentru a mări profitul. Curțile au dispărut, salcâmii seculari au fost tăiați, curțile - în fapt, ce a mai rămas din ele - au fost betonate. În câțiva ani, poezia a dispărut, agroturismul s-a manelizat, iar locul artiștilor și visătorilor pletoși a fost luat de o faună pestriță, la prima generație cu concediul făcut la mare, o tipologie umană care se simte bine în aglomerație și în vacarm. Terasele cu scene și trupe rock au fost demolate pentru a fi ridicate corturi în numele cluburilor de fițe, cu muzică house. Ca o pelagră, managementul în stil Mamaia lui Mazăre a cuprins Costineștiul, însă obsesia luxului cu șampanie de mii de euro cărată cu roaba și praf tras pe nas de interlopi nu a ținut prea mult. Costineștiul moștenea totuși titulatura de Stațiune a Tineretului, adică, mai pe sărăcie, dar nu o sărăcie boemă, ci una de cartier, care își dorește agresiv bogăția pe care nu o va atinge niciodată. Cum tinerii visători au migrat spre Vama Veche, locul lor a fost luat de bombardieri în devenire, fete în căutare de mandatari și tineret mioritic din zone colinare și montane. Pe câmpul din dreptul epavei, grâul, macii și scaieții au fost înlocuiți de mafia dezvoltării imobiliare, rațiunea supremă a existenței primarilor. Vilele au răsărit claie peste grămadă și canalizarea s-a scurs hoțește în mare, cam ca peste tot pe Litoral. La începutul noului mileniu, pe jumătate din plaja Costineștiului se înșirau dughene cu suveniruri din India și China, iar pe cealaltă jumătate se bronzau amatorii de semințe de floare și alți dependenți de șaorma cu de toate. La un moment dat, unul dintre primarii vremelnici ai Costineștiului a tăiat toți plopii din sat pentru a scăpa de miile de ciori care se adăposteau în ei, iar cel ce i-a urmat a scos piatra cubică, granit frumos fațetat, pentru a asfalta drumul ce ducea spre fosta casă de vacanță a lui Bârlădeanu, nomenclaturistul bolșevic. A pus asfalt cu gropi, iar piatra cubică a vândut-o prin Germania, pe persoană particulară.
Sfârșit de joacă, sfârșit de vacanță
Într-una din serile de vară, nea Gheorghe a pus capul pe masa din bucătăria de vară, singura rămasă ca pe vremea în care salcâmii umbreau curtea. L-au găsit așa dimineața, ca și cum ar fi dormit pentru că Nea Gheorghe se urcase deja în mahună și plecase la talianul cel de apoi, din ceruri, lăsând în urmă un sat fără cherhana. Stejarul din dreptul epavei fusese tăiat de un particular într-o iarnă rece, pentru a fi pus pe foc, iar epava a devenit și mai epavă. Din simbolul Costineștiului în cel mult un deceniu nu va mai rămâne decât un morman de fiare ruginite și va face asta în mod natural, urmând destinul stațiunii. Am căutat Costineștiul în următorii 20 de ani prin insulele din Grecia și cred că l-am găsit prin Samotraki, cu toate că și acolo ajung tot mai des spărgătorii de semințe mioritici care nu mai găsesc camere libere la Costinești, oricum mult mai scumpe decât la greci. Apoi, într-un an am ajuns cu treabă prin Costinești și am trecut pe la familia Dima. Am zărit-o în poartă pe tanti Leana, neschimbată, uitându-se în lungul străzii, parcă așteptând pe cineva care nu mai venea. M-am dus la ea și am îmbrățișat-o. A început să plângă și recunosc că am început și eu să plâng. Plângeam cu gândul la părinții care nu mai sunt, la vacanțele acelor ani, la copilărie, la Costineștiul pierdut. S-a oprit din plâns, m-a privit cu ochi tulburi și mi-a spus cu voce stinsă: „A murit Nelu…”. Murise de curând, un anevrism cerebral i-a curmat viața mult prea devreme. De atunci, în fiecare zi ieșea la poartă și aștepta, aștepta într-un gest ca o reacție în gol să vină acasă Nelu.
Am lăsat-o așa, așteptând la poartă pe tanti Leana și am plecat să văd ce a mai rămas din cherhana. M-am rătăcit prin cartierul răsărit pe câmp, am ajuns la plajă și am dat până la urmă de o mahună care tocmai venise la mal. Se strânseseră mulți doritori de pește proaspăt și în această aglomerație din jurul bărcii l-am recunoscut pe Viorel, Viorel Dima, fratele mai mic al lui nea Gheorghe. El era șeful fantomaticei cherhanale din Costinești. M-a recunoscut după atâția ani, am schimbat câteva vorbe cu el și apoi l-am întrebat cum merge treaba la talian. Mi-a arătat barca goală, pe fundul ei zăceau câteva kilograme de chefal mărunt.

Asta e tot?, l-am întrebat.
Nici pește nu mai e... Dar ce mai e?

M-am întors spre strada principală și am descoperit crucifixul care acum foarte mulți ani era la margine de sat. Isus privea apatic de pe crucea lui spre vilele îngrămădite printre zecile de mașini parcate. Candela nu mai ardea de mult și pe trupul lui Isus un graffiti scris cu marker negru le spunea trecătorilor „Privește cerul”.