În căutarea Costineștiului pierdut

Totul a început în preajma Crăciunului. Era un amestec de miros de brad, de sclipiri de beteală, globuri colorate și de căldură prietenoasă venită de la o sobă, pentru mine - un puști de 5 ani - un puzzle de teracotă cu forme aparent abstracte, dar care îmi inspirau tot felul de imagini cu balauri și alte ființe înaripate. Mă jucam cu niște soldăței din plumb, urmărind lumina galbenă și nestatornică prelinsă pe podea prin ușa de fontă, lăsată întredeschisă, a sobei. Este o potecă neuronală greu de șters din memoria mea acel fragment de timp, în care cântecul șoptit al focului din sobă se împletea cu viscolul de afară, poposit în ferestre cu fulgi mari, ca niște flori cristalizate, care mureau amorf, topite de căldura geamului și apoi înghețate de ger în lacrimi încremenite vremelnic. Era un timp în care nu existau coduri roșii, iar soldățeii din plumb nu erau toxici. Era o vreme în care omul se pregătea să pună piciorul pe lună, iar iernile nu se lichefiau în năduful încălzirii