Interacțiuni, cosmopolitism și modernitate pe litoralul românesc în anii 1960-1970

În 1976, „Vacances en Roumanie”, o revistă de turism destinată turiștilor străini, publicată în franceză, engleză, germană, dar și rusă, își invita cititorii să descopere cazinourile, muzica jazz, concursurile de frumusețe, concertele de muzică precum și cocktailurile pe litoralul românesc al Mării Negre. Această invitație contrazice imaginea de destinație turistică ternă, cu restaurante care se închid la ora 22, cu care ne-am obișnuit să descriem litoralul românesc în anii ‘80.
Într-adevăr, începând din anii ’60 și până la începutul anilor ’80, litoralul românesc devenise un spațiu al interacțiunilor unde turiști din toată Europa, dar și turiști români căutau distracția și odihna, în timp ce turismul aducea venituri considerabile statului comunist.
Atunci când statul român s-a decis să dezvolte turismul, la mijlocul anilor 1950, intenția a fost să se concentreze pe aducerea turiștilor din țările vecine socialiste, dar și să ofere turiștilor români posibilitatea să-și petreacă concediile la mare. Această inițiativă făcea parte dintr-o viziune mai largă pe care o împărtășea cu alte state europene, fie din Blocul socialist, fie din vestul capitalist, conform căreia turismul era benefic pentru sănătatea oamenilor, dar devenise parte și din contractual social dintre statul postbelic și cetățeni. În acest sens, concediile plătite de cel puțin două săptămâni, dar în unele cazuri și de trei săptămâni, au devenit parte din legislația națională a tuturor statelor europene. Agențiile de turism au început să promoveze călătoriile în străinătate, iar numărul turiștilor în Europa a crescut de la 50,4 milioane turiști în 1960 la 112,6 milioane turiști în 1969. Cu toate acestea, ponderea Europei de Est în turismul european rămânea încă mică, cu numai aproximativ 6 milioane de turiști vest-europeni vizitând țările socialiste la sfârșitul anilor 1960. În 1969, în România veneau aproximativ jumătate de milion de turiști din vestul capitalist, dintre care cei mai mulți alegeau să-și petreacă concediul pe litoralul Mării Negre, în special în stațiunea Mamaia. Acest număr era considerabil pentru zona litoralului românesc și făcea ca interacțiunile dintre turiștii din vestul capitalist, estul comunist și câteodată și turiștii români care aveau norocul să găsească locuri de cazare în Mamaia să devină o activitate cotidiană.
Deși prezența românilor în Mamaia era mai degrabă sporadică, Marioara V., contabilă la Electrofar în București, își amintește că avea o rudă care lucra ca bucătar la un hotel de lux în Mamaia și care o ajuta să obțină o cameră în fiecare an, unde să-și petreacă concediul împreună cu cele două fiice. Marioara descrie stațiunea ca fiind prietenoasă cu turiștii care soseau cu trenul în Constanța (gara fusese modernizată în 1960) și pe care tramvaiul, care făcea legătura dintre gară și capătul stațiunii (în dreptul hotelului Rex), îi ajuta să ajungă rapid în Mamaia. Cazarea ei în Mamaia era, de obicei, la Hotel Parc, un hotel turn construit între 1957 și 1961 în partea de sud a stațiunii, care devenise simbolul modernismului pe litoralul românesc. Hotelul făcea parte dintr-o salba de hoteluri care fuseseră proiectate, între mijlocul anilor 1950 și începutul anilor 1960, de o echipă de arhitecți coordonată de Cezar Lăzărescu și construite de Trustul de Construcții Edilitare și Hidrotehnice Constanța. Aflat în relații bune cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lăzărescu a avut acces la resurse, precum și libertatea de a construi într-un stil mai apropiat de modernismul lui Le Corbusier, arhitect elvețian care a influențat arhitectura europeană postbelică.
Construcția litoralului, mai ales a stațiunii Mamaia, și investițiile considerabile ale statului român în turism nu au trecut neobservate de vizitatorii străini. După o vizită pe care autoritățile române au organizat-o pentru ambasadorii străini pe litoral în august 1959, șeful legației britanice la București nota „ritmul alert cu care românii dezvoltă turismul pe litoral… în următorii șase ani e planificată o creștere de zece ori a capacității de cazare în așa fel încât să primească 400.000 de turiști pe sezon”. Ambasadorul Marii Britanii nu a fost totuși impresionat de aspectul majorității construcțiilor care „arătau ca niște barăci cu camera duble și uneori cu câte un restaurant”, în opinia lui, doar câteva hoteluri ridicându-se la standardele necesare turismului internațional. „În ultima vreme arhitecții au avut ceva mână liberă și, deși în continuare construcțiile sunt foarte mari, au fost ridicate cu mai multă atenție la estetic și oferă condiții mai bune”. Astfel, el notează prezența unui hotel în care cele 400 de camere au baie proprie și balcon, iar culorile pastelate ale fațadei îl fac plăcut ochiului. Lipsa băilor individuale cu duș și a balcoanelor era o problemă pe care o ridica și Nicolae Ceaușescu într-o ședință a Biroului Politic al Comitetului Central din 1965, unde discuta viitoarea stațiune Neptun-Olimp. Ceaușescu spunea că nu este acceptabil să se mai construiască ca în Mamaia și Eforie, unde la unele hoteluri de categorie C (echivalentul a doua stele) nu fuseseră prevăzute băi cu duș sau suficiente prize.
Cu toate acestea, intervievata mea, Marioara V., care vizitase stațiunea Mamaia la sfârșitul anilor ’60, era mulțumită de aspectul stațiunii și de condițiile din hotel. Își amintește însă că se făceau diferențe între turiștii români și cei străini și chiar și între cei veniți din țările socialiste și turiștii sosiți din vestul capitalist. O diferență evidentă era la mâncare. Astfel, meniurile servite turiștilor români erau inferioare calitativ, conținând mai ales parizer sau crenvurști, în timp ce turiștii străini primeau mult poftitul mușchi file, și nu conțineau apă minerală sau Pepsi-Cola, care erau incluse numai în meniurile turiștilor străini. Intervievata mea își petrecea însă serile la Barul Melody din Mamaia, care oferea, din punctul ei de vedere, destule posibilități de distracție și unde aprecia ținutele elegante ale doamnelor și ale domnilor, fie români, fie din străinătate. „La Barul Melody, programul începea la ora 11:00 și, deși plăteam o taxă de intrare care includea un cocktail și acces la spectacolul de varietăți, era muzică și dans și toată lumea se distra. Trebuia să te îmbraci elegant, atât femeile, cât și bărbații, altfel nu te lăsa să intri. Programul dura cam două ore.” Despre interacțiunile dintre români și străini spune că se petreceau mai ales la plajă, unde copiii se jucau împreună. Își amintește și acum frustrarea pe care o simțea când turiștii străini se afișau cu prosoape frumos colorate și pufoase sau cu cosmetice care miroseau amețitor comparativ cu cele românești.
Construcția stațiunilor din sudul litoralului românesc destinate aproape exclusiv turiștilor străini și nomenclaturii comuniste a oferit și mai multe ocazii turiștilor români, dar mai ales lucrătorilor în turism să interacționeze cu turiștii străini. Doru B., a cărui familie a sosit în Neptun-Olimp la sfârșitul anilor 1960, când tatăl lucra în construcții, a crescut odată cu stațiunea. La mijlocul anilor 1970 s-a angajat la Hotel Doina ca băiat de serviciu (portar) pentru ca mai apoi să lucreze ca ospătar la restaurantul hotelului sau ca recepționer. Cum accesul in cele mai multe discoteci din stațiune se făcea pe valută, Doru B. trebuia să-și folosească relațiile personale să asculte și să danseze pe ultimele hituri. „Accesul la discotecă era în dolari, dar noi, localnicii, intram pentru că ne mai lăsa paznicul de la intrare, care era vecin cu noi, copilărisem împreună.” Rețelele personale se dovedeau uneori mai importante pe litoralul românesc decât restricțiile impuse de sus, „de la partid”, de la București sau Constanța.
Statul comunist era departe de a fi indiferent și nu a întârziat în încercarea sa de a controla aceste interacțiuni, dar și o serie de ilegalități asociate cu acestea. Securitatea, dar și miliția, jucau un rol important în această privința. În 1977, un raport al Ministerului de Interne anunța că „54 de ofițeri de la Secția de Limbi Străine au fost incluși în corpul ghizilor sau folosiți ca să rezolve o serie de probleme de Securitate. De asemenea, două echipe de supraveghere, opt ofițeri de la tehnică operativă (TO) și 45 de ofițeri specializați în infracțiuni economice au fost detașați pe litoral”. Această concentrare de forțe sugerează că atmosfera relaxată de la sfârșitul anilor 1960, pe care Marioara V. o aprecia atât de mult pe litoralul românesc, era pe cale să facă loc unei ambianțe mai degrabă tensionate și caracterizate prin suspiciune.