Interviu cu Răzvan Lăzărescu

Răzvan Lăzărescu este un arhitect român stabilit în Franţa după anul 1990. Fiul reputatului arh. Cezar Lăzărescu şi al arh. Ileana Lăzărescu. Nepotul dr. Horia Slobozeanu. Arh. Cezar Lăzărescu, profesor universitar, rector al Institutului de arhitectură „Ion Mincu”, cel care şi-a pus semnătura pe numeroase edificii importante ale României. Răzvan este căsătorit cu arh. Carmen Lăzărescu, artist plastic. Discuţia s-a purtat în special în jurul operei lăsate de arh. Cezar Lăzărescu, dar şi despre reverberaţiile asupra personalităţii fiului său, Răzvan.

Domnule arhitect Răzvan Lăzărescu, stăm de vorbă, iată, în cochetul dv. apartament din centrul Parisului, despre arhitectura românească. Mai întâi, ce vă amintiţi din anii tinereţii dv. bucureştene?
Sunt născut în 1954, la Bucureşti, din doi părinţi arhitecţi, care aveau în jurul lor numai arhitecţi. Arhitectura era un fel de aer, nu numai ca necesitate, dar şi ca abundenţă. Ca viaţă şi ca abundenţă. Nu ştiu, dacă m-aş fi născut din părinţi medici, dacă aş fi făcut tot arhitectura. De la început, pentru mine a face arhitectura era o certitudine, era un drum, în care, la capătul facultăţii, găseşti porţi deschise: design, mobilier, scenografie, arhitectură, urbanism. A fost o viaţă minunată. Veneam de mic să-l văd pe tata participând la toate carnavalurile, sărbătorile sau ceaiurile studenţeşti, cu grupurile lui de studenţi, astfel că, în momentul în care am intrat în facultate, eram destul de familiarizat cu tot ce se întâmpla prin prejur. În anii aceia, Facultatea de Arhitectură reprezenta un fel de insulă, nu contra comunismului, dar în afara acestuia. Se implica doar când trebuia să faci cu bani puţini nişte construcţii care să fie cât mai bune pentru cei care vor locui în ele. Realitatea economică te lovea ulterior, şi câteodată obligaţiile politice, dar mai puţin în timpul facultăţii.
Ce amintiri îi purtaţi tatălui dv., arh.Cezar Lăzărescu, cel care şi-a pus decisiv amprenta pe construcţia litoralului românesc?
În familie, pe tata îl pot descrie pe anumite perioade. Până am intrat la liceu, mai ales că era perioada construcţiei litoralului, tata era tot timpul plecat. Venea rareori acasă, iar eu am fost crescut de bunica până când am intrat la liceu. L-am avut de model, dar ca tată mai puţin. Or, pentru un copil de 10 ani faptul că cineva face case, construcţii, foarte bine sau foarte prost, este ceva vag. Admiraţia celorlalţi, preţuirea, faptul că se vorbea despre tata era cu certitudine o plăcere pentru mine, dar am devenit nu chiar tată şi fiu, ci prieteni puţin mai târziu, când am intrat în liceu şi a murit bunica. De atunci l-am descoperit ca persoană şi relaţiile au fost, până la sfârşitul vieţii lui, de prietenie, mai degrabă, decât de tată-fiu. Regret şi astăzi că nu am fost destul de matur ca să înţeleg spre sfârşitul vieţii lui toate necazurile, problemele şi tot ce-l frământa, ca să-i uşurez cât de cât ultimele momente.
Tata mă ducea aproape peste tot. În afară de litoral, perioadă în care eram foarte mic ca să înţeleg ceva, deşi era ceva spectaculos să vezi cum se ridică nişte monştri de beton. Sezonul îl făceam la Eforie, pentru că o parte din hotelurile proiectate de tata erau în această staţiune.
Primele mele amintiri de la mare au fost cele de la Eforie Nord, nu de la Mamaia. Mamaia era mai furtunoasă şi cu un şantier larg. După aceea, am fost la casele speciale de la Lac 1 și Lac 2, unde şi construcţia, şi materialele care s-au pus în operă aveau o sclipire deosebită şi te impresionau mult mai mult decât un şantier obişnuit. Erau, totuşi, nişte case care ajunseseră la o performanţă tehnologică egală cu ce se întâmpla în vest şi cu o decoraţie românească: pereţi de mozaic, de marmură, cu elemente populare româneşti, de o frumuseţe rară, cu o sclipire şi o punere în scenă deosebite. Pentru un copil de 10-12 ani este absolut emoţionant. Poate că toate acestea sunt motivele care te atrag spre arhitectură.
Tata era, într-un sens, un copil mare, în altul, foarte matur. Din cauza problemelor familiare, în timpul războiului, maturitatea lui a venit foarte repede şi obligaţia de a face bani, de a susţine familia, de a face o carieră. Convingerea că arhitectura este ceea ce îşi doreşte şi ceea ce îi place a apărut în mod spontan. Nu am avut atâţia arhitecţi în familie şi a ştiut ce vrea de la început, a mers pe drumul acesta din punct de vedere arhitectural, mai puţin social şi mai puţin politic. A fost întotdeauna convins de arhitectură şi de sensul vieţii lui numai în acest domeniu. Din nefericire, la un anumit nivel, treaba devenea mai mult o luptă politică decât o creaţie de arhitectură, şi de acolo viaţa nu a mai avut sens.
Avea 33 de ani când a început construcţia litoralului. Care au fost primele şantiere?
La început au fost nişte construcţii pentru organizări de şantiere, pentru şantierul canalului la Năvodari, pentru primul Canal Dunăre-Marea Neagră. Primele lucrări au fost acolo. Cu această ocazie a intrat în legătură cu responsabilii politici şi administratorii din zona litoralului, la Constanţa, care la un moment dat au solicitat echipei să facă nişte construcţii la Eforie, pentru o solicitare a sindicatelor ce devenise din ce în ce mai presantă. Primele construcţii au fost cele două tabere de copii din Eforie Nord şi Sud şi stabilimentul de băi de pe lacul Techirghiol, lângă Eforie Sud, construcţii care foloseau foarte mult calcarul cochilifer de Techirghiol şi care se armonizau într-o arhitectură locală, pentru că materialele de construcţii erau atât de prezente încât aduceau totul la un numitor comun. Se puteau folosi într-un singur stil.
Cum caracterizaţi astăzi aceste lucrări de pionierat?
Cele două corpuri de tabără, Cravata Roşie şi Luminiţa, de la Eforie, aveau o puritate de arhitectură, care începea într-un fel sau în altul să tindă spre ceea ce s-a întâmplat mai târziu, nicidecum spre arhitectura realismului socialist. Imediat după ce s-au terminat aceste construcţii, tata a fost solicitat de sindicate să proiecteze hoteluri în Eforie, în continuarea Bellonei, prin refacerea falezei care avea câteva vile şi care trebuiau să fie făcute ieftin şi foarte repede, până în vara următoare. S-au făcut încadrându-se în buget, dar nu au plăcut unora şi tata a fost chemat de Gheorghiu-Dej.
Cine ajungea acolo, în asemenea cazuri, nu pleca decât cu un verdict: puşcărie, descalificare profesională, o pedeapsă în orice caz.
La întâlnirea cu Dej, acesta i-a spus tatei: am crezut că eşti un pic mai în vârstă. Ai încălcat toate normele şi legile pentru construcţie, dar ceea ce ai făcut dumneata îmi place, este exact ceea ce avem nevoie, este la timp făcută şi în banii alocaţi, aşa încât o să continui. Ceea ce a fost uimitor şi continuă să mă uimească este că toate construcţiile din acea perioadă, începând cu Eforie până la sfârşitul Mamaiei, semănau suficient de mult cu ceea ce se făcea în Occident, deşi tehnologia noastră era mult mai slabă. Adică, eforturile nu numai de a concepe construcţiile, cât şi toate detaliile, dar şi eforturile celor care au muncit să le realizeze au fost absolut deosebite. Şi restaurantul Perla, de la Eforie, rămâne de o puritate când multe alte lucruri din perioada aceea au devenit desuete pentru că s-au pierdut în timp.
Sunt şi influenţe vizibile din alte stiluri?
Sigur. Toată arhitectura de la Eforie, Mangalia şi Mamaia avea influenţe din Vest, foarte clare şi puternice. Aceasta nu este o invenţie, nu este o arhitectură de avangardă. Este numai realizarea unor construcţii într-un anumit spirit şi bucuria de a le realiza vine şi din putinţa să le ai la preţul la care puteai să le primeşti.
Relaţia lui Cezar Lăzărescu cu Gheorghiu-Dej a fost deci de bun augur pentru litoral, care trebuia construit repede, unitar şi foarte ieftin.
A fost o relaţie foarte familială. Eu eram mult prea mic, însă. L-am cunoscut pe Dej în 8-9 ocazii, în duminicile în care mergeam la masă cu nepoţii lui. De menţionat că duminica mânca numai cu nepoţii lui. Am fost invitaţi în ianuarie 1965 la Revelion. Aveam 11 ani. Probabil că aşa au evoluat lucrurile. Nimeni nu ştia că se va termina aşa de repede. Deci, în perioada aceea, l-am cunoscut cât poate acest lucru un copil de 11 ani.
Dar v-aţi completat informaţiile pe parcurs şi deci aţi putea vorbi despre Dej şi într-o altă abordare decât cea a istoricilor.
A ajuns în postul în care a ajuns fără ca dorinţa lui de bază să fie lupta politică. Nu avea nicio veleitate de om politic. Era o persoană relativ fără studii, fără nimic, doar cu un bun-simţ extraordinar, un bunic ca din basme, din câte l-am cunoscut, pentru că perioada a fost dezastruoasă. Ce ştiu este că politica lui Dej era de a înlocui oamenii pro-sovietici din guvern cu români, cu oamenii care să nu aibă nimic cu Rusia, poate doar o legătură decentă. Perioada asta a fost marcată de multe sfidări, precum redeschiderea Uzinei Steagul Roşu, a Fabricii de camioane de la Braşov… Dej nu a murit de moarte naturală şi tot ce s-a întâmplat după a fost o cascadă care, după douăzeci şi ceva de ani de chinuri, a dus la perioada de astăzi. Ceauşescu a venit pentru că Dej a murit şi pentru că Dej nu a fost un om politic. Dacă ar fi fost un om politic, Ceauşescu nu ar fi ajuns preşedinte. În sensul că Dej nu se aştepta să moară. El hotărâse să-i urmeze la conducere Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica. Apostol, de fapt, a dat un interviu imediat după Revoluţia din 1989 în care a povestit toată treaba asta, tocmai pentru că ştia că Ceauşescu fusese responsabil cu politica tineretului, armatei şi a securităţii. Deci, pe aceste trei forţe Ceauşescu le avusese în mână. Maurer a fost acela care a trecut puterea în mâna lui Ceauşescu. Inabilitatea lui Dej a fost de a-l fi lăsat pe Ceauşescu să fie atât de puternic, pentru că-l cunoştea cât este de ambiţios, că este un pericol. Linia pe care voia să meargă Gh. Gheorghiu-Dej nu semăna în niciun fel cu ceea ce Ceauşescu făcea şi a făcut apoi. Pe de altă parte, poziţia lui Ceauşescu a continuat la început moştenirea de la Dej, de fapt, el, în 1968, n-a făcut decât să afirme ceea ce era şi şi-a atras o admiraţie din partea Vestului, care şi zice că jumătate nu era a lui, ci a lui Dej.
Relaţiile tatălui meu cu Dej au fost foarte amicale. Îl primea pe tata dimineaţa, în pijama, ca să discute la un ceai sau la o cafea ce lucruri trebuiau făcute etc. Tata nu a avut nicio funcţie politică, el a devenit membru de partid foarte târziu, deşi lucra pentru partid tot timpul. Asta şi pentru că Dej a spus: „Lăsaţi-l în pace cu partea asta, o să o facem mai târziu, anume să-şi vadă de treabă, apoi va sta la şedinţe”. Lui Dej, pe de altă parte, i-a plăcut tot ce a realizat tata. Era impresionant şi, în general, îi conveneau perfect lui Dej. Pentru că am vorbit de Mamaia, nu ştiu dacă aţi avut ocazia, eu am avut-o o singură dată şi asta o regret foarte mult că nu s-a repetat, să vizitaţi o vilă care este pe malul lacului, în dreptul barului Melody, care este din beton şi cărămidă, cu un spaţiu enorm. Era una din vilele speciale ale lui Dej. Era o casă cu o arhitectură într-adevăr futuristă, nu prin tehnologie, ci prin spaţiile deschise, printr-o îmbinare între verdeaţa ce cobora pe o cărămidă aparentă cu beton aparent, cu nişte planşe de lemn. Era o casă de o frumuseţe aparte. Aceasta mi s-a părut cea mai realizată. Despre această vilă, marea majoritate a oamenilor nici nu ştiu că există.
Pe vremea lui Dej, construcţiile erau făcute mai puţin plecând de la principiul economiei. Şi cum nimeni nu şi-a imaginat că Ceauşescu o să urmeze, tata a refuzat să-i facă vila în perioada când acesta era ministru, mai ales din cauza soţiei sale, Elena. Era recunoscută ca fiind o persoană foarte dificilă cu arhitecţii.
Cum a fost momentul schimbării conducerii ţării pentru arh. Cezar Lăzărescu?
În momentul când Dej a murit, tata era în Corsica. A venit în ţară, iar aici a aflat că trebuie să intre într-o comisie pentru că „aţi cheltuit banii poporului pe case luxoase în loc să le faceţi pentru oamenii muncii”. Perioada a durat un an şi mai bine, timp în care nu a avut de lucru, până când s-a făcut un concurs pentru Aeroportul Bucureşti. De fapt, prima schiţă a aeroportului prezentată lui Ceauşescu relua hangarele militare de la Otopeni, făcându-le un pic de tencuială şi prezentându-le ca aeroport internaţional, ceea ce l-a enervat foarte tare pe Caeuşescu. Urma să vină la Bucureşti Nixon, preşedintele SUA. În această situaţie, Ceauşescu a decis să se facă un concurs între arhitecţi şi să fie aleasă varianta cea mai bună. Ceauşescu, văzând lista a spus: NU! Chemaţi-l şi pe Cezar Lăzărescu. Fiecare a făcut două variante. A fost aleasă cea de-a doua schiţă a tatii, pe care o avem în parte astăzi în clădirea aeroportului. De atunci au început lucrările. Apoi, tata a ajuns printr-un concurs de circumstanţe rectorul Institutului de Arhitectură Bucureşti.
Cum puteţi caracteriza relaţiile arh. Cezar Lăzărescu cu noua conducere de partid?
Au fost întotdeauna între recunoaşterea părţii profesionale şi neplăcerea faptului că nu se lăsa strivit. În multe cazuri - şi până la cutremur - conlucrarea a fost relativ fructuoasă. Modul în care a evoluat dorinţa lui Ceauşescu de a scoate Bucureştiul ca un fel de minune a lumii nu era atât de evident înainte de cutremur, cât a fost după. Începând cu anii 1977-1979, deciziile se transmiteau prin colaboratori, nu direct. În sensul că, la orice vizită pe şantier, Ceauşescu era înconjurat de consilieri şi de şefi de cabinet care veneau apoi şi spuneau ce trebuie făcut. Or, lipsa oricărei discuţii clare a făcut să nu se ştie bine cui aparţine decizia sau între ce şi ce s-a ales.
Cezar Lăzărescu era, la acel moment, rectorul singurei facultăţi de profil din România, preşedintele Uniunii Arhitecţilor, terminase Sala sporturilor din Bucureşti. Ce a urmat?
Au început apoi planurile de sistematizare a oraşelor-capitală de judeţ: construirea unor sedii judeţene de partid cu o arhitectură cât se poate mai reprezentativă a puterii. Multe oraşe aveau nevoie de planuri de sistematizare. Relaţia a început să devină din ce în ce mai încrâncenată imediat după cutremurul din 1977. S-a considerat că sediul Comitetului Central a fost foarte tare atins şi că ar trebui un sediu nou pentru partid, care să regrupeze şi tineretul, şi consiliul de stat, şi sindicatele. Atunci, tata a fost solicitat să facă un program de construcţie în acest sens. Ceea ce au făcut reputaţii arhitecţi nu a plăcut. Ceauşescu le-a spus atunci că nu sunt capabili şi a încredinţat lucrarea echipei de tineri condusă de Anca Petrescu. Celorlalţi li s-au dat diferite alte obiective. Tata a primit să proiecteze Teatrul Naţional, ca pedeapsă. Aşa a reuşit să scape de Casa Poporului. De acolo, relaţiile s-au terminat, în sensul că toate vizitele lui Ceauşescu pe şantierul teatrului au fost făcute în absenţa tatii. Atunci începusem să lucrez şi eu şi am participat la lucrările de la teatru, la partea de expoziţie de sus. Multe din detalii noi le-am desenat după machetele pe care Ceauşescu le-a cerut. Apoi a apărut Biblioteca Naţională, un proiect mort de la bun început, cred eu, pentru că şi celelalte muzee ale Partidului au rămas o ruină, au rămas pentru că Ceauşescu, de fapt, nu voia construcţia ca atare, el voia doar faţade impunătoare. Nu existau drumuri, nu existau reţele subterane, nu exista nimic. Era deja o paranoia foarte largă. Tata a fost încet-încet terminat. A făcut patru accidente cerebrale, între ele nu a făcut absolut nimic ca să nu îl aibă şi pe următorul, a făcut în aşa fel încât ultimul să fie destul de important ca să nu rămână cu Ceauşescu. Nu aş spune sinucidere, ci mai de grabă un fel de lehamite, că, decât să rămâi paralizat, oricine preferă să moară.
Tata era un luptător. Nu cred că acțiunile lui au fost de disident politic. El a fost un profesionist, convins de ceea ce face, convins că trebuie să facă bine în cadrul conlucrării lui cu politicul, dar nu cred că a făcut gesturi care să fie numai demonstrativ politice. Au fost gesturile profesionistului care știa că are o mare responsabilitate. De multe ori s-a discutat despre o lipsă de poziție împotriva unor abuzuri, mai ales când a început dărâmarea bisericilor și tata era încă președinte al Uniunii Arhitecților din România. Au fost destul de mulți cei care au considerat că trebuie să ia o poziție. Acum, pentru mine, în meseria în care cunosc sau am cunoscut lumea politică, varianta era între a spune „nu sunt de acord” și a doua zi era altul în locul tău, care era de acord, sau a spune „poate ne mai gândim încă o zi” înainte de a demola biserica asta. O frânare era mai valoroasă decât o demisie. Ader total la acest principiu. Nu cred că, dacă faci ceva ce imediat te scoate din joc, îți asumi o răspundere.
Ce relaţii aţi avut cu tatăl dv. când aţi lucrat împreună pe şantier?
A fost foarte complex, în sensul că aici revenim la întrebarea cum este să fii fiul lui. În timpul facultății, am avut multe note foarte bune, care nu erau neapărat meritul meu, sau de multe ori deloc, și foarte multe note foarte proaste, care la fel nu erau meritul meu, pentru că de multe ori profesorul voia să-i arate tatii ceva. Ceea ce a făcut ca, pe tot timpul facultății, eu, personal, să nu știu dacă am vreo valoare sau nu. Din această situație am ieșit făcând genți din piele. Făceam din ce în ce mai elaborate genți cusute de mână. O geantă făcea cât un salariu și jumătate de arhitect. Așa mi-am ridicat moralul. Aveam impresia că, oricine îmi spune ceva, îmi spune pentru tata. Eu nu-mi găseam loc. Tata era adevărata locomotivă, dar acesta era spiritul lui. Eu am moștenit multe de la mama. Nu eram încătușat, totuși.
Cum s-au desfăşurat lucrurile la Biblioteca Naţională?

Tata a murit în noiembrie 1986. Lucra cu trei tineri: Dan Ilie, Cocheci și Dan Postelnicu. Făceam în interior, în spiritul discutat cu tata, iar în exterior în funcție de vizitele lui Ceaușescu ori ale consilierilor săi. Dan Postelnicu era mai în vârstă ca noi, era un fel de șef al echipei, și Rodica Luca. Casa era făcută din două părți, biblioteca și partea din spate, unde se ridicau cancelariile lingvistice și alte instalații în legătură cu biblioteca. Am simțit golul dispariției tatii mai ales pentru lipsa de decizie. În sensul că proiectul era făcut, dar după dispariția celui care era șeful echipei... nici unul nu este justificat să-i ia locul.
Ca în Meșterul Manole. A fost nevoie de un sacrificiu pentru a putea continua.
Cred că biblioteca era puțin moartă de înainte. Era o construcție care nu reprezenta interesul meschin al nimănui. Era o construcție ca și cea din Franța, erau construcții de paradă, dar conducerea bibliotecii nu avea forța financiară de a interveni pentru a-și putea obține construcția. Construcția trăia pentru că făcea parte din decor.
Decizia de a rămâne la Paris?
Decizia am luat-o înainte de a veni la Paris. În sensul că am fost în vacanță, apoi în stagii în Franța de șapte ori înainte. Stagii de construcții foarte plăcute, cu mici proiecte, pentru că nu veneau în stagii arhitecții, ci desenatorii. Eram în anul IV, apoi V de facultate. Am învățat tehnologiile lor și a fost foarte folositor pentru mine. În momentul în care au fost alegerile și au venit minerii la Bucureşti, mi s-a părut mai profund să mai stau un an în Franța și să vedem ce se va mai întâmpla în ţară. Cred că decizia de a rămâne la Paris a venit după. Soluția de a rămâne un an a fost o soluție de ceață.
După ce s-a ridicat ceața?
Integrarea mea a fost foarte amplă. Am avut mult de lucru. Problema era să găsești de lucru ce-ți convine și să existe o politică pentru familie. Tot ce am lucrat a fost fără niciun fel de referință la altceva decât la ce știu să fac eu. Asta mi-a convenit perfect, în sensul că proiecțiile mele nu sunt de construcții așa de importante ca ale tatii. Domeniul care m-a atras a fost cel de interior sau de detaliu, nu cel de construcții grandioase. Așa am putut să fac ceva fără alte referințe la altcineva.
Concret, acum ce faceți la Paris?
Am o activitate care acoperă de la mobile, la lămpi până la construcții, mai rar construcții, de cele mai multe ori apartamente sau magazine ori birouri care acoperă foarte mult execuția în paralel cu proiectul. Punctul meu de vedere despre profesiunea mea: mai mult spre un artizanat decât spre un artist. Ce mi-am găsit ca bucurie este contactul cu clientul, care este mult mai personal decât în cadrul unor clienți instituționalizați. Decorările interioare fac viața mai interesantă.
Tata, de unde este, este mulțumit?
Pentru foarte multe lucruri făcute de mine, DA! De fapt, cred că pentru ceea ce nu ar fi mulțumit, a spus-o bunica mea înainte de a fi constatat-o tata, este că ambiția lui și ambiția mea nu erau la fel. Sunt convins că în ceea ce am făcut este mulțumit, însă poate amploarea a ceea ce am făcut nu-l mulțumește. Cred că acum aș putea să-i spun că dorința mea este asta. Cred că prioritățile în viața noastră nu au fost aceleași. El a știut și a avut și norocul să aibă o perioadă care să-l ajute, să aibă o profesie care l-a mâncat 110% și să aibă și familia alături. Astăzi, ca să poți să ai o profesie, 90% trebuie să renunți la familie, or, pentru mine familia a fost înaintea profesiei. Rolul meu, nu e de frustrat, ci de a ieși din acest jar.
Și mama?
Mama a făcut școala la maici, avea un stil foarte dedicat. Era exact invers. Făcea niște desene foarte frumoase și avea o bucurie de a crea obiecte decorative. Nu avea niciun fel de interes de a crea case și atunci au lucrat foarte bine la unele proiecte, la aeroport, la vile și pe litoral, mama intervenind punctual pentru niște zone de decorații. În rest, a lucrat la ISCAS, apoi la primărie. A început o lucrare enormă despre arhitectura Bucureștiului, cu sute și sute de poze, care a dispărut în ceață și care nu s-a finalizat pentru că a fost întotdeauna în umbra tatii. Pe de altă parte, ceea ce a făcut i-a dat momentele ei de glorie, dar au fost foarte scurte față de tot restul. Și încet-încet a început să crească prin tata. Când tata a dispărut, nu mai avea sensul vieții. A trăit 10 ani în bătaia vântului și cu o durere sufletească de neimaginat, care a împiedicat-o să trăiască natural și să aibă orice inițiative.
A lăsat Cezar Lăzărescu un stil în construcţiile României?
Nu cred că putem să spunem stilul Lăzărescu încercând să tragem o linie convențională între construcțiile pe care le-a făcut și să găsești elemente care marchează un anume stil. Nici nu cred că era calitatea principală a tatii, nici nu cred că comanda la care a răspuns ar fi putut să ducă la așa ceva. Sincer vorbind, pentru mine, arhitecții eminenți sunt niște sculptori de spații, un domeniu superior celor ce s-au realizat în România în perioada aceea. Ceea ce se făcea în România, implicit, era făcut pentru cei care le foloseau. Nu neapărat ca estetică, ci ca funcționalitate, preț rezonabil etc. Și nu era aceeași arhitectură. Pe de altă parte, tot ce s-a realizat după război a fost totuși o arhitectură de influență, nu o arhitectură de deschizători de drumuri pentru că nici poziția României, nici finanțele, nimic, nu puteau să pretindă niște inovații nemaivăzute. Ce mi s-a părut esențial este că, pornind pe o anumită familie de arhitectură sau estetică, realizările au fost foarte decente, bine făcute, terminate în cadrul lumii pe care o cunoșteau, în spiritul ăsta au fost niște lucrări închegate și cred că prima calitate a tatii era să conducă lucrurile până la sfârșit și să aibă rezultatul valabil. Vilele sunt, după părerea mea, realizări artistice foarte importante, dar pe care nu le vede nimeni. Sunt câteva vile la Snagov. Era o vilă a lui Dej la Snagov care arată foarte aproape de mănăstirile bucovinene, albă, cu un acoperiș de șiță. Era vila 23, cu 23 de camere în beton și lemn, foarte frumoase, pe malul lacului. Au fost multe construcții. Ce aș vrea neapărat să rămână este că tata a făcut o arhitectură cu o echipă și echipa lui avea foarte multe valențe și foarte multe puncte estetice, rezultatul depinzând de talentul celor din echipă. Nu cred că există construcție pe care să o pot socoti numai a lui. Pot, în schimb, să consider că a știut să colaboreze foarte bine și să ia de la ceilalți elementele care să ducă la lucruri valoroase. Dinu Gheorghiu, Anca Borgovan, Gabi Cristea au fost cei cu care am stat cel mai mult de vorbă. Dinu Gheorghiu a plecat în Grecia de foarte mult timp, Anca Borgovan a fost în America, acum a revenit în România, Gabi Cristea a murit. Pe lângă aceștia, din aceeași generație, au fost Belea, Puiu Săvescu. Au fost multe persoane care au venit și au plecat, iar Dinu Gheorghiu avea un talent deosebit.
Despre hotel Europa din Eforie Nord ştiți ceva?
Știu că l-a proiectat tata împreună cu Dinu Gheorghiu. Din câte îmi amintesc au fost primele construcții despre care am vorbit între Eforie Nord și Eforie Sud. Nu cred că l-au marcat așa de mult. A fost o construcție foarte plăcută, care putea să fie oriunde, nu mai făcea parte din gândirea litoralului, dar cred că aceeași construcție ar fi putut să o facă la Pitești, Eforie sau oriunde. Nici Mamaia nu reprezintă o construcție, ci o sumă de construcții. Faleza la Eforie, de exemplu, are o construcție, Vasile Roaită II, urmează Bellona, apoi vine o axă perpendiculară.
Tata era mai atras de Eforie decât de Mangalia. Dar Ceaușescu a preferat Neptunul Eforiei. Aurora este făcută de Dinu Gheorghiu. Este un complex hotelier în formă de Omega, cu o piațetă pusă lângă mare. Olimp, Jupiter au fost făcute apoi. Pe toată perioada după ce s-a terminat Mamaia, noi mergeam în vacanță la Mamaia Sat și probabil că tata a cunoscut Mamaia Sat în timp ce făcea șantierul, și din acest punct de vedere a fost o evoluție destul de specială. De fapt, 2 Mai și cu Mamaia Sat au fost zonele de libertate, nonconformismul pe care ți-l puteai permite. La Mamaia Sat, care era pe un deal, prima dată când am ajuns la Hanul Piraților, am văzut o ruină, înăuntru era o masă de tablă pe care-ți vindea o răcoritoare. După care a devenit Hanul Piraților care era un Disney Land în miniatură. Urcam de la plajă pe o distanță destul de lungă, peste calea ferată. Pe stradă erau cișmele cu țeavă, prinse într-o bucată de beton. Și te așezai sub țeavă și-ți făceai dușul. Nu erau dușuri pe atunci. Într-adevăr, singurele momente de libertate și de fericire erau vacanțele la Mamaia și la 2 Mai. Libertatea este un sentiment. Când ai griji, ea nu mai apare.
Ce fel de casă și-a construit Cezar Lăzărescu pentru familia lui?
O casă obținută. Era a bunicului meu. El a fost muncitor tipograf, apoi a devenit acționar la SOCEC. A fost unul dintre directorii tehnici ai tipografiei până la la 92 de ani, când a fost strivit de o mașină de nemți beți care a urcat pe trotuar, lovindu-l fatal. El mergea zilnic la lucru. Era ca un fier. Străbunica era tot ca un fier. Aveau o casă la București, pe care au reamenajat-o, care era pe strada Izvor. Casa, imediat după război, a fost împărțită cu 4 familii. Noi aveam 2 camere în casă. Încet, tata a găsit soluții ca să le ofere alte locații. Prin 1967 a plecat ultima familie. Apoi, cât a fost rector la facultate, am avut seri când veneau la noi 2 grupe de studenți și prietenii, ajungând la 100 de persoane. Era minunat. Asta a fost bucuria casei lui pe care a lucrat-o greu, cu mâinile lui, făcând biblioteci, tot felul de lucruri. La cutremur, un colț a plecat un pic. Mi se părea că ţinea mai mult la casă decât la membrii familiei. Faptul că au venit demolările și ne vizau, s-a retras. Din fericire a știut să se retragă pentru că peste un an ne-au dat afară din casă. Rămăseseră 3 case, care de 4 ani de zile stăteau cu pături la ferestre. Camioanele grele treceau pe câmp. Cele trei case nu se vedeau de praf. Au fost 5 ani de calvar. În 1987 ne-au dat afară, am primit un apartament. Casa a mai rămas în picioare încă 6 luni. Sunt fericit că a murit înainte de a-și vedea munca distrusă. În perioada revoluției, am mai stat o lună și jumătate-două în țară, nu am auzit nimic rău de tata, chiar dacă era mort. El a știut să aibă relații decente cu toată lumea. Era un caracter înțelept și înțelegător. Avea o generozitate de copil. Era bucuros să-și împartă lucrurile cu semenii lui.
Ce amintiri legate de litoral mai puteţi transmite conaţionalilor dv.?
Bunicul, tatăl mamei mele, Horia Slobozeanu, era doctor pediatru și era colecționar de antichități. A avut un muzeu la Eforie Sud. Pentru că ținea mult la diferite pietre, care erau inscripții cu tot felul de înscrieri și ca să nu le fure nimeni, le-a zidit în zidul vecinului, în curtea muzeului. Îmi place litoralul pentru că îmi răscoleşte cele mai frumoase amintiri ale tinereţii mele legate de toţi cei dragi mie.¹

NOTĂ
1. Interviu publicat în Aurelia Lăpuşan, Mărturii la cald. 77 de interviuri, Editura Nextbook, Constanţa, 2013.