Litoral, un tărâm (com)promis

Nu încape niciun fel de îndoială că litoralul Mării Negre a rămas, în imaginarul colectiv, drept unul dintre cele mai luminoase capitole ale perioadei postbelice românești. În forma sa condensată, „litoralul”, reprezintă marele loc de manifestare a libertății creative, unde lumea estului socialist întâlnea inabordabilul Occident, prin arhitectură și artă și prin prezența turiștilor veniți aici¹. Cât de autentic poate fi văzut astăzi acest tărâm al reveriei, când din ce în ce mai mult se vorbește despre adevăratele evadări în libertatea vacanțelor de la mare, departe de tumultuoasa viață din stațiunile oficiale, la sud de Mangalia, în satele pescărești 2 Mai și Vama Veche². Dintr-o atare perspectivă, faimosul litoral românesc pare să fie o amăgire, un concept atrăgător împachetat în discursul public, dar, cu toate acestea, nimic altceva decât o modalitate de înregimentare a vacanței³, nimic altceva decât unul dintre marile proiecte socialiste, o „indu