Litoral, un tărâm (com)promis

Nu încape niciun fel de îndoială că litoralul Mării Negre a rămas, în imaginarul colectiv, drept unul dintre cele mai luminoase capitole ale perioadei postbelice românești. În forma sa condensată, „litoralul”, reprezintă marele loc de manifestare a libertății creative, unde lumea estului socialist întâlnea inabordabilul Occident, prin arhitectură și artă și prin prezența turiștilor veniți aici¹. Cât de autentic poate fi văzut astăzi acest tărâm al reveriei, când din ce în ce mai mult se vorbește despre adevăratele evadări în libertatea vacanțelor de la mare, departe de tumultuoasa viață din stațiunile oficiale, la sud de Mangalia, în satele pescărești 2 Mai și Vama Veche². Dintr-o atare perspectivă, faimosul litoral românesc pare să fie o amăgire, un concept atrăgător împachetat în discursul public, dar, cu toate acestea, nimic altceva decât o modalitate de înregimentare a vacanței³, nimic altceva decât unul dintre marile proiecte socialiste, o „industrie fără fum”, la fel de ineficientă și artificial umflată, ca orice altă industrie socialistă.

Textul își propune să ofere repere și să contureze posibile direcții de cercetare din această perspectivă, punând laolaltă: o schiță de portret a evoluției litoralului, coordonate ale intereselor turistice în raport cu litoralul și modul în care era promovată arhitectura litoralului în diverse publicații de popularizare.

Turism și viziuni despre sistematizarea teritoriului

Evoluția litoralului pare să fi fost una liniară, având un proiect clar și etape precise: de la dezvoltarea prin ansambluri joase, moderniste, într-o primă fază, în Eforii și Mangalia; la punctul culminant al modernismului postbelic, Mamaia anilor 1960, cu volumele dominante ale blocurilor de cazare, moment de start și model exemplar pentru urbanismul funcționalist românesc; cu ultimele sale faze de evoluție prin ocuparea intensivă a terenului cu clădiri dedicate turismului internațional, marcate de reîntoarcerea la referințe tradiționale și discursuri despre „specific”. Cu toate acestea, o privire mai îndeaproape arată un parcurs mai ezitant, cu negocieri și schimbări de direcție.

Primele schițe de sistematizare teritorială a zonei, întreprinse spre jumătate a anilor 1950 (ICSOR), propuneau caracteristici funcționale distincte pentru grupurile de stațiuni situate pe litoralul Mării Negre, având drept centru de greutate orașul Constanța⁴. Astfel, la nord de Constanța erau fixate stațiunile cu caracter pronunțat de recreere („odihnă și divertisment”) și frecventare sezonieră; în perioada interbelică, Mamaia se consacrase ca stațiune independentă, iar Tataia, Duduia, Trei Papuci și (plaja) Modernă erau doar plaje ale orașului Constanța. În partea sudică urma să se coaguleze grupul stațiunilor pentru „cură și tratament” cu o exploatare pe o perioadă mai îndelungată a anului. Acest al doilea grup era alcătuit din Techirghiol, Carmen Sylva (sub noul nume de Vasile Roaită), Eforie și Agigea. Primele trei erau stațiuni cu un țesut conturat în linii mari, având planuri de sistematizare sau regulamente schițate, fiind deja consacrate în perioada interbelică ca stațiuni maritime moderne, așa cum era cazul stațiunii Carmen Sylva, faimoasă pentru arhitectura sa modernă, dar și pentru proprietățile balneare. Agigea, mult mai puțin dezvoltată, venea să lărgească această rețea⁵. Pentru a crește randamentul turismului, proiectul de sistematizare a litoralului urmărea, pe de o parte, creșterea potențialului natural (a plajelor și a lacului Techirghiol) prin lucrări tehnice și de amenajare menite să îl amplifice și să îl consolideze. Astfel de acțiuni pregăteau litoralul pentru primirea în viitor a unui număr de aproximativ 200.000 de turiști sezonieri în stațiunile de recreere, deschizând drumul pentru turismul de masă. Prin permanentizarea activităților de tratament, stațiunile urmau a se transforma în mici orășele, cu o populație mult mai stabilă și pentru care se preconiza o evoluție demografică progresivă până în 1970: Agigea, cel mai mic, avea o creștere estimată de 3.000 de locuitori, iar Vasile Roaită (Carmen Sylva), cel mai mare, ar fi atins o populație de 20.000 de locuitori. Necesitatea asigurării spațiilor de cazare (pentru perioadele de vară sau pe tot parcursului anului) avea, în mod evident, drept consecință, ca necesitate prioritară, realizarea și dezvoltarea de lucrări edilitare, și apoi reorganizarea și extinderea țesutului (construcții noi, spații publice și zone verzi). Iar pentru ca ansamblul să poată funcționa ca unul teritorial se presupunea crearea unor rețele rutiere între localități.
Până la sfârșitul anilor 1950 erau realizate primele construcții de la Vasile Roaită (viitorul Eforie Nord) care au reprezentat debutul „eroic” al proiectului pentru litoral. Iar proiectul de sistematizare teritorială și distribuția funcțională în teritoriu s-a cizelat într-o oarecare măsură: se menținea ideea ca Mamaia să rămână în continuare o stațiune destinată divertismentului, propunându-se extinderea exploatării plajelor până la capul Midia; se păstra grupul stațiunilor balneare și de tratament, format însă din Vasile Roaită (Carmen Sylva), Eforie și Techirghiol, în timp ce Agigea și Costinești aveau ca destinație tabere și colonii de copii. Dacă stațiunile pentru odihnă (adulți / familii și tabere) erau prevăzute ca destinații sezoniere, se consolidase ideea că grupul stațiunilor pentru tratamente balneare trebuia să reprezinte o unitate administrativă unică, cu caracter permanent⁶. De altfel, tema extinderii sezonului balnear era o chestiune care se discuta deja din perioada interbelică, considerată drept o condiție obligatorie pentru o dezvoltare sănătoasă a stațiunii⁷.
Până destul de târziu, tema referitoare la atribuirea unor destinații funcționale specifice grupurilor de stațiuni a fost recurentă, fără ca de fapt să-și găsească o finalitate tranșantă, continuând să devină mai complexă, după diversificarea tipurilor de cazare; documente ulterioare reflectă lipsa unor concluzii în această privință, cerându-se „profilarea” specificului stațiunilor de pe litoral până la finalul anului 1970⁸.
Jumătatea anilor 1960⁹ a adus o nouă perspectivă în sistematizarea teritoriului, ajustată la strategiile dezvoltării turismului, extinzând interesul asupra întregii regiuni a Dobrogei, una cu un „potențial diferit și apreciabil, insuficient exploatat și valorificat”. Urmau a fi astfel cucerite noi suprafețe de teren, propuse pentru transformări majore. Principiile directoare ale acestei noi etape răspundeau în mod direct necesității de eficientizare a industriei turistice în teritoriu, transformând regiunea într-un produs turistic, cu o „personalitate specifică, care să distingă litoralul de regiuni turistice românești și străine, în scopul competitivității cu acestea”, cu o administrare coerentă (zonificare turistică, funcțiuni în teritoriu și centre coordonatoare clare) și cu eficiență economică (propunerea unei oferte diverse și, în același timp, creșterea ofertei cu caracter permanent)¹⁰.
Zonificarea întregii regiuni prevedea ca, în raport cu potențialul (natural) identificat al teritoriului, să fie create zone (compartimente) distincte: primul, destinat litoralului, între granițele cu URSS și Bulgaria; un al doilea, reprezentat de Delta Dunării; un al treilea în jurul „marilor lacuri” (Sinoe și Razelm); un al patrulea, în lungul cursului inferior al Dunării, între Călărași și Tulcea și ultimul reprezentat de „Câmpia și Podișul Dobrogei”. Dintre acestea, primele trei erau destinate dezvoltării turismului, iar litoralul reprezenta zona cu cel mai mare potențial, la rândul său divizată în patru unități (complexuri turistice distincte, având Constanța drept centru coordonator general), decupând de la sud către nord secțiuni ale litoralului: „coasta de sud” (aflată sub coordonarea principală a Mangaliei și secundară a Eforiei); „Mamaia”, între Constanța și lacul Sinoe (sub coordonarea Constanței); Chituc, între lacul Sinoe și Portița (cu un centru încă nedefinit) și Sfântul Gheorghe, între Gura Portiței și granița cu URSS (sub coordonarea orașului Sf. Gheorghe).
O atare dezvoltare a zonei turistice aducea cu sine necesitatea urbanizării specifice a teritoriului, prin creșterea numărului de localități cu caracter sezonier: de la cele 8 stațiuni existente, la jumătatea anilor 1960, numărul s-ar fi dublat în final. Deopotrivă numărul stațiunilor cu caracter permanent urma a crește prin localități prevăzute a se înființa sau a se urbaniza (având ca rădăcină vechi sate). Ca în cazul etapei anterioare, era propusă într-un viitor apropiat dezvoltarea intensivă a zonelor situate la sud de Constanța, care aveau deja elemente de infrastructură constituită¹¹; în timp ce, la nord de Constanța, urmau a se începe lucrări de pregătire: împăduriri, amenajarea malurilor, falezelor, extinderea rețelelor rutiere etc. Transformarea teritoriului prin urbanizare și construirea noilor structuri de cazare avea țintă anul 2000, când ar fi trebuit să fie atins un număr 280.000 de locuri de cazare pe întreg litoralul. Interesant este faptul că cele mai semnificative creșteri erau vizate pentru unele din viitoarele stațiuni aflate în poziții extreme. De la sud spre nord, această distribuție ar fi arătat astfel: Vama Veche (6.000), 2 Mai (16.000), Mangalia (2.700), Mangalia Nord (12.000), Comorova (6.300), Costinești (12.000), Tuzla (2.000), Eforie Sud (12.500), Eforie Nord (9.000), Agigea (4.500), Techirghiol (12.000), Mamaia (20.000), Midia (38.000), Corbu Sud (10.000), Corbu Nord (5.000), Chituc (53.000), Sfântu Gheorghe (44.000), Sulina (7.000), stațiunile din apropierea marilor lacuri ale Deltei (8.000).
Proaspăt finalizat, proiectul de sistematizare (DSAPC - Constanța) era supus evaluării de către diverse foruri cu rol de centralizare și coordonare (Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul Comerțului Interior, Oficiul Național de Turism), acestea arătându-și rezervele în privința posibilităților concrete de realizare. Proiectul, deși considerat ca având potențial, era însă insuficient de bine fondat și relativ vag, fără stabilirea clară a unor etape de intervenție pentru perioadele imediate¹². Una dintre temele recurente, exprimată încă din proiectele anilor 1950, rămăsese permanentizarea turismului prin transformarea și creșterea stațiunilor cu caracter de tratament, or, acest lucru era greu de realizat, chiar și în privința clădirilor proaspăt construite care se dovedeau a fi ineficiente termic (ziduri subțiri, ferestre simple) pentru perioadele reci. Ministerul Comerțului Interior și ONT cereau, pentru zona de tratament (Agigea, Eforie, Techirghiol, Mangalia Nord) construirea de clădiri strict dedicate tratamentului sau a unor construcții care să fie utilizate, într-o primă etapă, pentru cazare temporară, dar care să poată fi ușor transformate în „case sanatoriale”, astfel încât destinația de tratament a grupului respectiv de stațiuni să rămână o miză pentru o perioadă îndelungată.
Stațiunile noi, vizate a se dezvolta în perioada imediată și care ar fi acoperit un număr important de locuri de cazare, ar fi ocupat zonele aflate la nord de Mangalia și Mamaia. Pentru fiecare dintre acestea era estimată o capacitate maximă de cazare însumând puțin peste 10.000 de locuri, deci de dimensiunile celebrului proiect deja realizat al Mamaiei. Concomitent dezbaterii proiectului de sistematizare, în 1965-1966, erau emise hotărâri ale Consiliului de Miniștri direct referitoare la începerea lucrărilor în zona situată la nord de Mangalia, deja menționată sub denumirea de Neptun și incluse în planul de investiții cincinale¹³. Acesteia i-au urmat construcția ansamblurilor de la Olimp, Saturn, Venus, Jupiter și, ulterior, Aurora. Mai mult decât atât, alegerea zonei de nord a Mangaliei pare să se fi datorat unor chestiuni economice, în sensul în care realizarea infrastructurii pentru epurarea apelor era mult mai ușor de realizat prin extinderea rețelelor existente în Mangalia și Eforie, în timp ce, pentru zona Midia, astfel de lucrări ar fi necesitat costuri mai mari, din cauza distanței considerabile la care se afla stația de epurare Constanța Nord. Lipsa unei documentări clare privitoare la posibilitatea de construire în zona Midia s-a păstrat până la finele anilor 1960, și faptul rezultă și din comentariile referitoare la concursul organizat pentru viitoarea stațiune Midia, pentru un ansamblu de 30.000 de locuri de cazare (toate aceste neclarități s-au încheiat cu construirea, începând cu jumătatea anilor 1970, a Combinatului Petrochimic Midia și anularea posibilităților de extindere cu o zonă de cazare)¹⁴.
Noutatea pe care o propunea schița de sistematizare - de extindere a zonei de litoral până la extremitatea nordică și crearea unor legături cu celelalte zone turistice ale Dobrogei - nu putea fi pusă în practică fără realizarea unor lucrări de infrastructură la nivel local sau teritorial (canalizare, reorganizare și extindere a rețelelor de circulație, feroviară sau rutieră etc.). Or, lipsa fondurilor centralizate pentru astfel de lucrări a făcut ca planurile de anvergură să fie parțial abandonate¹⁵.
Schița de sistematizare din 1966 propunea o viziune de amploare - în coordonate temporale, teritoriale, în volum de construcții - construită în relație cu măsuri pentru creșterea eficientizării turismului. Cu toate acestea prevederile schiței nu s-au concretizat întocmai, nici până în anul 2000 și nici foarte fidel obiectivelor primei etape. Din cauza priorității conferite litoralului, conform datelor statistice, în 1971 numărul total al locurilor de cazare de pe litoral ajunsese să depășească numărul tuturor locurilor de cazare din restul țării (mai mult de jumătate dintre acestea fiind realizate după 1966), ceea ce era considerat un dezechilibru, în raport cu potențialul foarte variat (natural și urban) care putea fi utilizat în dezvoltarea turismului românesc. La începutul anilor 1970 se hotăra diversificarea ofertei de turism, și schimbările de direcție astfel survenite au făcut ca, pentru o perioadă de timp, marile proiecte și investițiile pe litoral să stagneze, majoritatea fondurilor pentru turism fiind reorientate către zonele montane, iar litoralul scos de pe lista priorităților pentru turism¹⁶.
Următoarele momente circumscriu litoralul măsurilor centralizatoare care au marcat întreg teritoriul. O primă măsură, de organizare, a fost delimitarea zonelor funcțional-turistice ale localităților de pe litoralul Mării Negre (județele Constanța și Tulcea). Aceasta a fost aprobată prin Decretul Consiliului de Stat 102/1975, iar în urma acestora și în temeiul Legii 58/1974 (sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale), erau aprobate, prin Decretul Consiliului de Stat 50/1979, schițele de sistematizare ale localităților Cernavodă, Hârșova, Eforie, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Techirghiol, Basarabi, Băneasa, Cobadin, Negru Vodă, Mamaia și Costinești. În fapt, acest ultim moment a reprezentat propunerea unor transformări radicale față de țesutul anterior al acestor localități, cu intervenții asupra zonelor centrale, situate în afara limitelor funcțional-turistice.
Procesul intens de eroziune, semnalat la începutul anilor 1980, a consumat alte eforturi decât investirea în mari ansambluri de cazare și orientarea investițiilor în lucrări parțiale de protecție și înnisipare (Mangalia Nord, Eforie, Constanța, Mamaia), necesitând fonduri considerabile din cauza amplorii fenomenului de eroziune cauzat de extinderea porturilor Midia și Constanța (1981).

Fața mai puțin însorită: „industrie fără fum”, dar și fără tehnologie

În 1969 se publica în Arhitectura, în paginile de început, un scurt text intitulat „Creația arhitecturală și tehnologia hotelieră și turistică”¹⁷. Aceasta se întâmpla cu puțin timp înainte de a se revărsa în paginile revistei Arhitectura din 1971 (la finele încă unui cincinal) un nou val de file înțesate de fotografii și planuri care prezentau pe un ton destul de sigur multitudinea de clădiri realizate în noua etapă a litoralului. Textul lui Nicolae Pruncu, din 1969, este oarecum în contradicție cu ampla prezentare a litoralului din 1971 care copleșește, cel puțin prin amploarea imaginilor prezentate. N.P. își începea articolul printr-o punere în dezbatere a sintagmei „industrie hotelieră și turistică”, a cărei valabilitate voia să o demonstreze cu foarte mare seriozitate (și obiectivitate) pe parcursul textului, opunând-o ideii - foarte mult susținută de arhitecții autohtoni ai momentului, spunea el - că producția de arhitectură hotelieră și turistică nu este altceva decât pură creație estetică, lipsită de aportul unui specialist tehnolog (pregătit anume, deci, pentru înțelegerea modului de funcționare a acestor programe). Or, susținea autorul articolului, dacă într-o primă fază a construcțiilor de hoteluri, a „pionieratului eroic”, o atare ruptură putea fi acceptată, pentru a face din turism o „industrie” cu adevărat eficientă era necesară contribuția unor astfel de specialiști cu cunoștințe directe privitoare la exploatare clădirilor. Se poate face, de asemenea, o legătură - chiar dacă mai puțin directă - cu eșecurile înregistrate la finele anilor 1960 de România, în domeniul turismului internațional.
În gândirea politică a momentului, crearea unui public occidental pentru turismul din țările socialiste era înțeleasă drept „acțiune politică”, având ca miză declarată popularizarea regimului politic, „a realizărilor obținute pe linia construirii socialismului și comunismului” și contracararea „propagandei dușmănoase imperialiste la adresa lagărului socialist”. Iar construcția litoralului românesc era parte a acestui demers, și, din această perspectivă, nu a însemnat nimic mai mult decât fabricarea unei scenografii atente, bazate pe un decor atrăgător. Într-un referat compus de ONT în 1961, la una dintre întâlnirile „organizațiilor” turistice din țările socialiste, era subliniată, în limbajul formal atât de specific acestor documente, prinderea turismului în angrenajul general al economiei socialiste, astfel încât investițiilor în turism să le fie asociate „planuri de sistematizare bazate pe concepții arhitectonice de amenajări și care țin seama de principiile de construcție ale unor stațiuni de odihnă socialiste, având ca scop crearea unor condiții de confort optim care să permită realizarea unui concediu activ de tip socialist. Aceste construcții, prin caracterul lor organizat și planificat, prin conținutul lor, creează adevărate orașe socialiste de odihnă, care stau alături de celelalte mărețe realizări ale socialismului”¹⁸. Se presupune că imaginea idealizată a orașului socialist urma a fi vândută turiștilor străini prin intermediul stațiunilor nou-construite.
Deschiderea turismului către mediul internațional însemna, pe de altă parte, nu numai o modalitate de „educare” în privința marilor succese ale socialismului, dar, în același timp, făcea din turism o „fabrică de valută”, pentru care litoralul juca un rol extrem de important (începând cu 1961), cu toate acestea insuficient în comparație cu productivitatea altor state socialiste. O prezentare comparativă de la jumătatea anilor 1960 releva această stare de fapt: în 1964 România fusese vizitată (ONT) de 186.000 de turiști străini, în timp ce, în 1965, Bulgaria primise 1.000.000 de turiști străini (litoralul Bulgăresc începuse, de altfel, în mare forță încă din 1961, cu 10.000 de turiști), iar Iugoslavia depășea, în același an, un număr de 1.500.000 de turiști străini¹⁹. Turismul românesc pentru occident a rămas ineficient până la sfârșitul deceniului șapte.
Care erau cauzele?
În 1969 era făcută o anchetă (Direcția de studii și conjunctură a Institutului Național de Cercetare Dezvoltare în Turism) care încerca să identifice, prin chestionare, nemulțumirile turiștilor vestici referitoare la stațiunile de pe litoral (Mamaia, Eforiile, Neptun, Jupiter)²⁰. Majoritatea nemulțumirilor turiștilor străini se refereau, în principal, la serviciile specifice direct legate de hoteluri sau, în general, asociate stațiunilor, aceștia menționând în răspunsuri mâncarea proastă, insuficientă, servită rece, lipsa condițiilor igienice în camere și în toaletele publice, saltele incomode, paturi mici, pături subțiri, perne urât mirositoare. Totodată, lipsa standardelor pentru camerele de cazare era cu recurență amintită: alimentarea cu apă, canalizarea, curentul electric, dar și mobilierul neîntreținut, învechit, instalațiile necorespunzătoare (sanitare, electrice), lipsa izolației fonice și termice. Multe nemulțumiri a ridicau problema organizării funcționale a programului: încăperi mici pentru activități comune (în anumite cazuri, lipsa unor săli de mese asociate fiecărei unități de cazare) și chiar inexistența unor spații destinate unor activități de divertisment (săli de lectură, popice, tenis de masă, șah) sau necesare în condiții speciale (spații comune pentru vremea rece din extra sezon, camere și spații de joacă pentru copii). La acestea se adăugau: proasta amenajare și dotare a spațiilor publice, lipsite de toalete, cabine de schimb, spații comerciale. Uneori, criticile erau dure, deși, mai curând ca excepție, erau menționate și situații pozitive: „Mamaia este o minunată stațiune de vacanță, stricată însă de proasta organizare a hotelurilor și restaurantelor”. „Dv. faceți un turism de masă, ne considerați un grup de oi și nimeni nu se poate bucura de considerație ca individ.” „Hoteluri mai mici și mai liniștite, la fel și restaurante. Parkingul să nu mai fi organizat în fața camerelor de hotel. Să nu fie șantiere în spatele hotelului. Hotelurile să nu fie construite atât de aproape unul de altul. Aranjamentul camerelor să fie mai comod.”²¹
Situația pară să nu fi fost ameliorată prea curând: o notă dintr-un material conținând diverse informații privitoare la „activitatea turistică pe litoral” anunța faptul că turistul vest-german Wilbert Engel, cazat în vara anului 1972 la hotelul „Scoica” din Jupiter, nemulțumit fiind de hrana slabă și inconsistentă oferită pe parcursul sejurului, s-a adresat direct tovarășului Nicolae Ceaușescu. În scrisoarea lui spunea: „Laptele pentru copii, de pildă, a fost imposibil să poată fi băut. Pâinea era veche și uscată. Odată am găsit în farfuria mea un cartof, șase boabe de mazăre și o bucățică mică de carne. Ca desert pentru trei persoane am avut o piersică”; „S-a confirmat temeinicia reclamației”, menționa alături nota respectivă²². Cu toate că situația părea să nu fie aplicabilă tuturor restaurantelor, serviciile proaste nu erau în continuare doar cazuri izolate²³.
Prin prisma unei atari poziții a turiștilor străini la adresa șederii lor pe litoral, și în urma unor noi anchete și diverse analize (1971), Mamaia a rezultat a fi fost mai eficientă investiție, mai ales în comparație cu grupul de stațiuni nou-construite în nordul Mangaliei (Neptun, Jupiter, Venus, Saturn). Pe de altă parte, acestea se dovediseră mari consumatoare de fonduri, din cauza lucrărilor de realizare a plajelor artificiale; în plus, cu excepția stațiunii Neptun, care avea o poziție favorabilă, într-o zonă verde (ce poate fi pusă pe seama caracterului special al acesteia), toate stațiunile duceau lipsă de infrastructură corespunzătoare (iluminat public, canalizare), de amenajări ale spațiilor publice și de zone verzi, devenind, în acest fel, lipsite de interes pentru turismul internațional (unul dintre scopurile pentru care, de altfel, fuseseră și realizate). În plus, lipsa investițiilor în orice alt fel de servicii utile complementare turismului (comerț, agrement, activități etc.) făceau ca stațiunile acestea să nu fie deloc atrăgătoare. Astfel încât, de fapt, la foarte scurt timp de la începutul construcției litoralului (10-15 ani) era luată decizia de a orienta din nou fondurile în principal către stațiunile Mamaia și Eforie, considerate cele mai atractive pentru turismul internațional. Până în 1975 prioritățile în atribuirea investițiilor reluau țintele inițiale: menținerea competitivității Mamaiei ca stațiune pentru turismul internațional, permanentizarea sezonului pentru Eforie. Zona situată la nord de Mangalia, mai puțin profitabilă, era divizată în zonă balneară internațională (Mangalia și Saturn) și zonă dedicată turismului internațional (Neptun, Olimp, Venus, Jupiter). Ultimele în ordinea priorității investițiilor fiind Costinești, Techirghiol, Agigea și 2 Mai, destinate în principal turismului intern. Visul strălucitor al litoralului se încheia brusc, singurele investiții permise erau cele „de urgență”, din fondurile anuale, cu rezolvări și „soluții simple, ieftine” (dirijate de Ministerul Turismului). În principiu, între urgențe erau diversele tipuri de dotări ce lipseau cu desăvârșire, de la amenajări ale plajelor până la restaurante și alte amenajări de agrement²⁴.
În fapt, multe dintre observațiile turiștilor occidentali demonstrau nu numai incapacitatea unora dintre hoteluri de a fi transformate în ansambluri de cazare cu caracter permanent, ci și faptul că erau complet nepregătite pentru a putea fi adaptate la prelungirea perioadei de cazare în extra sezon. Se mai reflectă din multele răspunsuri ale oaspeților (în jur de 2.000 de chestionare completate) înțelegerea necesităților turismului doar prin prisma numărului de locuri de cazare, lipsa investiției în infrastructură și a prevederii (sau finanțării) unor amenajări complementare, lipsa unei coordonări uniforme atât a proiectării-construcției, cât și a gestionării hotelurilor, lipsa unei coordonări specializate care să țină seama de problematica specifică turismului. Toate acestea par să fi fost unele dintre motivele pentru care industria turismului era la fel de ineficientă precum întreaga industrie românească, transformând arhitectura într-un decor frumos, bun de fotografiat. În cuvintele unuia dintre turiștii germani, aceasta suna astfel: „Hotelurile și restaurantele să fie construite mai puțin costisitor din punct de vedere arhitectonic. Inutilă risipă a banului poporului”.

Arhitectul și Arhitectura vedetă

Despre valențele litoralului ca motor al creativității și teren de desfășurare a unei arhitecturi de calitate, despre notorietatea acestuia printre arhitecți, internă și chiar internațională, s-a scris mult. În perioadă și recent²⁵. Litoralul a rămas pentru arhitecții români un reper, prin faptul că a reprezentat constant o referință la mult râvnitul Occident, prin rolul de „avangardă” pe care l-a avut la începutul anilor 1960, prin legăturile „tăcute” sau mai „vocale” pe care le-a creat cu arhitectura modernismului interbelic și chiar prin vivacitatea și diversitatea pe care arhitectura stațiunilor noi o afișau odată cu ultimele mari investiții. Arhitecții au fost premiați și lăudați, constructorii și muncitorii la fel²⁶. Odată cu încheierea lucrărilor de la Mamaia de la începutul anilor ’60, Cezar Lăzărescu s-a consacrat ca arhitect principal al litoralului, primind, în 1962, Premiul de stat pentru o lucrare apreciată pentru „compoziție urbanistică, prin reale calități funcționale, tehnico-constructive și de economicitate. Lucrarea se mai afirmă prin calități artistice, forme și proporții, printr-un colorit viu și potrivit locului și destinației și este apreciată atât în țară, cât și în străinătate.”²⁷

Petru faptul că arhitectura litoralului a fost folosită drept carte de vizită pentru contactele internaționale, nu încape nicio îndoială: mai ales după construirea stațiunii privilegiate de la Neptun, multe dintre vizitele înalților oficiali în România începeau sau sfârșeau aici, Nicolae Ceaușescu primindu-și oaspeții aici, iar vizitele fiind consemnate prin comunicate în Buletinul Oficial; în 1967: ministrul afacerilor externe al Suediei, Torsten Nilsson; Willy Brandt, ministrul federal al afacerilor externe; președintele celei de-a XXI-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, A. R. Pazhwak; o delegație a Adunării Naționale Franceze, condusă de Achille Peretti, vicepreședinte al Adunării Naționale sau prim-ministrul Republicii Turcia, Suleyman Demirel, însoțit de doamna Demirel; o delegație a Adunării Naționale a Republicii Socialiste Cehoslovace, condusă de Helena Sefterova, vicepreședinte al Adunării Naționale… și vizitele pe litoral sau la Neptun s-au întins de-a lungul mai multor ani. Este o certitudine faptul că, de la acest nivel și până la publicațiile de popularizare, litoralul a reprezentat o cheie a propagandei turistice și nu numai. Dar, dacă pentru arhitecți (și în revistele de specialitate) calitățile arhitecturii erau ținta tuturor aprecierilor și vârful de lance al succesului litoralului, se ridică întrebarea despre modul în care a fost litoralul prezent prin arhitectura sa modernă în publicațiile de popularizare²⁸. Și este desigur cunoscut faptul că încă din perioada interbelică arhitectura realismului socialist era un subiect al multor publicații sovietice, fiind concepută anume ca putătoare de mesaj politic, mai ales în formele sale în care utiliza referințe simplificate, pe înțelesul maselor.
În 1961, apărea la Editura Meridiane, în limba franceză, în colecția Peisajele României, albumul, Le Litoral Roumain, cu o introducere de Mihai Beniuc. Făcând apel la istoria îndepărtată și la faima lui Ovidiu, exilat demult la periferia civilizației, autorul introducea în cuvinte frumoase peisajul atemporal al litoralului. Finalul textului se concentra însă asupra arhitecturii noi și înfrumusețării litoralului care devenise „o problemă de stat”. Talentații și competenții arhitecți erau creatori ai unor mari imobile solide, confortabile, în culori vii, soarele însuși devenea complice al fabricării noului decor, „jucîndu-se pe fațadele numeroaselor balcoane și salutând oamenii muncii veniți să se odihnească pe litoral”. Natura, lumina și culoarea sunt, în prezentarea acestui album, elementele cheie care completează noua arhitectură. Albumul, înțesat de fotografii spectaculoase, expune liniile noii arhitecturi fie printr-un contrast puternic și prezența umbrelor lungi ilustrate în fotografiile alb-negru, fie prin apelul la culorile vii (roșu, galben) în cazul fotografiilor color. Scurtele descrieri ale fotografiilor vor parcă să sublinieze evidentul imaginilor: „Beton și sticlă. Confort și frumusețe”, „în epoca socialismului, utilul nu poate fi separat de frumos”, „soare, claritate, culoare, transparență, fiți bineveniți pe litoral”, „un poem al scărilor: ritmul…”, „Se poate vorbi oare începînd de acum despre un stil al litoralului românesc?”.
Unele dintre ghidurile turistice apărute în perioadă (Demetru Popescu, Claudiu Giurcăneanu, Ștefan Stoenescu, Alexandru Pop, Dobrogea, Ed. Meridiane, 1964), păstrează o notă rezervată când vine vorba despre descrierea arhitecturii din noile stațiuni, fără poezie și metafore. Se rezumă numai la includerea unor capitole consistente, ilustrate, referitoare la stațiuni. Textele punctează foarte clar, dar exclusiv dintr-o perspectivă cantitativă, facilitățile: plaje, amenajări, număr de etaje și camere etc. Firește, niciun ghid nu uită de grija partidului.
Altele (***, Constanța. Litoral, Ed. Științifică, București, 1962) descriu foarte precis întreaga arhitectură, înregistrând cu atenție detalii despre evoluția intervențiilor, în texte curgătoare, ornate generos cu epitete și metafore, depășind scopul unui simplu ghid turistic și transformându-se în adevărate pledoarii pentru arhitectura modernă:
„Azi însă călătorul va întîlni noi construcții de 10-14 etaje care depășesc în grandoare aproape toate celelalte complexe de pe litoral. În vara anului 1961 au primit pentru prima dată oaspeți hotelurile cu patru etaje: Delta, Neptun, Pelican și Sulina, iar dintre cele cu 8-10 etaje au funcționat în condiții excelente Doina, Flora și Sirena. Inundat de lumină, complexul oferă un confort ultramodern, plăcut și odihnitor.” (…) „Plastica arhitecturală a blocurilor este realizată prin linii verticale care scot și mai mult în evidență înălțimile acestora” (…) „Spre marginea nordică a parcului, în imediata vecinătate, întîlnim o frumoasă clădire însorită, hotelul «Albatros», iar alături restaurantul «Albatros», construit în 1958, cu o somptuoasă terasă spre mare. (…) În construcția lui predomină betonul și sticla. (…) iar alături ne întîmpină un restaurant-braserie, al cărui acoperiș, pentru a mări diversitatea concepției arhitecturale este tratat în linii frînte” (…) „În apropiere s-a construit un adevărat palat, hotelul «Ialta». Plastica lui exterioară se impune mai ales prin ritmica arcadelor, a pilaștrilor și a coloanelor, care formează porticul monumental al fațadei principale.” (Despre Mamaia)
„Să ne oprim o pentru cîteva clipe la clădirile mai principale de pe faleză. În partea de nord terasa-restaurant «Vraja mării», mai departe, spre bulevardul Ovidiu, întîlnim un mare complex de construcții format din blocuri moderne. În stînga bulevardului se înșiră o salbă de vile frumos colorate, micuțe, care nu împiedică vizibilitatea spre largul mării.” (…) „La un colț pe bulevardul Tudor Vladimirescu se află «Restaurantul luminilor», care cuprinde terase suspendate și largi scări exterioare. Estetica lui arhitecturală este reflectată de ritmica zecilor de coloane pe care se sprijină terasele. Seara, lumina fluorescentă a complexului și minunatele sofite din pajiștile învecinate dau un cadru feeric acestor clădiri exponate ale celei mai avansate arhitecturi românești moderne. În apropiere de complex remarcăm o salbă de vile cu mici terase, plastica lor fiind subliniată de culori atrăgătoare.” (Despre Eforie Nord)
Constant, litoralul a fost portretizat în diversele publicații periodice, calitățile sale arhitecturale fiind descrise în forme mai exuberante sau mai tehnice, consolidând în acest fel statutul arhitecturii moderne: „Arhitectonica impresionantă a marilor construcții de pe litoral a devenit unul din elementele noului peisaj citadin din patria noastră” „De la gara nouă din Constanța pînă la hotel «Parc» te întîmpină o mulțime de clădiri înalte. Dacă s-ar face un concurs cu tema «Care este cea mai frumoasă clădire de pe litoral?» nimeni nu ar putea da un răspuns exact. În toate stațiunile întîlnești, la fiecare pas, clădiri de un farmec unic. (…) Restaurantele cele mai frumoase îi așteaptă pe oaspeții litoralului în fiecare seară.” (Dobrogea nouă, 4922, 5 iunie 1964)
Una dintre cele mai „reușite” publicații de promovare a litoralului, apărute în anii 1960, este albumul de fotografie Lumina și culoarea litoralului (1967), ale cărei fotografii au fost realizate²⁹ de Hedy Löffler, renumit fotograf al perioadei³⁰. De altfel, în alcătuirea albumului erau prezente mai multe nume cu notorietate în epocă, personaje dedicate cauzei politice: Val Munteanu, pentru grafica albumului, sau Vasile Nicolescu, pentru text. Textul reia tiparul albumului din 1961, ancorând litoralul în referințe ancestrale și ale istoriei antice ale teritoriului; condensează la maximum ideile, într-un ton atât de specific, sufocat de figuri de stil vibrante:
„Perlă a patriei, înlănțuire magnifică de arhitecturi moderne și plaje însorite, cu frumuseți create de efortul colectiv al civilizației socialiste, scînteietorul litoral e tocmai replica plină de farmec și fantezie a sensibilității unui popor liber, a unor oameni care îndrăgesc marea, poezia ei nemărginită”.
Albumul urmărește o expunere care pune în dialog imaginile albumului (stânga-dreapta). Unele dintre perechile de imagini din album utilizează tiparul devenit clasic al prezentării antitetice nou / vechi în diferite forme: orașului haotic burghez în opoziție / noul oraș modern socialist (fotografiile 9/10: Dimineața la Constanța), orașul antic / orașul modern (30/31: Flori la Histria / Exuberanță. Stațiunea Mamaia). În alte situații, albumul urmărește dialogul între peisajul natural / reprezentări umane și imaginea riguroasă a formelor construite, iar aici, calitățile fotografiilor și modul de asociere a acestora dovedesc, de fapt, subtilitate și rafinament artistic. Extrem de sugestivă este, în acest sens, perechea de imagini 37/38 (Plajă / Reflexe) , care folosindu-se de curbă ca formă grafică expune, pe de o parte, nisipul proaspăt greblat și, pe de o alta, alea unduită de asfalt ce înconjoară o oglindă de apă. În alte situații culoarea este elementul comun al perechii natural / arhitectural, precum în imaginile 39/40 (Paleta mării / Teatrul de vară «Ovidiu» de la Mamaia, în altele, contrastul este total (47/48: Mozaic / Detalii): plaja golașă aurie cu elemente răzlețe, colorate se opune unei imagini alb negru cu structura riguroasă a fațadei unui bloc, uniformitatea imaginii este tulburată de prezența unei singure persoane. Imaginile de noapte, în care prezența luminii creează desene fine din structurile tâmplăriilor, a diverselor tipuri de paravane sau brie soleil-uri erau frecvente. Hedy Löffler se folosește și ea de un astfel de tipar introducând în fotografie siluete feminine în umbră (79: Acorduri), creând o dinamică aparte imaginii; perechea acestei imagini utilizează elemente luminoase cu forme ușor curbate, reprezentând imaginea interioară a unui club (80: Acorduri). La fel de surprinzătoare este, în acest album, prezența fotografiilor reprezentând naturalețea cotidiană a vacanței la mare: fotografii cu nuduri feminine (49, 98) sau instantanee care ilustrează banalul, lipsit de viața idealizată a muncitorului socialist, mereu cu zâmbetul întipărit pe chip (83).
Dacă se admit calitățile excepționale ale acestor fotografii, se poate considera că o atare lucrare își pierde totuși valabilitatea numai datorită faptului că reprezintă artă angajată. Firește, atare discuție se poate extinde în ansamblu, către întreaga producție fotografică a perioadei, mult prea adesea asociată publicațiilor de propagandă³¹. De altfel, discuția poate fi similar adresată întregii producții a arhitecturii litoralului, în fond, decorul acestor fotografii.
Retorica „frumosului litoral” s-a păstrat de-a lungul anilor și faima ansamblurilor anilor 1960 era conștiincios consolidată, în acord cu schimbarea de strategie turistică post 1971, care se poate spune că a eliminat orice adversar în concursul de frumusețe al arhitecturii litoralului: „Ca să fixăm locul Mamaiei în ansamblul litoralului românesc al Mării Negre nu este suficient să spunem că aceasta este prima din șirul de stațiuni care se întinde de la Năvodari la Mangalia pe o distanță de aproape o sută de kilometri, că este cea mai frumoasă și cea mai îndrăgită de turiști. Dacă ar fi să folosesc un termen marinăresc ar trebui să spun că Mamaia este de fapt «nava amiral» a litoralului și turismului estival pe malul mării. Imaginea aceasta o capeți mai ales noaptea cînd, privită de departe așa cum este așezată între apele mării și ale Lacului Siutghiol, scăldată în baia de lumini, pare un uriaș transatlantic desprins de mal și pornit într-o lungă călătorie. Ea este superlativul vacanțelor pentru sute de mii de turiști în fiecare an, în fiecare sezon estival, care - merită subliniat - menține cel mai lung sezon în raport cu celelalte stațiuni de pe litoral” (Dobrogea Nouă, 7797, 15 septembrie 1973). Acest lucru rămânea valabil, chiar și în condițiile în care deja, de la începutul anilor 1970, se vorbea deja despre schimbarea de scară și de repertoriu în estetica arhitecturală, iar această direcție era și ea afirmată în paginile acelorași publicații: „Arhitectura litoralului românesc este concepută actualmente în ideea că monumentalul, adesea decăzînd într-un pronunțat gigantism, nu numai că nu este eficient - economic vorbind - dar, ceea ce este poate tot atît de grav, produce omului și o senzație nedorită. Tocmai de aceea, proiectele noastre prevăd pentru viitor construcții relativ joase, în genere de patru etaje, care să corespundă scării umane” (Dobrogea Nouă, 7072, 15 mai 1971).
Dacă în anii 1970, deschiderea către turismul internațional a litoralului se reflecta în presă prin crearea dublei referințe către contemporaneitatea arhitecturală și către apartenența la marea civilizație europeană („Ar trebui să treacă fiecare român pe aici, să afle ce pot românii, și cît mai mulți străini, pentru a duce vestea despre nașterea unor Le Corbusier și Niemeyer pe strălucitorul litoral, cu nu mai puțin strălucita lui civilizație, nu de ieri, de alaltăieri, ci de vreo 2.500 de ani” (România Pitorească, Nr. 4, 1 aprilie 1973). Și de asemenea, vocea care oferea mărturiile incontestabile despre frumusețea și confortul litoralului era cea a turistului străin, poziție cât se poate de opusă celei pe care o dezvăluiau chestionarele lăsate sezon de sezon pentru evaluarea „activității pe litoral”:
„«După ce am vizitat întregul litoral românesc pot să redau că nu am cunoscut pînă acum, în altă parte din lume, o coastă maritimă atît de frumoasă, cu spații largi și lipsită de poluție. Aveți cea mai curată mare din lume! Iar Mamaia, prin frumusețea plajei, îmi amintește de California mea. Cît privește frumusețea stațiunilor românești, arhitectonica, înzestrarea lor turistică - felicitările mele!», Sam Yorty, primarul orașului Los Angeles” (România Pitorească, 1974).
Sau:
„«Am fost pur și simplu uimiți de ceea ce am găsit aici. Nu auzisem acasă decît despre Mamaia. Acum am văzut întregul dumneavoastră litoral și, oricît s-ar împotrivi simțul meu patriotic, trebuie să recunosc că deși mai puțin spectaculos ca așezare geografică decît cel iugoslav, litoralul românesc este extraordinar prin peisajul său arhitectonic care l-a transformat într-unul din cele mai frumoase din lume. Sînt invidios, dar plin de admirație!», Dorde Zelmanivic, redactor la ziarul Vjesnik, Iugoslavia”³² (România Pitorească, 1974).
În 1982-1983 era publicată o serie de ghiduri pentru stațiunile de pe litoral, cu fotografii între care se strecoară pe alocuri prim-planuri cu spații publice verzi neglijent întreținute. Textele reiau tiparul scurtelor descrieri arhitecturale, combinate în multe din cazuri cu mărturiile incontestabile ale unor vizitatori străini, mai mult sau mai puțin celebri.
Cu toate acestea, să fie oare de mirare faptul că, după atâtea pagini scrise despre frumusețea arhitecturii litoralului, astăzi, aproape niciuna dintre aceste clădiri nu a rămas nealterată. Compromisul față de putere este cu siguranță parte a acestui efect. O altă certitudine este faptul că astăzi plajele virgine și satele pescărești 2 Mai și Vama Veche s-au densificat peste măsură. Cu siguranță, nu așa cum ar fi prevăzut-o proiectele de sistematizare din perioada comunismului, dar este de cercetat cât de mult au răspuns estimărilor de creștere prevăzute la jumătatea anilor 1960.

NOTE

1 Denumită de Ana Maria Zahariade „«rezumat» al evoluției tendințelor expresive din România comunistă”, în Arhitectura în Proiectul Comunist. România 1944-1989, Ed. Simetria, 2011, p. 68 și paginile ce urmează, referitoare la litoral. Aceeași poziție care particularizează litoralul se regăsește în textele semnate de Carmen Popescu și Irina Băncescu, Kalliopi Dimou, Sorin Istudor, Alina Șerban (editori), în Vederi încântătoare. Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră. Anii ‘60-’70.
2 Reputația 2 Maiului ca destinație estivală informală se fixase clar în grupurile de intelectuali români în anii 1970, Julian Hale (1971) apud. Irina Costache, „From the Party to the Beach Party. Nudism and Artistic Expression in the People’s Republic of Romania”, în Cathleen M. Giustino, Catherine J. Plum, Alexander Vari (editori), Socialist Escapes, Breaking Away from Ideology and Everyday life Routine in Eastern Europe, 1945-1989, 2013, p. 133. În acest context, poate fi amintită și cartea Ruxandrei-Iuliana Canache, Marginal Spaces and Cultures of Dissent in Socialist Romania’s Black Sea, care punctează și statutul aparte al celor două localități, dar și diverse fațete ale alternativelor la turismul de masă propus de regim și, în aceeași măsură, figuri marcante ale momentului, parte a acestui fenomen.
3 Turismului de masă planificat și conectat la marele sistem socialist pus în paralel cu casele de vacanță individuale ca ieșire din norma acestei linii de producție este o perspectivă foarte sugestiv expusă în „Epp Lankots, Triin Ojari (editori), Leisure Spaces Holidays and Architecture in 20th Century Estonia, Estonian Museum of Arhitecture, 2020.
4 În 1958 era emis decretul cu privire la organizarea teritorial-administrativă a litoralului prin care orașele Vasile Roaită, Techirghiol și comunele Agigea, Ovidiu și Năvodari deveneau localități subordonate orașului Constanța (Buletinul Oficial al MAN, RPR, Nr. 1, 14 ianuarie 1959).

5 Cezar Lăzărescu, „Studii pentru sistematizarea localităților de pe litoralul Mării Negre”, în Arhitectura, nr. 11-12, 1955, p. 32.

6 Acestea urmau să devină „un mare ansamblu de odihnă și mai ales pentru tratamente preventive și curative, cu construcții de case de odihnă, sanatorii și dotări medicale” (Cezar Lăzărescu, „Noi construcții pe litoral”, în Arhitectura, nr. 8-9, 1958, p. 12).
7 Vezi Rampa, 29 iulie 1937, p. 3.
8 Vezi în SANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 11/1966: „Studiu preliminar de dezvoltare a litoralului și sinteza discuțiilor purtate cu conducerile ministerelor interesate”, f. 33.
9 În planul economic 1966-1970 erau prevăzute noi investiții pe litoral în valoare de 1 miliard de lei, cu o primă etapă ce acoperea 32.000 de locuri de cazare pentru turismul internațional, 1.000 de locuri pentru tratament la Techirghiol, 3.000 de locuri la Năvodari, în taberele de copii (Dosar 45/1966, fond Președinția Consiliului de Miniștri, 1956-1977, f. 13).

10 Ibid., ff. 6-7.

11 Între prevederile noului plan de sistematizare, eficientizarea investițiilor ținea cont de legarea noilor construcții la infrastructura existentă (tehnico-edilitară sau clădiri publice existente), folosirea terenurilor virane, neocupate, completarea golurilor din țesut, evitarea demolărilor.
12 SANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 45/1966, f. 36-40.
13 HCM 1280/1965, HCM 1792/1966 și HCM 3035/1966 care aprobau construirea Complexului de odihnă Neptun și investiții speciale pentru Secția Gospodăriei de Partid. Parte dintre aceste investiții erau dedicate în mod special turismului internațional ordinar și special (delegații, oameni de afaceri din străinătate).
14 Ludwig Staadecker, „Concurs de idei pentru noua stațiune Midia”, în Arhitectura, nr. 3, 1969, pp. 40-46.
15 „Referitor la varianta nouă de traseu a drumului național între Eforie și Mangalia și dublarea DN 39 între Constanța și Eforie Nord, arătăm că nu sînt prevăzute fonduri pînă în 1970. De asemenea, nu sunt prevăzute fondurile necesare modernizării drumului regional 391 între Adamclisi și Mangalia (…) În legătură cu dezvoltarea construcțiilor pe aeroportul M. Kogălniceanu pentru deservirea turiștilor în trafic internațional, pe perioada 1966-1970 nu s-au alocat fonduri.”
16 SANIC, Fond CC al PCR, Secția Economică, Dosar 9/1972.
17 Textul era parte a unui grup de luări de cuvânt publicate în urma unei „discuții de creație” ce avusese loc la Casa arhitectului în noiembrie 1968, în care se discutaseră teme diverse: Arhitectura, nr. 1, 1969, pp. 2-32.
18 SANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 29/1961: Raport/Informare delegație ONT Carpați la a 4-a consfătuire a organizațiilor turistice din țările socialiste - Moscova 1961. De altfel, această idee de a aduce vizitatori străini în locuri atent controlate nu era o noutate, reprezentând unul dintre nuclee tari ale propagandei comuniste pentru mediul extern.
19 SANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 45/1966. În 1970, Iugoslavia ajunsese la 3.000.000 de turiști.
20 SANIC, Fond Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism, Dosar 5/1969. 
21 Ibidem.
22 În fapt, turistul anunțase că va trimite copii ale aceleiași scrisori diferitelor foruri: ONT, CC al PCR, președintele partidului și revista „Karpaten Rundschau”, din Brașov (SANIC, Fond CC al PCR, Secția Economică, Dosar 9/1972, ff. 76-88).
23 În anii ce au urmat, centrul de cercetări pentru turismul internațional a continuat să urmărească, prin anchete și interpretări ale acestora, calitatea serviciilor oferite pe litoralul românesc. Multe dintre aceste studii reluând parțial aceleași critici care fuseseră formulate la finalul anilor 1960.
24 SANIC, Fond CC al PCR, Secția Economică, Dosar 9/1972.
25 Ultima publicație consistentă asupra subiectului: Vederi încântătoare. Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60-’70 (2016), cu texte generale asupra întregii evoluții a arhitecturii litoralului semnate de Carmen Popescu și Irina Băncescu.
26 Spre exemplu, pentru ducerea la bun sfârșit și într-un timp foarte scurt a lucrărilor pentru Ansamblul de la Mamaia erau acordate stimulente financiare pentru muncitori, tehnicieni, ingineri (SANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 80/1959).
27 SANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 361/1962.
28 Următoarele fragmente se referă în mod particular la publicații în limba română.
29 Cu excepția a două fotografii, realizate de Valentina Giurgianu și Alexandru Florescu.
30 Hedy Löffler-Weisselberger (1911-2007) a fost fotograf, născută la Timișoara și a studiat fotografia la Viena cu Trude Fleischman, fiind apreciată la nivel internațional (Minimum, nr. 15, 1988, p. 74). A fost autoare unui număr considerabil de fotografii pentru cărți poștale, ghiduri turistice pentru orașe și regiuni din România - Brașov (1962), Vatra Dornei (1967), Sighișoara (1976), Țara Bârsei (1971), București (1984), Grădinile Bucureștiului (1984), dar și pentru orașe europene - Budapesta (1970), Neapole (1973), Iugoslavia: Popasuri Adriatice (1974), Popasuri Olandeze (1976), Belgia (1977), Polonia (1978), Paris (1980), Orașe din Republica Democrată Germană (1987) și cu multe lucrări dedicate litoralului (Lumina și culoarea litoralului, 1967, sau Litoralul Românesc, 1975). Cariera sa în România a fost îndelungată, ca în 1988 să emigreze în Israel.
31 Eugen Negrea, apud. Uschi Klein, „Picturing the Female Gaze. Photography as a Form of Cultural Resistance during Romania’s Communist Era”, în MIEJSCE 7/2021: https://www.doi.org/10.48285/ASPWAW.24501611.MCE.2021.7.13. Articolul detaliază în special contextul ultimilor ani ai regimului.
32 De notat este faptul că, în aceeași perioadă, analize făcute în cadrul Ministerului Turismului relevau succesul extraordinar al turismului iugoslav. În același context erau făcute propuneri în urma analizării strategiilor pentru turism din Iugoslavia. În acest sens, a se vedea: Radu Ionescu, Dezvoltarea specificului unor stațiuni pe litoral. Studiu Preliminar, Ministerul Turismului. Direcția de Studii și Conjunctură, februarie 1971, și Radu Ionescu, Raport asupra specializării din RSF Iugoslavia, în probleme de turism, Aprilie 1973 (Fond Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism, Dosare 23/1971 și 35/1973).